Simona Popescu | © arhiva autoarei

4 poezii de Simona Popescu

Sunt 15 de când Simona Popescu nu a mai publicat un volum de poezie, 15 ani care s-au încheiat acum 3 zile, când „Cartea plantelor și animalelor” a apărut în colecția Vorpal a Editurii Nemira.

Cîmpurile de rapiță

Unii aleargă pe cîmpuri de interes.
Noi mergem încet în direcția opusă.
De aici încep lanurile nesfîrșite
de rapiță.
Aceasta se numește însingurare
voluntară
și are culoarea galben‑aprins.

 

Se poate

Se poate trăi și decapitat
se poate trăi fără să vezi culoarea roșie
se poate trăi autodecapitat, luînd-o de la capăt
și refăcîndu-ți corpul
se poate trăi îmbătrînind fără să cunoști maturitatea
se poate trăi împroșcînd sînge pe ochi
se poate trăi fiind bestial
se poate trăi fiind un banal
se poate trăi dormind cu ochii deschiși
se poate trăi avînd trei inimi
se poate trăi fără să nu dormi niciodată
se poate trăi mergînd doar cu spatele
se poate să trăiești fără să mănînci 2 ani nimic
sau chiar fără apă ani de zile
se poate trăi dormind trei ani încontinuu
se poate trăi fiind mascul și femelă în același timp
sau nefiind nici femelă și nici mascul
se poate trăi cu doar o bucată din tine
se poate trăi fără inimă, fără creier, fără stomac
se poate trăi dormind doar în aer
dar nu se poate fără instinctul viețuirii
chiar și cea mai mică zooidă vrea
să trăiască viața sa
de zooidă.

 

Intersecțiile de iarbă

Vine o vreme cînd doar
nepăsarea de sine este salvarea.
Întrebări precum: Și ce dacă?
Sau propoziții simple: Toate trec…
Vine o vreme cînd doar un leagăn de sunete
are putere asupra ta.
Sau pur și simplu liniștea.
Aici în intersecțiile de iarbă și de flori
unde ți-ai găsit culcuș înmiresmat
privești un norișor fin
pe un cer insuportabil de
senin.

 

Etica și tufișul de zmeură

Citesc, prietene, undeva
că ai fi vrut tu să scrii
un poem cu titlul Etica.

Ehei, prietene, prietene,
ce zile grozave cînd
toți trei (tu, eu și cu B.) îmbrăcați în haine vechi, zdrențuite,
cu bocanci scîlciați, cu o găleată în mînă
mergeam prin pădure
printre spinii cei mari și cei mici
în căutare de zmeură și de mure.
Vorbeam și rîdeam, fiecare după alt încărcat
rug parfumat.
Ne întorceam cu mîinile zgîriate-n amurg
și era prietenia vară-nsorită
miros de roșii pomițe era
soare pe care-l puteam privi, în sfîrșit,
îmblînzit de apus
(soarele era și încremenire
de-o clipă
în ceea ce oamenii numesc nemurire).

Prietene,
anii-au trecut
mărăciniș a devenit prietenia.
Mărăciniș din care ieși doar zgîriat și rănit
și fără fructele dulci de pădure.
Doar o găleată goală și veche, prietenia,
și niște scîlciate de ghete
fără folos.

Acum mă gîndesc la etica nescrisă
a naturii
umane
a naturii prieteniei
ce părea de neclintit, parfumată, îmbietoare
ca o tufă plină
de zmeură, de roșii pomițe,
dimineața, pe răcoare.


„După 15 ani, Simona Popescu revine cu un nou volum de poezie. E un prim motiv de bucurie. Al doilea e dat de șansa oferită cititorului de a se (re)întîlni cu frapanta sa originalitate. Avînd certe rădăcini în volumele ei anterioare, imaginarul naturii ajunge în Cartea plantelor și animalelor la desăvîrșire, într-o structurare savantă, subtilă și îndeaproape supravegheată. Cu precizarea imediată că e un imaginar al naturii aparținînd unei poete care vine din cultură și care a citit cărțile care o glorifică, a văzut tablourile și filmele care i-au fost consacrate, a ascultat muzica dedicată temei, de unde dimensiunea culturală a volumului. Un volum care, pe de o parte, celebrează felurimea lumii și a sonorităților sale, iar, pe de altă parte, înscenează vulnerabilitatea existențială și etică a omului, propunînd, sub un titlu aparent atît de simplu, o complicată ecologie a eului.” (Sanda Cordoș)

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Robert Musil și-a făcut un selfie cu noi (în 1930)

Literatura e mai șmecheră decât ne place să ne imaginăm, în special literatura bună, care știe lucruri vitale și, dacă suntem înțelepți, acceptăm că poate să vadă în viitor. În august, fie că închideți taraba și vă trageți la o parte câteva săptămâni, fie că rămâneți pe baricade, vă invităm să recitiți o super-carte; noi tocmai am făcut-o – și garantăm că merită.

VĂSIEȘ X BAGHIU

În avanpremieră, o întâlnire deosebită între poeții Alex Văsieș și Ștefan Baghiu.

Jurnal de Berlin (10): Finalul unei ere

Am început să scriu Jurnalul de Berlin în vara unui alt final de eră: cea de-a doua viață a mea în orașul în care, în septembrie anul acesta, am împlinit cinci ani. De atunci au trecut 30 de luni.