Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Laura Bara

31, PAUZĂ, 33, 34, 35, 36

O povestire inedită de Augustin Cupșa
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Nume: Augustin Cupșa
Data nașterii: 10.01.1980
Locul nașterii: Craiova
Domiciliu actual: București
Cărți publicate: Perforatorii (Cartea Românească, 2006); Profesorul Bumb și macii suedezi (Cartea Românească, 2011); Marile bucurii și marile tristeți (Trei, 2013); Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017)
Premii etc.: premiul HBO pentru scenariu de scurt metraj, 2006, TIFF (Trenul către București pleacă de la linia 3)


 

In memoriam A.

31, PAUZĂ, 33, 34, 35, 36

 

Până la Melun a bătut drumul degeaba. Șase euro jumate am dat pe-un bilet de transilien. Sim nu și-a luat, avea navigo, și i-am zis la întoarcere că eu nu dau banii pe încă un bilet, mă bag în spatele ei la turnicheți și trecem amândoi deodată, mulți făceau așa, și era luni, șanse slabe să apară vreun control. De obicei, în weekend controlorii se află și ei în treabă.

M-am uitat la telefon, niciun apel pierdut, Theo nu mă mai sunase, am dat dat sonorul la maxim și l-am băgat la loc, în buzunar. Banii se duceau amețitor, după cinci săptămâni de stat pe bară, chestia asta începuse să se simtă în casă și, în plus, mi se părea că fusesem trași pe sfoară. Ăștia nu mai aveau sediul acolo și nici măcar nu anunțaseră pe site schimbarea. Când a întrebat-o Sim pe secretară unde s-au mutat, ea a vrut să știe la ce-i trebuia să știe. Telefonul era pe speaker și mi-am dat seama din vocea ei că începuse să se enerveze discret, trecuse din faza de politețe rece în cea de iritare cu viză personală, parcă o cam băteam la cap și, oricum, de la primele discuții cu ea am avut impresia că nu mai aveam loc în schema lor. De dimineață, când Sim era la serviciu și a trebuit să sun eu și să vorbesc cu ea, mi-a turuit niște fraze pe repede înainte, în franceza ei neprietenoasă, de banlieue, din care n-am priceput decât jumătate, poate un pic mai mult, și mi-a închis telefonul în nas, nu mi-a zis nici bonne journée, nici au revoir.

– Cum adică la ce ne trebuie? Spune-i că am venit până aici.

Bine că n-am vorbit eu din nou cu ea. Dacă îți pierzi calmul, pierzi punctele, poate ultimele dintr-o negociere care trebuia dusă cu insistență și cu răbdare, i-aș fi părut fie disperat, fie nebun, iar toate astea puse lângă nume și faptul că la lieu de naissance figura un oraș la care gps-ul lor mental dădea eroare de căutare, ar fi cântărit mai greu decât că aveam o diplomă în buzunar. Și ce dacă terminasem o școală? Să fim serioși, poate nici n-o terminasem, sau nu prea conta, ajunsesem să mă îndoiesc și eu de importanța ei. Sau poate se gândeau că mințeam, trebuiau să verifice totul în de-amănunt. Foarte bine, numai că ei nu plăteau chirie. Cel mai probabil, când terminau programul se suiau în mașină, treceau pe la un supermarket sau nu, se puneau la televizor și după cină se culcau liniștiți. Sau, iarăși, nu. (Gânduri din astea, degeaba.) Cert e că timpul trecea în favoarea lor, o nouă zi – o zi mai puțin până la următorul salariu. Pentru mine însă zilele se calculau în plus, mă îndepărtam tot mai mult de data în care încasasem niște bani.

