Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Mihai Radu | © arhiva autorului

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Doar ce mă urcasem în mașină când am primit din nou telefon de la ”Conacul speranței”. Mă mai sunaseră și cu o seară înainte. Le-am spus că voi reveni eu cu un telefon, însă nu am făcut-o și nici nu aveam de gând.

– Chiar trebuie să veniți să-l luați pe domnul Negrescu, mi-a zis vocea din partea cealaltă. Știam cum arată partea cealaltă, holul alb, luminos în mijlocul căruia era un oficiu la fel de alb. V-am zis, putem să găsim variante, a continuat vocea.

I-am spus că singura variantă bună mi se pare să rămână acolo și că la vârsta lui variantele oricum cam dispar. Mi-am luat și eu o voce vag instituțională și-am continuat:

– Oare nu asta e, doamnă, viața: o continuă reducere a posibilităților până când singura varaintă care-ți rămâne este să te oprești din respirat.

A rămas blocată câteva secunde.

– Trebuie să hotărâți împreună cu familia, însă chiar trebuie să-l luați a-ca-să.

Nu voiam să mă gândesc la asta, la condiția lui taică-meu, ori la moartea lui. În mintea mea era ceva care ar fi trebuit să se întâmple mai degrabă ca o alunecare de teren din Chile. Vezi o știre la tv despre niște morți, un prezentator de la o televiziune locală, agitație la fața locului, iar în câteva secunde se trece la Meteo.

 

Fusese o dimineață frumoasă în ultima zi de noiembrie, călduroasă chiar, Patricia mă chemase la ea să bem cafeaua și să facem sex, simțeam în corp un început de weekend deși era marți. Voiam să trec să-l iau pe Slavic și să mergem la Giurgiu, apoi să închei ziua cu câteva beri la ”Mecanică fină” în cartier.

– Trebuie să înțelegeți, mi-a mai spus femeia de câteva ori!

Nu-mi place atât de tare asta cu ”trebuie să înțelegi”, așa că am vorbit iritat spre finalul conversației, i-am spus femeii că pot să-l scoată pe tata în fața clădirii dacă e atât urgent și gata. Și că poate fi lăsat acolo chiar pe durata nopții.

– Puneți pături pe el, o căciulă în cap, ziare, cartoane, ca pe boschetari, i-am zis. Cum scot americanii frigiderul vechi în fața casei, așa scoateți voi un om de 85 de ani în fața căminului de bătrâni. Poate cineva îl vrea, își mai face un an, doi treaba cu el. Niște tineri căsătoriți, la început de drum în viață, cine știe, poate au nevoie de un bătrân, măcar până strâng bani să facă credit de un bătrân nou. I-am mai zis că, oricum, scos în fața centrului, în cel mai rău caz tata o să creadă că visează. Bineînțeles, exista și posibilitatea să moară, ceea ce, de asemenea, n-o să-și amintească și n-o să dea nimeni în judecată pe nimeni. Să fim serioși, 85 de ani, ce mai poate fi scandalos în afară de vârsta în sine?

– Domnule Negrescu, nu glumim cu asta!, a spus vocea.

Glumesc cu ce vreau eu, mai ales la mine-n cap, am vrut să-i spun.

– Oricum, mai sunt zece zile plătite din luna decembrie, am zis hotărât ca cetățeanul antipatic care își revendică legea și drepturile de partea sa și am închis.

Abia după aceea însă m-am întrebat ce înseamnă exact treaba asta cu ”luatul acasă”. Era limpede că avea să se întâmple, dar cum să-l iau acasă pe tata? Cu un taxi, cum? Îmi dau ei o targă și trag de ea prin oraș? Am sunat înapoi.

– Cum îl voi lua acasă? Mă scuzați că vă întreb.

Centrul ”Conacul Speranței” se închidea, clădirea fusese vândută, iar tata rămăsese ultimul internat. Celelalte familii își luaseră bătrânii acasă sau îi internaseră prin alte centre. După ce am încheiat conversația, mi-am dat seama că trebuia să-i fi spus de ironie întâmplării: azilul murise înaintea bătrânilor din el.

