Olga Ștefan | © arhiva autoarei

4 poezii de Olga Ștefan

Olga Ștefan este câștigătoarea secțiunii „Poezie” în cadrul primei ediții a Burselor și rezidențelor de creație literară Cărturești; proiectul ei, materializat în volumul „Resursa”, va apărea în curând la Casa de Editură Max Blecher.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Olga Ștefan: Când am aplicat la bursa Cărturești cu volumul „Resursa” aveam deja într-un folder mai multe poezii complete din ceea ce numeam atunci, cu un fel de aroganță de om sastisit, o nouă onestitate (dar cam cum ai zice New Romance, comportând și ironii). În jurul depeizării, dezamăgirii, pierderii (spirituale, materiale), înstrăinării, spectrului ratării – zone pe care le-am tatonat și în volumele mele anterioare –  gravitam și acum, dar alesesem ca, de data asta, fără mânie și părtinire, să dau un volum care documenta, prin intermediul poeziei, ceva-uri extrem de personale: chestiunea „jenantă” a copiilor precoce, deveniți, la maturitate, narcisiști autoindulgenți, care, între eșecurile financiare ale familiilor tranziției românești, olimpiade școlare, auto-negație, stângăcie și autosuficiență, își pierd reperele și potențialul, apoi vin the 30s… Părea un moment bun acela, 2020, să începi proiecte de tip „monument”, beacons for when you’re gone, ca-n piesa pe care o ascultam obsesiv în lockdown. A ieșit, zic eu, o carte care își conține firesc dimensiunea politică, la fel cum conține și tot felul de observații naiv-cinice (devenite, sub lupa potrivită, prostii cât casa), autoanalize revoluționare sau depășite și reverii. 

Eu m-am plasat mereu într-un soi de antagonism soft relativ la ce se scrie la noi și nu mă simt confortabil într-o literatură al cărei metadiscurs pare că mereu complotează la dezvăluirea unui adevăr excepțional sau brutal. A fost a joyride să scriu despre mine cu legitimitate, recunoscând că nu mai sunt o excepție, am devenit 90%. Cred că, în cele din urmă, mai clar vorbesc despre proiectul cărții mele poemele care nu vor intra în cuprinsul final. Sunt acolo disperări, exasperări și naivități pe care, mai ales în timpul rezidenței, le-am tăiat la montaj. Ceea ce vă ofer aici e o mostră din poemele acestor ani intenși care au continuat să îmi placă și, deci, le-au supraviețuit.

Figura 1.

 

deschid motorul de căutare și căutarea e foarte precisă:
/apartament
acoperind întregul etaj zece
al unui bloc turn
în care liftul n-a fost funcțional niciodată,

inundat de apusul din ziua când
te îndrăgostești prima dată și ești

o consolă abandonată

pe
covorul persan
din camera copiilor

(încă le poți găsi dinții de lapte rostogoliți pe sub mobile, smocuri din părul care nu își mai schimbă culoarea);

spații neconvenționale
în care să-mi celebrez triumfurile convenționale,
librării Luceafărul vandalizate (figura 3),
colecții Lyceum vândute pe nimic (figura 4),
antologii Săgetătorul din care ieșim, ca dintr-un sac de dormit,
jenați, mai prejos de scuze,
dezlânați și penali,
poeme la capătul nopții și scurtături A.I.
care să ne traducă trauma prin
              LECȚIE.

…am păstrat canapeaua, monedele
de sub ea, o jucărie
cu bucăți de moloz
în loc de ochi
în care aveam să-ți ascund
de câteva ori inima
scoasă din teacă. o primă dată când o faci
și o a doua virginitate,
subînchiriată. vino,
vom anticipa
căderea nopții
în plină zi, eclipsa neanunțată,
răsăritul ciudat
de după ce lumea… și ceaiul tău, și ora
trenului citită pe ceasul
de la încheietură, bunătatea indigestă în
timpul unei călătorii care închide o buclă de respingere,
din care cobori îmbujorat și nu mă găsești