Bine, deci, că n-am vorbit eu, aș fi șutat drept în bară. M-am îndepărtat și am scos o țigară din pachet. Lumi ne promisese două cartușe când se întorcea de la București, poate ne mai lua și Theo două, ieșeam la jumătate de preț, dar până veneau ei aveam ceva de așteptat, cu numai patru pachete jumate. Trebuia să fiu mai atent cu fumatul, poate reușeam să nu-mi cumpăr altele, și între timp mi-ar fi dat drumul la dosar. Mi-am aprins-o totuși și m-am uitat prin ochiurile gardului în curtea casei părăsite. Din iarbă îmi rânjeau niște cutii turtite de bere aruncate de squatteri. Geamurile în cadratură de aluminiu ale sediului nu mai fuseseră șterse de multă vreme, poate de câteva luni, și stratul de praf de pe interior le dădea un reflex mătuit. Trebuia să fi luat în calcul și asta, poate Xavier ne trăgea țeapă. Dar n-avusesem timp să mă gândesc și la variantele proaste, vara trecuse atât de repede, actele, mutatul și trambalatul catrafuselor, să găsim o chirie rezonabilă, toate făcute în grabă, trăgând de noi să nu ne pierdem optimismul. O pisică gri s-a strecurat printr-o spărtură din grilaj și a cercetat de-aproape un cotor de măr, dar nu s-a atins de el. S-a pus în fund și s-a apucat să-și lingă blana de pe picioare. Am văzut cum Sim se înveselește brusc. În timp ce încă vorbea, s-a lăsat pe ciuci, și-a băgat mâna liberă prin gard și a chemat-o la ea, a mângâiat-o pe cap, apoi mâța s-a cărat când s-a prins că nu era vorba de mâncare, iar ea și-a tras mâna înapoi.

– Au revoir.

A închis și palma ei mică zăbovind fără rost pe genunchi a fost singurul lucru bun să-l țin minte din orășelul acela cu nume care putea să fie și de pește.

 

Am luat-o pe jos către gară. Florile cărnoase, verzi și portocalii, de bostan și foliile de pe tufele de cătină tremurând ușor în bătaia vântului, și noi doi, unul lângă altul, pe marginea câmpului, prin căldura străvezie a miezului de toamnă, și cerul curat de deasupra noastră, și liniștea capătului de lume. Capătul ei ferit, unde nu se întâmplă mai nimic. I-am pasat țigara. Mi se făcuse îngrozitor de sete. O bere, o bere ar fi picat tare bine. Iar dacă ar fi fost neagră, ar fi fost chiar și mai bine.

– Ce-a zis aia?

– Aia-i o scârbă bătrână.

– Mi-am dat seama mai demult, dar ce-a zis?

– De ce n-ai stat să asculți? Te-a sunat Theo?

– Nu încă. Zi-mi ce-a zis.

Cică dosarul tău e la comisie. Trebuie să mai așteptăm.

Mi-am scos hanoracul și l-am pus pe umăr. Am trecut pe lângă o stație de gaz dezafectată, cu acoperișul ondulat, ultima înainte ca drumul să se piardă în oraș și să se  împotmolească în piața gării. Un șofer dintr-o furgonetă ne-a claxonat și ne-a acoperit cu fum. A fost un claxon scurt și, cumva, prietenos, dar suficient cât să producă o fisură pe unde să se infiltreze la loc tensiunea. Până la gară nu m-am mai gândit decât la Theo și la telefonul care, inevitabil, urma să sune. Într-un fel, aș fi vrut să fie cât mai târziu, nu știam ce să-i spun, cuvintele de consolare nu fac doi bani în general, iar în situația dată de abia se legau, poate mi-ar fi fost mai ușor după câteva beri, dar așa nu era decât apăsarea idioată, plutind de o săptămână deasupra noastră. Accidentul, apoi coma, o grăsană care se prevălește peste tine și n-o poți da la o parte.  În ultimele ore starea fratelui său se înrăutățise progresiv. Cu o zi înainte, Theo îmi zisese la telefon că doar trunchiul cerebral îi rămăsese intact, în rest, creierul fusese inundat în cea mai mare parte.

– Nu cred că așteaptă să-i spui ceva, doar să-l asculți.

– Dar nici el nu știe ce să-mi spună.

– Atunci, tăceți amândoi.

– Data viitoare o să ți-l dau ție, să tăceți voi.

Nu și-a întors capul, dar am văzut, din profil, că și-a țuguiat buzele.

– Bravo ție, ești bărbat, ce naiba.

– Exact, ce naiba.

– Cu câți ani e el mai mic?

– Decât Theo? Cu vreo doi.

Pe Alexandru l-am întâlnit atunci când au venit Theo și Silvia în București și, într-o seară, după concertul lui Tavi din Control, ne-am strâns mai mulți în apartamentul de la Izvor. El n-a vrut să stea cu noi în bucătărie. La un moment dat a intrat, s-a sprijinit de blatul chiuvetei și a tras jumate dintr-un slim, apoi l-a lăsat pe marginea scrumierei, cică făcuserăm prea mult fum, s-a dus în sufragerie și, mai încolo, când am trecut pe hol spre baie, am văzut prin ușa întredeschisă că se așezase la calculator, cu căștile pe urechi, și edita niște histrograme.