 

Credeam că taică-meu va muri acolo, la ”Conacul speranței” de la marginea Bucureștiului, unde era vizitat zilnic de doctorul Dumitraș, cu aerul lui adormit, de bodyguard de farmacie, și unde privirea caldă a asistentei Dana, ”doamna Dana”, plimba deasupra lui doi ochi mari albaști și cuminți. Ce-și poate dori mai mult un om de 85 de ani care habar n-are pe ce lume trăiește? Dumnezeule, cum era Dana! Femeia asta pur și simplu absoarbea suferința din jurul ei. Uneori, când mă uitam la ea, mă surprindeam zâmbind tâmp, gata parcă să adorm sau chiar să leșin, atras de o lume mai bună. N-ar fi exclus ca Raiul să fie în interiorul acestei asistente. Ce trist e, totuși, să te naști cu menirea de a face bine. E evident că nu poți face altceva, e mai rău ca un viciu. Nu poți să te lași, cum te lași de țigări. Mori ajutându-i pe unii și pe alții, te ciopârțește viața ca o psihopată și te dă de mâncare la suferinzi și profitori. Horror, Dana! În contextul acestei bunătăți devastatoare, mi-o imaginam pe Dana tânără – acum cred că are vreo 60 de ani – și mă întrebam cum s-o fuți, frate, pe Dana, ai înnebunit? N-o văd pe Dana călărită, urlând, lovită cu capul de tăblia de la pat. Dacă o apeși pe piele, dacă o storci, ies din ea gemetele muribunzilor, picură din ea privirile spălăcite ale bătrânilor neputincioși.

Și mai era directoarea ”Conacului”, o tipă care se străduia din răsputeri să strecoare cuvântul ”occidental” pe unde putea. ”Occidental” pe post de supozitor: unde vedea o gaură, îl băga. Condițiile de acolo erau ”occidentale”, spațiul era organizat ”occidental”, iar asistenții și asistentele făceau cursuri speciale de îngrjire a bătrânilor bolnavi, exact ca-n ”Occident”.

De ce curs de specializare să aibă nevoie Dana? Orice întrebări îi puneam îmi răspundea răbdător, luminos. În acest timp, tata ne fixa din pat cu ochi mari, mirați, de parcă era un dispozitiv care înregistra scena. Mă uitam la el din când în când, îi făceam cu ochiul, însă el rămânea la fel de serios și dedicat comparației de mai sus.

Cu o joie înainte, când îl vizitasem, asistenta Dana mi-a spus că trebuie să vorbesc cu directoarea, pentru că trebuie să-l iau pe domnul acasă, apoi scăzuse cu o treaptă vocea și adăugase:

– Știți, uneori mai spun lucruri noaptea. Unii, nu toți. Dar unii spun.

Aceasta era deci recomnadarea asistentei Dana: să nu-l transfer pe tata în altă parte, ci să-l iau acasă pentru că nu mai are mult de trăit și, cine știe, poate spune noaptea ”lucruri”. Am vrut să-i spun că dacă nu înșiră numerele de la Loto, cu mare lucru nu mă mai poate surpinde. M-am gândit s-o întreb dacă bolnavii au cumva acces noaptea la o altfel de luciditate, la un soi de conștiință comună a muribunzilor, o memorie a celor aflați pe moarte. Aș fi vrut s-o întreb și ce au spus alți bătrâni înainte de amuri, în astfel de nopți, dar nu am făcut-o. Aș fi putut să-mi potrivesc vocea ca-n piesele de teatru radiofonic și să întreb: Dragă Dana, noaptea e o lume în care muribunzii planetei deschid ochii larg și spun ceva esențial despre viață?

– Cu boala lui, am zis însă, nu cred că o să spună ceva. El a fost mereu omul scufundat în foi care s-a limitat la ”Dă-mi o lingură, te rog” și altele de felul ăsta. Nu-l văd venind acum cu cine știe ce chestii. Dar, mai știi!

 

M-am întâlnit cu Slavic în jur de ora 12 și am plecat la Giurgiu. Proiectul ”Ape cu viață” sau CDP – prescurtare de la ”Copiii de plastic”, cum îi spuneam între noi – înainta cu pași mărunți, chiar de copil. Asta și căutam pentru moment: doi copii care să joace într-un spot tv. Mă rog, asta și tot felul de ocazii și ”activități” prin care să cheltuim din banii primiți deja de la Carrefour pentru proiect. Aveam bani mulți, aveam vreme, nu era panică, spotul urma să fie difuzat abia în aprilie, anul care urma.