(nu cum te-aș fi așteptat atunci, la București, întinzând o mână bandajată spre bagajele mamei tale, luând-o în față, toată corp din piele întoarsă și cizme cu toc, simțind, ca pe-un leucoplast peste rana superficială a verii trecute, că port
povara unei lumi în care dorința e X și zero barat,
monedă într-un automat care te servește cu ce are chef, numai când vrea)

și ușurarea
din visele când sunt adult și știu că-ți pot arăta
Calea
cu vâna răspunsurilor simple
din prima rundă la Știi Și Câștigi,

dar realitatea e tot robinet guraliv
la care curge o apă murdară și rece,

fața pe care mi-am ales-o singură:
„nu trece” înseamnă „când trece?”

pentru că știu cum stau lucrurile,
nu te-aș vedea
altfel decât
CIUNTITĂ
de frumusețe.

Siempre

 

am menținut între noi o viteză legală, constantă: a luminii care călătorește până la etajul 15 într-un bloc
din care vezi România, migrenă cu aură,

și pastila dă greș;
a sunetelor mici, bâlbâieli și argint, adormind pe brațul fluviului, te trezești
amorțit.
te-am privit ca pe un lucru frumos, nu ca pe un lucru rar.
iarna taților noștri a durat mai bine de 10 ani.
istoria va ignora pașii taților noștri.

*

(numele tău – cu ce-l vei schimba –  când vine, și va veni, orgasm& vibrato, golgota& dramă, psihodramă neon
D R A G O S T E A? apoi, când e, și va fi,
unde se va termina bebelușul – ca limbaj& alibi –
va începe într-adevăr
Mama? ) dragostea asta nu mai prelungește vara. nu mai susține asemănarea cu un praznic într-un sat de câmpie, unde toți copiii poartă aceeași față, lăsată moștenire de o rudă bogată. la mila plaselor de muște, a unghiilor tăiate
până în carne,
întinși unul lângă altul, ne apropiam de treizeci și cinci și nu arătam nici o zi
peste douăzeci și șapte…

*

cum supraviețuirea e un boardgame de care m-am plictisit, mă uit la clipuri care narează intrigile mele preferate: apare Ispita, dar solistul continuă să cânte cu ochii închiși, n-o vede, nu-i va ceda.
penumbra care anticipase plăcerea
rezumă, de data asta, dezamăgirea. el are un drum lung cu trene de martori și fane înfocate în față și o singură fată de treabă acasă, în Georgia, piesa asta e pentru ea, piesa asta sună de parcă am fi avut timp, singurătate, mâncare, apă, o saltea pe care încăpeam amândoi
și o șansă, doar confesiunea din poeme reclamă întotdeauna
grotescul, realitatea unei nopți tropicale prevăzute la știrile kanal D,

în visul lui, râde. și habar nu are ce fac eu
în al meu.

am menținut între noi o distanță constantă de 600 de kilometri
(și poate că astăzi n-au fost decât trei).

priviri ca a mea nu se întâmplă în lumea prieteniei.

Male gaze în Militari

 

Male gaze în Militari, prin case din care se aud aspiratoare
și în fața blocului, la bătătorul de covoare,
sunt cămăși înconjurate de aura amară
a lucrurilor pe care le poartă un om motivat,

mic ficus de bar,
Jane Doe în Seattle, scoasă din punga neagră a unui serial, ai ascultat poeme
și Dream Number9 și ți-ai tăiat bretonul  ca pe un mănunchi de cabluri și vene
în baie,
cum e să fii premiu de consolare? l-ai consolat?
Crăciun cu tsunami, schimbă canalul, ai și uitat.

când ți-au vorbit despre farmecul acvatic al părului lung,
ți-ai lăsat părul lung,
ai scrobit fața de pernă și
ți-ai afundat fața în ea;
„pielea de catifea”, bărbați și alcool și plăceri intermediare pe care nu le poți refuza:

cum ar fi să asculți în februarie
colinde cântate de un grup format din trei fete care, la scurt timp după
înregistrare, au început să se prostitueze,
iar muzica s-a destrămat, și poate să vină cu tine
la clasa a doua, înghețat, să coboare pentru o țigară
și să rămână cu ea…

problema e că generația mea văzuse fisura,
dar au fost ani când am crezut, individual, prinși în
monturi din neon, că e fir de păr pe ecranul unui telefon.
care azi sună-n gol, care azi cade-n gol.