– Hai s-o luăm pe Silvia la film.

– Păi, și ăia mici?

– Îi lasă cu maică-sa.

– Ce film?

– Ce găsim mai bun. Din ce-i mai bun.

M-am uitat la ea neîncrezător.

– Bilete prin sindicat – mi-a răspuns zâmbind și a fluturat în aer carnetul de tichete, la fel cum face un parior după ce a nimerit caii buni.

 

În gară am trecut de turnicheți destul de lejer, nu-i nevoie decât de puțină sincronizare, puștii le săreau pur și simplu, sprijinându-se în mâini pe cei doi stâlpi de metal, își strângeau picioarele la piept și se propulsau în partea cealaltă, peste barierele nichelate, iar gardienii nici nu se sinchiseau de ei. Un el și o ea, care se tachinau în flirtul lor de zi cu zi, probabil că se hârjoneau așa, nevinovat, de fiecare dată când cădeau în echipă, ajunseseră să se și plictisească de faza asta, dar, fiind conștienți că se învârteau pe disc, încercau să-și facă rutina cât de cât plăcută.

Un sfert de oră până la următorul tren spre Paris și o căldură aproape fără aer, și navetiștii care umpleau peronul până la refuz, pai lângă pai, în mirosul dulceag-acrișor al cămășilor de pânză lipite de spate, al tricourilor îmbibate la subraț, al genților de serviciu jerpelite, al zilei muncite sau pierdute într-un alt fel, și senzația stranie că pielea noastră e în minoritate – eu, Sim și o tipă de liceu cu o mapă roșie, strânsă cu brațele peste tors, și fundul cam mare, și tenul ei ca un neon luminând chior la capătul liniei. În rest, magrebieni, egipteni, sirieni, indieni, asiatici legănând cărucioarele cu copii. Și Africa neagră și vie. Și, brusc, unul dintre ei a dat drumul la muzică dintr-o boxă cât un geamantan pe roți. Gangsta rap la maxim, în cel mai curat stil west coast, apoi ceva mai nou, Lacrim ft French Montana. A.W.A., câteva clape și același beat egal, care-ți spărgea timpanele și-ți făcea plămânii să vibreze.

Nouvelle caisse, nouvelle liasse/ Rolls Royce, pétasse/ Grosse table, vingt bouteilles/ Toujours calibré dans l’club, re-fré.

            Sim s-a apucat să-i scrie un mesaj Silviei, iar eu m-am dus să caut ceva să-mi potolesc setea, nu mai puteam să ies din stație, așa că trebuia să găsesc un tonomat. Am ochit unul exact lângă treptele de acces și până acolo a trebuit să-mi fac loc cu coatele. M-am uitat în vitrină, nu prea aveai ce să alegi, primele etajere erau goale, de abia pe la mijloc venea un rând cu napolitane și sticksuri, apoi unul cu sticle de apă de 0,5, iar prețurile erau nesimțite, chiar și în față la d`Orsay un indian vindea din astea cu doar un euro. În fine, nu era cazul și nici n-aveam cui să mă plâng. Am băgat monedele și, nu știu de ce, am ezitat. Pentru că sticlele erau identice. Cred că mă încurcau numerele.

31, pauză, 33, 34, 35, 36.

Și Lacrim care scuipa pe refren într-un mare fel. On t’monte en l’air.

Și French Montana peste el – I get it, I get it.

Până la urmă, după ce am șovăit câteva secunde, am tastat 35. Spirala s-a pus în mișcare și a început să împingă sticla de apă, care a ieșit din rând cu aproape jumătate de lungime, s-a înclinat cu dopul în față, gata să cadă în cuvă, apoi, pentru că mecanismul s-a oprit, a rămas suspendată și oricâte lovituri am tras în geam nu s-a mai clintit, m-am ales doar cu o durere surdă în podul palmei și cu figura mea prostită, reflectată în vitrină, care, habar n-am de ce, refuza să se obișnuiască cu ideea că tot ce mi se întâmpla era rezultatul unui 35.

On t`monte en l`air.

 I get, I get it.

 

Trenul a intrat cu viteză în stație și am văzut-o pe Sim că mă cheamă, fluturându-și mâna pe deasupra celorlalți. Mi-am făcut loc cu coatele spre ea și am prins locuri față în față.

