BEFORE
Țin minte că apelul celor de la Goethe Institut m-a trezit după doar două ore de somn. Eram într-o rezidență de creație, încercam să scriu un roman ușurel, de luat la plajă, iar afară ploua de când lumea. Locuiam la o oră de mers cu mașina de cel mai apropiat oraș, pe care nu-l mai văzusem de când coborâsem din tren, plin de elan, și nu reușeam nicicum să mă încălzesc. Scrisul nu mergea nici el foarte bine. Fără oameni în jur, fără treburi de rezolvat, trăiam întors pe dos; mă culcam la 6 dimineața, dormeam până la prânz, când mă ridicam din pat cu greu, ca-ntr-un basm cu prinți proști. N-am înțeles pe moment cine mă caută, doar că e vorba despre o colaborare… Trimiteți-mi detaliile pe e-mail, am zis, și-am adormit la loc.
Goethe Institut Bukarest făcuse blogul ăsta, DLITE, unde își propunea, pe lângă literatură de limbă germană, să promoveze literatura română contemporană. Urma Târgul de Carte de la Leipzig, România era țara invitată, și mă întrebau dacă nu vreau să pun umărul la promovare, cum ar veni. Aveau deja o duzină de articole pe blog, care arăta bine pe dinafară, nou, curat și ușor de folosit, ca un blog făcut de nemți, așa că am pus de cafea și am luat la mână ce publicaseră, să-mi fac o idee.
Spre seară am ieșit să mă plimb de-a lungul râului care străbătea pustietatea în mijlocul căreia locuiam. În afară de drumul care lega casa de creație de sat, râul era singurul lucru pe care îl puteai urmări cu privirea; norii de ploaie nu păreau să se risipească de deasupra câmpiei. Era un decor foarte nepotrivit pentru romanul acela lejer, de luat la plajă, și mă împuțina de resurse. Peste ploaia măruntă începuse să bată vântul. Îmi mai lipsea un cal slab, care să se împotrivească comenzilor mele. Plimbarea a fost mai scurtă decât de obicei. La sfârșitul ei, ud, înghețat, am hotărât să-mi împachetez lucrurile și să mă car de-acolo cu primul tren, înainte să mă mănânce urâtul.
AFTER
Întors în București, m-am dus la sediul lor și le-am prezentat un plan de colaborare, iar ei l-au acceptat, picasem pe aceeași lungime de undă. Blogul trebuia să fie în primul rând o punte către cele mai recente producții literare autohtone, pe care m-am angajat să le curatoriez. Am acceptat să încerc niște dialoguri cu autori tineri, promițători, chiar dacă nu știam nimic despre arta interviului. Am propus anchete, cu care să ne mai treacă timpul între două materiale serioase, și m-am străduit să citesc tot ce apărea în română dinspre limba germană, traduceri noi sau re-editări ale unor cărți importante.
În scurt timp, lucrurile au început să prindă contur, să primim spre publicare mai multe texte decât ar fi putut apărea pe blogul nostru, poezii de tot felul, povestiri, editurile au început să ne trimită cărțile nou-apărute, să vrea să se asocieze cu noi. Ni s-au propus bani, dar am ales să hotărâm singuri care sunt autorii pe care îi recomandăm. Excelentul Festival Internațional de Literatură și Film „Discuția secretă” a dedicat o secțiune separată tinerilor autori promițători, pe care a intitulat-o DLITE și pe care am prezentat-o bucuros în cadrul edițiilor din 2018 și 2019. De asemenea, m-a bucurat să văd că mai multe festivaluri de profil vor să ne numărăm printre partenerii lor media. Anul trecut, Gala Premiilor „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei a acordat Premiul DLITE pentru Debut în Poezie și Premiul DLITE pentru Debut în Proză unor tinere scriitoare foarte talentate, și a fost o onoare pentru noi.
În fine, acum jumătate de oră, când am fost anunțat că se împlinesc patru ani de când a fost lansat blogul, nu scrii și tu ceva?, primul lucru pe care mi l-am amintit a fost dimineața aceea ploiasă în care am fost trezit prematur de apelul celor de la Goethe Institut Bukarest. Trebuie să fi publicat aproape 400 de materiale între timp; am stat de povești cu foarte mulți scriitori, traducători, editori etc. – am și greșit, iar cei cărora le-am greșit au fost înțelegători… am fost și amenințat, chiar dacă fără motiv… Dacă se întreba cineva, da, am publicat acel roman pe care mă chinuiam să-l scriu acolo, în pustie. Dar, și mai important, am dat peste colegi foarte muncitori (Evelin, Marina, Betina, Elena, Marius, Ina, Carmen, mai târziu, Susanne, Andra, Manuela), de la care am învățat multe. Și, dacă ar fi să-mi doresc ceva, ar fi să fim aici și peste patru ani – să fi trecut cu bine peste pandemie – și voi să ne citiți în continuare