Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
© Mihai Surdu

1 poem cît 10 (de Rainer Maria Rilke)

Traducerea îi aparține lui Mihail Nemeș; ediția de față a fost îngrijită de germanistul Dan Flonta.

VOCILE

Nouă foi cu o foaie de titlu

 

Foaie de titlu

 

Cei fericiți și bogați n-au decît să tot tacă,

ce sînt ei nu vrea nimeni să știe.

Cei sărmani nu pot însă să treacă

fără să spună: sînt orb pe vecie,

sau: am s-ajung în curînd,

sau: nu-mi merge bine deloc pe pămînt,

sau: bolnav mi-e copilul, vai mie,

sau: sînt legat și mi-e-atît de urît…

 

Și poate că tot nu-i destul nici atît.

 

Cum toți ca pe lucruri i-ating într-o doară,

să cînte ei trebuie iară.

 

Și-un cîntec mai poți auzi, bun și sur.

 

Ciudată, firește, e lumea adultă;

pe eunuci mai degrabă în cor de băieți îi ascultă.

 

Dar vine chiar Domnul și stă vreme multă,

cînt îl tulbură-acești tăiați împrejur.

 

 

Cîntecul cerșetorului

 

Umblu din poartă în poartă mereu,

plouat și-ars de soare;

în mîna mea dreaptă, brusc, eu

urechea-mi plec tare.

Și vocea îmi iese apoi ca și cum

de ea n-am știut pînă-acum.

 

Apoi nu mai știu cine țipă:

eu, altul? și-ascult.

Eu după un fleac țip, o clipă.

Poeții, ei după mai mult.

 

Și, în sfîrșit, îmi acopăr deodată

fața cu ochii-amîndoi;

cum zace grea-n mînă apoi,

aproape ca liniștea-arată.

Ca ei să nu creadă că nu aș avea

unde capul să-mi pun eu cumva.

 

 

Cîntecul orbului

 

Sînt orb, voi afară, și asta-i suprem

contrast, și dezgust, și blestem,

zi de zi ceva greu.

Îmi pun mîna pe brațul femeii mereu,

cenușia mea mînă pe-un alt cenușiu,

și ea mă conduce-n pustiu.

 

Voi umblați după voie și credeți cumva

că nu piatră pe piatră sunați, ci altceva,

dar voi vă-nșelați: eu singur așa

fac zgomot și-mi port suferințele grele.

E-n mine întruna ceva

ce strigă și nu știu: e inima mea

sau sînt măruntaiele mele.

 

Recunoașteți voi cîntecele? Voi nu le-ați zis

cu-aceste accente nicicînd.

În zori noua lumină vă vine oricînd

caldă-n căminul deschis.

Și-aveți o simțire din fețe spre fețe,

și asta îndeamnă mereu la blîndețe.

 

 

Cîntecul bețivului

 

Nu era-n mine. Ieșea și intra.

Voiam să-l prind. Vinul îl prinse deja.

(Ce fu, nu mai știu bine.)

Și-mi prinse ba una, ba alta mereu

pînă ce-n el să mă bizui și eu.

Nebunul de mine.

 

Acum sînt în jocu-i, iar el mă împarte

cu dispreț și chiar astăzi mă pierde-napoi

în bruta aceasta, în moarte.

Ea de mă cîștigă, cu mine – o carte

murdară – își scarpină rîia, o parte,

și m-aruncă-n noroi.

 

 

Cîntecul sinucigașului

 

Deci încă o clipă.

Ca iară și iară ei ștreangul în pripă

să-mi taie.

Deunăzi, cît pe ce fu să fie

și-aveam chiar puțină vecie

în măruntaie.

 

Ei lingura asta mi-o întind,

lingura asta de viață.

Nu, nu mai am nici un jind,

lăsați-mi doar moartea în față.

 

Știu, viața e fiartă și bună, iar

lumea-i o oală prea plină,

dar nu vrea în sînge să-mi vină,

ci numai în cap mi se-adună.

 

Pe alții-i hrănește, dar mie venin

îmi este; nu toți ne-o dorim.

O mie de ani, cel puțin,

îmi trebuie acuma regim.

 

 

Cîntecul văduvei

 

Viața-mi fu bună atunci, la-nceput.

De cald îmi ținea, nu era de temut.

Că-așa e cu tinerii, n-aș fi putut

să știu pe atuncea vreodată.

Nu știam ce e viața, – deodată

ea fu numai anii, deloc

bună, nici nouă și nici minunată,

ca ruptă exact la mijloc.

 

Nu a lui vina fu, nu a mea;

amîndoi aveam doar răbdare,

dar moartea nici una n-avea.

Priveam cum se-apropie (o, cît de rea!)

și-o vedeam cum lua fără-ncetare:

avutu-mi deloc nu era.

 

Ce era al meu oare; al meu?

Nu-mi era chiar restriștea mereu

luată cu-mprumut din destin?

Destinul nu vrea doar atît: fericirea,

el vrea să întoarcă și strigăt și chin

și cumpără-apoi prăbușirea.