După ce-am luat-o din loc, mi-am sprijinit capul de geam în lumina incadescentă a soarelui și am închis ochii. Legănarea tăcută a vagoanelor care înaintau spre Gare de Lyon. Lucrurile care merg ca pe șine într-acolo unde trebuie să ajungă. Și dintr-odată, din întuneric, senzația acută că efectiv nu mai ai habar cum o s-o scoți la capăt. Cu banii, mai ales cu banii, dar și cu hârtiile, actele, cererile, dosarele, cu cifrele și cu ceilalți. Negoțul pentru fiecare firimitură și pentru fiecare gest de bunăvoință. Aluneci înainte și ești surprins și tu de felul aproape miraculos în care reușești să muți minusurile de azi pe mâine, și tot timpul e azi, zilele care urmează stau sprijinite unele de altele ca niște biciclete dintr-un șir fără rastel, într-un echilibru subțire, trebuie să te strecori prin spațiul strâmt de pe trotuar și să nu le atingi, întors cu fața la zid. Și cât o să mai meargă? Pentru că impresia de neputință oricum rămâne cu tine, un white noise permanent, pe fundal. Dacă tu ești ales s-o duci. Dacă poarta aia, din parabola pe care i-o spune prelatul lui Josef K. e, de fapt, pentru tine. Te minți când îți spui că poți să faci o șmecherie, să te ascunzi după perdea, ca atunci când erai copil. Să-ți pui mâinile căuș peste urechi, să închizi ochii și gata. Ar fi atât de ușor, doar că acum nu mai merge așa. Totuși, e bine să închizi ochii. Măcar n-o să-ți mai vezi într-o vitrină mirarea că tot n-ai scăpat.

Pe locul de vizavi, Sim, cu genunchii lipiți și gentuța ei maro, trasă în poală, zâmbea, probabil se gândea la ceva plăcut, era așa cum o văzusem prima oară în grădină la Bouffemont, într-un hamac, sub ramurile întunecate ale pinilor, cu mâinile împreunate peste hanorac, legănându-se.

– N-ai luat apă?

– Am băut-o.

– A, da? Și sticla…?

– Am aruncat-o la plastic.

– Bun așa. Nu-i de joacă cu treburile astea.

Amuzată, și-a întors privirea spre fereastră. Am citit literele albe de pe plăcuța albastră. Combs-la-Ville-Quincy. Mai erau vreo zece stații și în total vreo treizeci de minute de stat înghesuit pe banchetă.

 

Din fericire, Silvia era senină, suporta mai bine tensiunea decât îmi închipuisem sau o ținea bine ascunsă. Sau, pur și simplu, avea și ea darul, ca și Sim, să găsească o bucurie în orice fleac. Ne-am întâlnit la Pernety și n-a avut nicio ezitare să deschidă plasa de hârtie chiar în buza scărilor de la metrou și să ne arate ce ne adusese – zacuscă, cârnați, ardei verzi, din ăia care sunt aproape imposibil de găsit în piețele din Paris, castraveți mici, de grădină, iar Sim a scos câte o exclamație de încântare la fiecare, mai puțin pentru cârnați, pe care i-a privit de la distanță.

– Vă fac un rougail când vine Theo – a găsit ea soluția.

– Cum se face ăsta?

– Ca în Reunion. Cu roșii, ceapă, usturoi și curcuma. Și bineînțeles orez, dar ăsta îl fierbe separat. Când stau cu mama la telefon, iese perfect.

De după colț a apărut un grup rotund de francezi, două cupluri și o bunică destul de tânără care reușiseră să strângă în jurul lor șapte copii, doi dintre ei în cărucioare, s-au bulucit către metrou, les enfants, allez hop hop hop, pe scări în jos, iar noi ne-am tras deoparte ca să le facem loc. Sim a îndesat lucrurile înapoi în plasă și mi-a pasat-o mie, s-o car.

– Mergem cu asta la film?

Nu mi-a mai răspuns, începuseră să sporovăiască, care ce bluză avea, care ce pantofi, de unde le-a luat, cu cât.

