VOCILE
Nouă foi cu o foaie de titlu
Foaie de titlu
Cei fericiți și bogați n-au decît să tot tacă,
ce sînt ei nu vrea nimeni să știe.
Cei sărmani nu pot însă să treacă
fără să spună: sînt orb pe vecie,
sau: am s-ajung în curînd,
sau: nu-mi merge bine deloc pe pămînt,
sau: bolnav mi-e copilul, vai mie,
sau: sînt legat și mi-e-atît de urît…
Și poate că tot nu-i destul nici atît.
Cum toți ca pe lucruri i-ating într-o doară,
să cînte ei trebuie iară.
Și-un cîntec mai poți auzi, bun și sur.
Ciudată, firește, e lumea adultă;
pe eunuci mai degrabă în cor de băieți îi ascultă.
Dar vine chiar Domnul și stă vreme multă,
cînt îl tulbură-acești tăiați împrejur.
Cîntecul cerșetorului
Umblu din poartă în poartă mereu,
plouat și-ars de soare;
în mîna mea dreaptă, brusc, eu
urechea-mi plec tare.
Și vocea îmi iese apoi ca și cum
de ea n-am știut pînă-acum.
Apoi nu mai știu cine țipă:
eu, altul? și-ascult.
Eu după un fleac țip, o clipă.
Poeții, ei după mai mult.
Și, în sfîrșit, îmi acopăr deodată
fața cu ochii-amîndoi;
cum zace grea-n mînă apoi,
aproape ca liniștea-arată.
Ca ei să nu creadă că nu aș avea
unde capul să-mi pun eu cumva.
Cîntecul orbului
Sînt orb, voi afară, și asta-i suprem
contrast, și dezgust, și blestem,
zi de zi ceva greu.
Îmi pun mîna pe brațul femeii mereu,
cenușia mea mînă pe-un alt cenușiu,
și ea mă conduce-n pustiu.
Voi umblați după voie și credeți cumva
că nu piatră pe piatră sunați, ci altceva,
dar voi vă-nșelați: eu singur așa
fac zgomot și-mi port suferințele grele.
E-n mine întruna ceva
ce strigă și nu știu: e inima mea
sau sînt măruntaiele mele.
Recunoașteți voi cîntecele? Voi nu le-ați zis
cu-aceste accente nicicînd.
În zori noua lumină vă vine oricînd
caldă-n căminul deschis.
Și-aveți o simțire din fețe spre fețe,
și asta îndeamnă mereu la blîndețe.
Cîntecul bețivului
Nu era-n mine. Ieșea și intra.
Voiam să-l prind. Vinul îl prinse deja.
(Ce fu, nu mai știu bine.)
Și-mi prinse ba una, ba alta mereu
pînă ce-n el să mă bizui și eu.
Nebunul de mine.
Acum sînt în jocu-i, iar el mă împarte
cu dispreț și chiar astăzi mă pierde-napoi
în bruta aceasta, în moarte.
Ea de mă cîștigă, cu mine – o carte
murdară – își scarpină rîia, o parte,
și m-aruncă-n noroi.
Cîntecul sinucigașului
Deci încă o clipă.
Ca iară și iară ei ștreangul în pripă
să-mi taie.
Deunăzi, cît pe ce fu să fie
și-aveam chiar puțină vecie
în măruntaie.
Ei lingura asta mi-o întind,
lingura asta de viață.
Nu, nu mai am nici un jind,
lăsați-mi doar moartea în față.
Știu, viața e fiartă și bună, iar
lumea-i o oală prea plină,
dar nu vrea în sînge să-mi vină,
ci numai în cap mi se-adună.
Pe alții-i hrănește, dar mie venin
îmi este; nu toți ne-o dorim.
O mie de ani, cel puțin,
îmi trebuie acuma regim.
Cîntecul văduvei
Viața-mi fu bună atunci, la-nceput.
De cald îmi ținea, nu era de temut.
Că-așa e cu tinerii, n-aș fi putut
să știu pe atuncea vreodată.
Nu știam ce e viața, – deodată
ea fu numai anii, deloc
bună, nici nouă și nici minunată,
ca ruptă exact la mijloc.