și mecanismul rudimentar al ambiției
a plesnit.
există ceasornicari la care să duci asta? da, undeva în Piața Chibrit,
dar când noaptea e caldă, ai balconul plin de pene și frigiderul
geme de jucării…

numește trei lucruri care nu vin în perechi, sigur știi, trei lucruri
care nu vin din pământ
și nu se-ntorc în pământ,
deși ar trebui.

numără.

Țara mea în care prietenia

 

am uitat că în fața unui poet peisajul e feminin, material de thriller,
învinețit suspect sub reflectoare și gol.
„i promise you anything”, dar toate promsiunile tale sunt în viitor,
pe osatura unui coșmar: n-ai bani la tine și trebuie să plătești
o consumație veche de 3 milioane de ani.

„don t want to fool myself anymore”, dar o să te mai păcălești
de câteva sute de ori
până să ajungi la crema de lapte și pielea de ghete și pielea de lapte
sub care fierbi o cafea din boabe proaspăt măcinate,
la execuții anunțate din timp
imitatio C., poezie tatuată pe spate și cruce
condusă la scară, Fecioară încărcată electric, coboară!

în filme n-au granițe, prietenii blocate între etaje,
noi le-am pus pe-ale noastre

de mult.

n-am fugit, te ascult,
țara mea în care prietenia e moft
justificat de rutina unor bețivi,
blană prețioasă
tratată invaziv
de ploșnițe și rude scăpătate, și sub carcasă, inima,
conversație
începută ca prieteni la bar, terminată
în pat, tic-tac, vulnerabili mai degrabă decât vulgari,
hrănind la sân animale protejate…

pathosul nevoii de dragoste se desface singur din
literatură,
cu gustul de metal,
și ochii floare de bumbac
și viața gură de canal
din zorii zilei de salariu.

am fost mână în mână… să stai cu mine e
să stai pe locurile din spate, într-un autocar
plin cu oameni care și-au pierdut locurile de muncă,

o depresie neîntreruptă,

ca și cum
niciodată

n-ai aștepta
să primești restul, dar cine așteaptă?

și viitorul e o barcă spartă,
ciorap neted tras peste fața de doliu
la bancă…

desecrat și părăsit ca o locuință socială,
pe rutele fără scăpare
dintre orașe montane și centre comerciale,

„sufletul” mi-a fost rupt în bătaie.

să te tot trezești din beție
în poemele tale…


Olga Ștefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca și programul masteral „Istoria imaginilor – Istoria ideilor”. În 2019 a obținut titlul de doctor în filologie. A publicat câteva plachete de poezie în copilărie și adolescență, însă Toate ceasurile (premiul „Tudor Arghezi”, 2007) este primul ei volum asumat. Acestuia i-au urmat Saturn, zeul (Charmides, 2016), Charles Dickens (frACTalia, 2017) și Civilizații (Paralela 45, 2020), pentru care a primit Premiul „Tânărul Poet al Anului 2020”, precum și nominalizări la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la Premiul pentru poezie al revistei „Observator cultural” și la Premiul ARCCA pentru cartea de poezie a anului.

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

O povestire de Simona Goșu

„[…] Uimire, plăcere și admirație – asta am simțit citind, recitind și povestind și altora aceste povestiri, printre cele mai bune scrise la noi în ultimii ani. Un debut memorabil, care – cred – va marca proza scurtă românească.” (Marius Chivu)

Ard pădurile, un roman de Paula Erizanu

Se spune că în 1899 a fost o cotitură a vremurilor, că în bezna ca melasa au început să apară fulgere întretăiate, fără legătură şi fără continuitate, intermitenţe interioare ale unor noi impulsuri şi vechi utopii. Socialişti utopici, bolşevici, narodnici, menşevici, aceşti purtători de noi-vechi impulsuri spre egalitate, fraternitate, libertate aveau să înainteze în anii premergători revoluţiei din 1917 printr-o lume care se schimba radical şi definitiv.

Un poem de Ileana Negrea

Ileana Negrea (n. 1984, Ploiești) este câștigătoarea de anul acesta a Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu pentru debut. Citiți mai jos un poem necesar.