Ne-am dus la l`Entrepôt, o sală mică, cu câte șase scaune pe un rând, plușate și cam murdare. Șirurile, toate pe partea stângă, se terminau la zid, bine că nu era plin, ar fi fost nasol să prindem locuri la perete, mai ales că putea să-l sune Theo pe oricare dintre noi, și atunci ar fi trebuit să-i ridicăm pe toți în picioare. Era, de fapt, o oră când e cam gol, noi trei plus două perechi de vârstă mijlocie, o doamnă bine îmbrăcată, un ochelarist care foșnea un celofan de unul singur și încă un tip care, cel mai probabil, făcea parte din staff, pentru că a apărut pe ușa de jos, din spatele ecranului, după ce s-au stins luminile.

Bineînțeles, în deschidere, un șuvoi de reclame. Mama și fiul tot merg de mână la Ikea, până îmbătrânesc împreună. Tontălăul clasic, cu freza pe-o parte, agățând gagici cu un suc toxic, des brunes, des blondes, puf. Tom Cruise, restaurat plastic și dublat în franceză, care se încăpățânează să lupte împotriva sistemului. (Bine, ăsta era un trailer, Jack nu-știu-cum. Sans concessions, sans remords, sans retour.) M-am așezat cât mai comod în fotoliu și-am închis ochii. Le auzeam distinct pe fete cum sporovăiau în stânga mea, pe Silvia care zicea: tu știi cât ne-a venit curentul luna asta? O-Mie-Opt-Sute!

Sim s-a crucit și s-a răsucit spre mine.

– Știi cât le-a venit curentul?

N-am făcut niciun gest, doar am mormăit: 1800.

– A, da… vorbim cam tare.

– Poate le trage cineva curent.

– Poate vă trage cineva curent.

– Băi, să știi că ne-am gândit la asta, dar eu nu mă pricep.

– Să nu plătiți, întâi vedeți ce e.

– Păi, nici n-avem acum atâta.

Sim și-a întors iarăși capul către mine, apoi la loc spre Silvia.

 

Zumzetul era plăcut, întrerupt, din când în când, de împușcături și de țipete de ajutor, care sunau atât de artificial încât erau și ele plăcute. Aș fi putut chiar să adorm. Doar că a izbucnit soneria telefonului. Nu era al meu, era al Silviei. Am tresărit și ne-am uitat după ea încordați, cum bâjbâia către ieșire, cu telefonul lipit de ureche, și lumina din ecran îi scotea din întuneric curbura obrazului. S-a întors repede, înainte să înceapă filmul.

– A ieșit din operație?

– Nu încă. Erau pe acolo, m-a sunat așa…

Fetele au trăncănit pe toată durata filmului, mai puțin când Samir i-a spart capul cu ciocanul lu` Pilă. Atunci s-au întrerupt, s-au uitat cu gura căscată, apoi au continuat să șușotească între ele.

– Nu știu ce-o să facem cu pisicile.

– Vă mai luați una?

– Nu, alea ale lui, are două, una chiar a lui, cealaltă-i a unei prietene de-a Sandrei care stătea în apartament, numai că s-au obișnuit așa de mult împreună, că nu le mai poți despărți.

– Și eu aveam două la Bouffémont, una birmaneză, cealaltă corcitură. Pe aia a trebuit s-o duc înapoi, nu s-a obișnuit în Paris. Le ia Theo cu avionul?

– Păi, nu, că le aduce tăică-su cu mașina când se întorc.

– Oricum, trebuie să le faceți pașaport.

– Da, și cip din ăla.

 

De la Place d`Italie Silvia a luat RER-ul, iar noi am mers pe jos spre casă, nu erau decât două stații, Sim voia să-și ia de la farmacie un colir (pentru ochi), iar eu un bax de Seize, nu se închisese încă la Carrefour.

Bulevardul înțesat de oameni, râsete, câte un claxon de bicicletă, Parisul ăsta plin de clișee adevărate, clădirile din belle epoque, cu camere înalte și geamuri lungi și înguste, cu volete la ferestre și cu șeminee care nu mai funcționează, cu scări răsucite ca niște cochilii și balustrade din lemn, cu zugrăveala cojită și răcoarea pereților din cărămidă de pe coridoare, care te ia în primire spre dimineață chiar dacă-i vară. Indienii care vând porumb copt. Sau kiwi, mango și banane furate, discret stricate. Parizienii bătrâni, aplecați de spate, doi câte doi, mizantropii singuratici, cu mutră de Houellebecq, franțuzoaicele cu sânii mici și perechile oprindu-se brusc și sărutându-se în mijlocul trotuarului, de să te poticnești în ei, nu altceva. Și coroanele dese ale platanilor, și felinarele cu capac, și inscripțiile Metropolitain de la metrou. Un trip bun, dar care nu prea ține. (Cel mult câteva secunde la câteva zile.) Mi-am amintit o frază, însă așa a fost la început Parisul, când eram foarte săraci și foarte fericiți, și-aș fi putut să pufnesc în râs, dar dintr-odată nu mi s-a mai părut amuzantă.