Prima etapă a proiectului ”Copiii de plastic” urma să fie o acțiune de ”conștientizare”. Așa e mereu, în tot bullshit-ul ăsta care a devenit ecologia făcută cu banii marilor companii – acțiuni de ”conștientizare” prin care oamenii simpli să ”conștientizeze” că nu e bine să arunce plasticul și să se transforme în niște căței care-și adună singuri rahatul în punguță, dar să nu cumva să ”conștientizeze” ce bani fac corporațiile cu ”punguțele” acelea și cu tot universul de plastic. Să ”conștientizeze”, adică să se învinovățească, de fapt despre asta e vorba. Iar omul, cu cât e mai prost, cu atât îi place să ”conștientizeze” mai mult. Și cu cât e mai conștient vrea să fie mai ”nobil”, și-atunci se învinovățește mai mult și mai mult, devine ”eroic”, ia asupra lui vina lumii, simțindu-se superior celor care nu pot ”conștientiza”. În felul ăsta poți să faci ce vrei cu el. În felul ăsta poți să ai miliarde de dolari și să-i spui unui sărac nobil că banii nu sunt importanți, iar el să te creadă. Pentru asta erau de fapt banii de la Carrefour: să ”conștientizeze” prostimea și sărăcimea că totul e din vina ei. Semnul acestei conștientizări? Statuile mari, de peste zece metri înălține făcute din peturi ale celor doi copii ținându-se de mână pe care aveam să le construim pe malul Dunării. Un fel de rahat nepieritor pe care localnicii urmau să-l adune cu mâna lor. Peste milioane de ani, când din județul Giurgiu va rămâne doar un fel de arsură pe pământ, cei doi copii de plastic, pentru totdeauna copii, vor continua să privească în gol, incredibil de ”conștienți”.

Urma să lucrăm cu un artist ”local”, în aceeași frumoasă tradiție a sensibilizării proștilor și a ”culorii locale”.

 

Anton Slavic mă aștepta în fața sediului, nemișcat, cu rucsacul lui bleumarin pe umăr în care avea mereu sendvișuri.

Anton Slavic era un moldovean de peste Prut, venit la studii în anii ´90, apoi înghițit de tranziție și de căsătoria cu o femeie care l-a scutit cu atâta tandrețe de grijile materiale. Ea provenea dintr-o familie care a primit niște păduri înapoi de la statul român după Revoluție. Astfel că Slavic a fost figurant în filme, și-a făcut o casă de producție video, ba chiar a intrat în industria filmelor porno. A terminat-o însă precoce cu asta, ca să zic așa. După două luni de coproducție alături de o firmă ungurească, a fost anunțat că nu mai poate continua colaborarea cu ei, iar el pur și simplu a luat niște hârtii în brațe cum ar lua un copil o păpușă și s-a dus acasă. A încercat din nou să facă videoclipuri, prima sa iubire, însă nu a avut nici un succes, așa că a fost cuprins de tristețe și deprimare. A strâns toată apartaura pe care o avea și a închis-o în depozitul unui amic la marginea Bucureștiului, neștiind încotro s-o mai apuce. Mergea acolo o dată pe săptămână și fuma câteva țigări privind depozitul, probabil tot mai mirat de faptul că nu îi trece nimic prin cap. Apoi pleca. Se ducea acasă, îi spunea soției că o să găsească o variantă, iar ea îl lăsa să o caute.

 

Slavic era o apariție: lungan, alb la față, un cadavru strălucitor, cu mișcări lente. Îți lăsa impresia că tocmai repetă cu o viteză mai mică gesturile pe care le va folosi mai apoi, cu viteza normală cu care se derulează realitatea.

