Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Ștefania Mihalache | © arhiva autoarei

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Nume: Ștefania Mihalache
Data nașterii: 15 august 1978
Locul nașterii: Brașov
Domiciliu actual: București
Cărți publicate: Est-falia (Paralela 45, 2004), Poemele secretarei (Cartea Românească, 2010), Sisteme de fixare și prindere (Nemira, 2016), Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (Paralela 45, 2019).

 

Biblioteca de Lumină

 

Dă, deci, drumul la înregistrările akashice,
haide să accesăm fișierele,
eu o să stau aici,
o să spun o rugăciune-cheie
ca să deschid ușa Bibliotecii de Lumină.

Tot ceea ce este, ce s-a făcut și s-a spus vreodată
este acolo
și este tot timpul.

Corpul tău de aici are o copie identică în corpul de eter.
Eu vreau să știu
dacă și pe mâna ta de eter se găsește semnul dreptunghiular
cu pielea puțin mai albă
de deasupra încheieturii,
urma unei arsuri
după care spuneai că,
dacă o să ai un accident și vei fi desfigurat,
am să te pot recunoaște.

Du-te pe dimensiunea sau pe raftul 6
dacă poți,
dar să știi că acolo
nu este formă și nu este intimitate,
tot ce intră
curge imediat în afară.

Scutul

Somnul pisicilor somnul câinilor somnul oamenilor
somnul somnului,
toate somnurile se împletesc.
Blană cu piele cu os cu abur,
din ele se face
somnul de veci,
singurul scut al lumii,
somnul viu ne-viu al Akashei,
singura atmosferă,
singura care oprește
stelele moarte în cădere
și pe muritori să-și mai agațe dorințele naive
de cozile lor.

Oxigen

Când aprinzi lumânări
la vii și la morți
flăcările ard la fel una lângă alta
despărțite de un zid de aer.
Totuși, ți-e teamă
că ele se vor contamina una de la cealaltă
cele pentru vii de cele pentru morți,
niciodată invers.
Pentru că aici unde morții sunt cu viii
nu poți avea încredere
că aerul o să păstreze focul
așa cum l-a menit
gândul tău.

Între cei morți și cei vii
o diferență de flacără.
Cum arde oxigenul pentru morți
și cum arde pentru vii,
asta nu poți ști.
Focul arde oxigenul,
așa cum îl arde și celula în corpul viului
prin poarta membranei,
și când îl arde,
moare ca să trăiască.

Iar în corpul mortului,
totul intră și iese prin
poarta membranei
fără să mai producă nicio schimbare.
Nimic nu mai moare în celula din corpul mortului.

Când aprinzi lumânări
la morți și la vii,
te rogi ca celula viului
să continue să moară
și celula mortului
să rămână
exact așa cum este.

Ultima oară când este ultima oară

Poți să fii de mai multe ori
în încăperea în care fiecare respirație contează,
unde respirațiile celor trei sau patru oameni
întinși în paturi
plutesc amestecate
ca niște porumbei albi,
cu cozi rotate,
cărora tocmai li s-a dat drumul la nuntă
să aducă noroc mirilor.
Și ei zboară până în Akasha, până la arhivă,
și se întorc în gurile larg deschise
ale celor care
îi mai pot săgeta cu fulgerele
activității cerebrale.

Sau când cineva îți aranjează
pătura
sau
ciorapii
sau branula
sau cana cu apă,
atunci,
câte un porumbel alb se apropie
planând deasupra capului tău.
Când cineva se gândește că
poate e ultima oară când îți aranjează
pătura branula ciorapii cana cu apă,
porumbeii albi se adună în stol
pe marginea patului tău
cu aripile strânse.

Cineva se poate gândi
de mai multe ori
că e ultima oară
și multe pături, mulți ciorapi, multe căni cu apă și multe branule
vor fi aranjate.

Și într-o zi
cineva nu se mai gândește că poate fi ultima oară,
le aranjează pe toate
și pleacă.
Poate erau 17 porumbei albi
și în ziua aceea
nicio pisică
să le rupă capetele
măcar la unul sau doi.

Aceste poeme fac parte din Cronica Akasha, volum aflat în curs de publicare la Editura Nemira.

 

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.