M-am uitat la Sim și i-am zis: 33. La ce te gândești?

– Vibrațiile vocale. Iisus Hristos. Michel et Augustin, 33 de biscuiți într-o pungă, în niciun caz mai puțini
– …poate mai mulți. Și berea.
– Și berea. Smashing Pumpkins.

Am zâmbit, intrase în joc.

– 36?
– Numărul meu la pantofi. Marylin Monroe.
– 31?
– Lună lungă.
– Hai, hai!
– Seurat.
– Iosef K.
– A, da? E voie și personaje?
– 34?
– 34 face Theo săptămâna viitoare.
– Yuri Gagarin. Numărul blocului, acasă. Și 35?
– Nu-mi vine nimic în cap acum.
– Mda, chestia e că nici mie nu mi-a venit. Cred că de asta l-am tastat la tonomat.

Sim s-a uitat nelămurită la mine.

– Adică? 

Când ajunsesem la jumătate cu a treia bere, a sunat, în sfârșit, Theo. Stăteam în sufragerie și fumam cu televizorul pornit. Sim se dusese la culcare, în partea cealaltă. Și ei beau, în apartamentul de la Izvor, el cu Andrei, cu Sandra și cu taică-su, și se mai auzea o voce imposibil de identificat, cred că era tipa cu pisica, de care ne zisese Silvia, psiholoagă sau psihoterapeută, n-am priceput prea bine.

– A stat de vorbă cu noi și să știi că ajută – mi-a zis.

– Ce-a zis doctorul ăla care l-a operat?

– Stai, că-ți citesc, am copiat pe o foaie.

În bucătărie era gălăgie, de abia înțelegeam ce spunea, s-a dus pe coridor.

– Hemoragia din emisfera stângă s-a extins și în cea dreaptă… în porțiunea parieto-occipitală… s-a mai descoperit un edem în etajul inferior al cerebelului… ceea ce a dus la compresia structurilor inferioare, necesitând o nouă intervenție care…
– Bine, bine, dar el cum e acum?
– Acum e relativ stabil. Respiră singur, îi bate inima, înghite…

A urmat o pauză lungă, timp în care eu am traversat coridorul și am ajuns în dormitor. Sim se făcuse covrig, înfășurată în pătura ei cu siluete de pisici, cu fața către ferestrele joase, și dârele galbene ale felinarelor de pe totuar îi decupau din întuneric buzele, nasul și colțul maxilarului. Am remarcat și eu că de câteva zile i se făcea somn foarte devreme.  În spatele ei, revistele zăceau împrăștiate pe pat. O mutră roz de bebeluș îmi zâmbea nedumerită de pe coperta unui Bout`Chou, neavând habar despre lumea în care se trezise. M-am oprit în dreptul geamurilor și m-am uitat la oamenii care treceau pe bulevard. Puștii din vecini se strânseseră ca în fiecare seară în față la ZAD și fumau. Un bărbat pe monociclu și-a făcut loc prin mulțime, ținându-se de drumul său.

– La ce te gândești când spun 35?

Theo a tăcut încurcat.

– Cu 35 de mm ai perspectivă mai largă. Dacă vrei să faci portret, trebuie să folosești un obiectiv mai mare. La asta te referi?

Mi-am zis că aș putea număra toate culorile pe care le vedeam afară și dacă ar fi ieșit un număr impar, chestia aia urma să se rezolve. Am stat cu urechea lipită de receptor și am început să contabilizez luminile din lungul bulevardului, începând cu cele două perechi roșii, de avertizare, din vârful coșurilor de pe Gardiens de la Paix, profilate pe cerul întunecat, apoi mai jos, neoanele portocalii-coral ale restaurantului indian de vizavi, și un pic mai încolo crucea verde a farmaciei, care pulsa ritmic, reflectându-se în vitrină.

(Această povestire a apărut, într-o formă timpurie, în antologia revistei Echinox.)

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.