Nu a lui vina fu, nu a mea;
amîndoi aveam doar răbdare,
dar moartea nici una n-avea.
Priveam cum se-apropie (o, cît de rea!)
și-o vedeam cum lua fără-ncetare:
avutu-mi deloc nu era.
Ce era al meu oare; al meu?
Nu-mi era chiar restriștea mereu
luată cu-mprumut din destin?
Destinul nu vrea doar atît: fericirea,
el vrea să întoarcă și strigăt și chin
și cumpără-apoi prăbușirea.
Destinul avea drept cîștig
expresia chipului meu pe nimic,
pîn’ și felul de-a merge.
Aceasta fu, zilnic, totala vînzare,
și-n cele din urmă, deșartă și rece,
mă lăsă deschisă mai tare.
Cîntecul idiotului
Ei nu mă opresc și mă lasă așa.
Ei spun că nimic nu se poate-ntîmpla.
Ce bine.
Nimic nu se poate-ntîmpla. O mișcare
e totul în jurul Sfîntului Duh, fără-ncetare,
al Duhului (știi tu care) –,
ce bine.
Nu, într-adevăr, să nu credeți cumva
că-ar fi vreun pericol pe-aici, undeva.
Așa-i, e și sîngele-n vine.
Sîngele-i greu, cel mai greu, greu de tot,
uneori cred că n-am să mai pot –.
(Ce bine.)
Ah, ce minge frumoasă în mers;
ca un roșu, rotund univers.
Ce ați plămădit-o e bine.
De-o strigi, oare vine?
O, toate ce straniu se poartă,
se-amestecă să se despartă:
prietenos, cu-o lumină cam spartă.
Ce bine.
Cîntecul orfanei
Sînt nimeni și pururi așa am să fiu.
Prea mică-s acum pentru-oricine;
dar și mai tîrziu.
Mame și tați, eu vă știu,
fie-vă milă de mine!
Nu merit, ce-i drept, vreo-ngrijire: oricum,
secerată-am să fiu.
Și nu-s de folos nimănui: prea devreme-i acum,
iar mîine va fi prea tîrziu.
Am doar rochia asta, vai mie,
se spălăcește și se subțiază mereu,
dar ține-o vecie
și poate și-n fața lui Dumnezeu.
Am doar părul acesta, un pic,
(același mereu a rămas).
Și-acum nu mai iubește nimic.
Cîntecul piticului
Sufletu-mi poate e bun și cinstit,
dar inima, sîngele meu răsucit,
tot ce mă doare cumplit,
nu poate în sus să îl țină o clipă.
Și nu are grădină, nici pat,
de-ascuțitu-mi schelet el atîrnă ciudat
cu-ngrozită bătaie de-aripă.
Nimic nu mai iese din mîinile mele.
Ce prăpădite-s, privește la ele:
umede sar, și vîscoase, și grele,
ca mici broaște ce-apar după ploaie.
Și celelalte-mi sînt toate
triste, și vechi, și uzate;
de ce Domnul nu vrea, sau nu poate,
să-mi lepede totul curînd la gunoaie,
dacă pe fața-mi cu gura-mbufnată
se-nfurie iară și iară?
De-atîtea ori gata-n adînc era toată
luminoasă să fie și clară;
dar nimic atît de-aproape vreodată
ca marii cîini n-a putut să-i apară.
Și asta nu-i cîinilor dată.
Cîntecul leprosului
Iată, de toate eu sînt părăsit.
Nimeni nu știe-n oraș despre mine,
de lepră sînt plin.
Morișca mi-o sun ne-ncetat,
și-atenția tristă mi-o bat
în urechile celor ce vin,
prin preajmă trecînd.
Și țepeni ascultă și nici
nu se uită, și tot ce se-ntîmplă aici
nu vor să afle nicicînd.
Cît spațiu morișca, sunînd-o, răzbate,
sînt acasă; dar poate
o faci tu să sune așa-ngrozitor,
ca-n zarva-mi cumva să nu calce picior
de om, ce din preajmă acum mi se-abate.
Ca eu să pot merge-ndelung, și vreo fată,
femeie, bărbat sau copil niciodată
să nu descopăr în cale.
Nu vreau să-nspăimînt animale.