 

Destinul avea drept cîștig

expresia chipului meu pe nimic,

pîn’ și felul de-a merge.

Aceasta fu, zilnic, totala vînzare,

și-n cele din urmă, deșartă și rece,

mă lăsă deschisă mai tare.

 

 

Cîntecul idiotului

 

Ei nu mă opresc și mă lasă așa.

Ei spun că nimic nu se poate-ntîmpla.

Ce bine.

Nimic nu se poate-ntîmpla. O mișcare

e totul în jurul Sfîntului Duh, fără-ncetare,

al Duhului (știi tu care) –,

ce bine.

 

Nu, într-adevăr, să nu credeți cumva

că-ar fi vreun pericol pe-aici, undeva.

Așa-i, e și sîngele-n vine.

Sîngele-i greu, cel mai greu, greu de tot,

uneori cred că n-am să mai pot –.

(Ce bine.)

 

Ah, ce minge frumoasă în mers;

ca un roșu, rotund univers.

Ce ați plămădit-o e bine.

De-o strigi, oare vine?

 

O, toate ce straniu se poartă,

se-amestecă să se despartă:

prietenos, cu-o lumină cam spartă.

Ce bine.

 

 

Cîntecul orfanei

 

Sînt nimeni și pururi așa am să fiu.

Prea mică-s acum pentru-oricine;

dar și mai tîrziu.

 

Mame și tați, eu vă știu,

fie-vă milă de mine!

 

Nu merit, ce-i drept, vreo-ngrijire: oricum,

secerată-am să fiu.

Și nu-s de folos nimănui: prea devreme-i acum,

iar mîine va fi prea tîrziu.

 

Am doar rochia asta, vai mie,

se spălăcește și se subțiază mereu,

dar ține-o vecie

și poate și-n fața lui Dumnezeu.

Am doar părul acesta, un pic,

(același mereu a rămas).

 

Și-acum nu mai iubește nimic.

 

 

Cîntecul piticului

 

Sufletu-mi poate e bun și cinstit,

dar inima, sîngele meu răsucit,

tot ce mă doare cumplit,

nu poate în sus să îl țină o clipă.

Și nu are grădină, nici pat,

de-ascuțitu-mi schelet el atîrnă ciudat

cu-ngrozită bătaie de-aripă.

 

Nimic nu mai iese din mîinile mele.

Ce prăpădite-s, privește la ele:

umede sar, și vîscoase, și grele,

ca mici broaște ce-apar după ploaie.

Și celelalte-mi sînt toate

triste, și vechi, și uzate;

de ce Domnul nu vrea, sau nu poate,

să-mi lepede totul curînd la gunoaie,

 

dacă pe fața-mi cu gura-mbufnată

se-nfurie iară și iară?

De-atîtea ori gata-n adînc era toată

luminoasă să fie și clară;

dar nimic atît de-aproape vreodată

ca marii cîini n-a putut să-i apară.

Și asta nu-i cîinilor dată.

 

 

Cîntecul leprosului

 

Iată, de toate eu sînt părăsit.

Nimeni nu știe-n oraș despre mine,

de lepră sînt plin.

Morișca mi-o sun ne-ncetat,

și-atenția tristă mi-o bat

în urechile celor ce vin,

prin preajmă trecînd.

Și țepeni ascultă și nici

nu se uită, și tot ce se-ntîmplă aici

nu vor să afle nicicînd.

 

Cît spațiu morișca, sunînd-o, răzbate,

sînt acasă; dar poate

o faci tu să sune așa-ngrozitor,

ca-n zarva-mi cumva să nu calce picior

de om, ce din preajmă acum mi se-abate.

Ca eu să pot merge-ndelung, și vreo fată,

femeie, bărbat sau copil niciodată

să nu descopăr în cale.

 

Nu vreau să-nspăimînt animale.

© Paralela 45

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Trei poezii de Moni Stănilă

Î: Ce ai vrut de la arta ta în acest volum?
R: Să vorbesc tulbure despre lume și limpede despre suflet.

Două poezii de Andreea Drăghici

Andreea Drăghici: „Scriu despre ce văd sau aud și uneori despre ceea ce simt. Deseori, merg pe stradă și aud o frîntură de conversație sau văd niște oameni care îmi atrag atenția într-un fel, îmi notez undeva ce-am văzut și am auzit și, la un moment dat, mă întorc la notițele acelea și le dezvolt. Alteori simt niște lucruri, iar scrisul este singura modalitate prin care pot face față acelor emoții. Inițial am vrut să spun că nu vreau nimic de la arta mea (plus că artă e un cuvînt mare pentru mine). Apoi mi-am dat seama că aș fi ipocrită zicînd asta. De fapt, vreau două lucruri de la ceea ce scriu – să mă ajute pe mine să trec prin momentele dificile, înțelegîndu-le și înțelegîndu-mă, și, dacă se poate, să le spună ceva și celor care citesc, să fie un loc de regăsire.”

Două poeme noi de Cosmina Moroșan

Cosmina Moroșan scrie o poezie bizară și spectaculoasă, discretă și în același timp curajoasă. Căutați „beatitudine (eseu politic)” în librării.