În drum spre Giurgiu mi-a vorbit de Touareg-ul pe care și l-a cumpărat cu jumătate de an înainte și care-l tortura:

– Stau seara uneori, după ce se culcă toți și de la balcon privesc mașina în parcare. Îmi strânge stomacul și îmi vine în gură un gust amar. 500 de euro pe lună am rata, 500 de euro, din care mai am de plătit încă trei ani de zile. Când urc în mașină și mă mai vede cineva din bloc sunt rușinat, ca și cum aș fi în pielea goală. Nu m-aș fi gândit în ruptul capului că datoria la bancă ar putea să-mi producă asta. Ce-a fost în capul meu când am luat-o? Știu ce-a fost, și-a răspuns tot el, îi place Marianei, îi place tare mult, plecăm încolo, plecăm încoace, stă atât de comod.

– Hai, mă, de parcă n-ai mai avut datorii, i-am zis. Te alinți.

– Acum 10 ani am încheiat cu apartamentul. De atunci nimic.

Știam că îi place să se plângă, dar îl și credeam. Slavic era un tip care se plângea într-un fel tare pervers, știa să te ia captiv – genul de individ care și la petrecerea din noaptea de Revelion reușește să îl atragă pe unul în capcană și să-i povestestească într-un colț al camerei despre cum a fost operat la colon, implicații, dietă, alte scârboșenii. Folosea sinceritatea ca să se răzbune pe ceilalți. Nu știu dacă o făcea conștient. Și cred că avea dreptate – nu moare lumea după sinceritate? Până la urmă, de ce să țină rahatul acela în el, frica, ratele pentru mașină și, probabil, o viață pe care nu o voia? Luați și voi, spunea sinceritatea sa, luați, căci e vorba de aceeași viață în fapt – mici variațiuni în blocul ăsta, pe strada asta, în orașul ăsta, dar suntem toți cam la fel! Suntem toți în curul gol, privindu-ne de la balcon mașinile din fața blocului și viitorul de rahat. Bravo, Slavic!

L-am lăsat să fumeze în mașină în drum spre Giurgiu și i-am simțit prezența ca pe un scârțâit. Prezența lui Slavic era o ușă care tocmai se deschidea într-o casă pustie sau o ușă care tocmai se închidea. Și niște haine mai mari, invizibile, foșneau pe el. E neliniștea, mi-am zis, rahatul ăla de Touareg îl chinuie. Pfuuu, fantoma unui Touareg în leasing!

De obicei, la mine în mașină fumam doar eu și doar când eram singur.

Mai departe, până la Giurgiu, nu am mai vorbit, el și-a scos un sendviș din rucsac pe care l-a mâncat mestecând de prea multe ori, eu m-am gândit la tata și la adusul lui acasă. Ziua aia frumoasă, ultima zi de noiembrie, începea să miroasă a scrumieră plină de chiștoace și a câine ud.

 

Mă gândeam uneori că Slavic ar fi vedeta perfectă a unui show de talente, prezentându-se cu un talent îngrozitor, ceva înfiorător pentru oameni: ar putea să putrezească în direct, spre exemplu! Să existe un întreg show de talente despre cine devine mai repede, mai frumos, mâzgă, o mică pată de grăsime, o arsură ca și cum cineva a aruncat țigara din gură și a stins-o cu talpa pantofului. Ceva de genul ăsta.

Așa înalt și dezarticulat, cu părul ăla alb și ridicat, contrar așteptărilor, Slavic e un animal care liniștește. Cred că ar putea fi folosit în terapie. Există tot felul de terapii cretine, de ce nu ar exista și cu astfel de indivizi stranii? Glumeam cu el odată la o bere spunându-i că ar fi trebuit să scrie o comedie în care să joace chiar el, cu o creatură a întunericului care se lasă de meseria asta cu întunericul: creatura își dă seama că nu e de ea treaba cu Întunericul. Toată ”treaba” cu Întunericul e așa, o chestie în adolescență, dar apoi gata. A devenit băiat bun și prost, și-a făcut rate la mașină, a vrut să fie de partea rânced bună și anostă a lumii. Să fii rău implică totuși niște mobilizare, i-am spus, cum ai sta încruntat încontinuu. Ăsta era Slavic deci tânăr, iar într-o zi s-a dus la Diavolul Suprem care domnea în Lumea Întunericului și i-a spus:

– Supremule Diavol, Stăpâne, nu pot să mai stau încruntat. Mă doare fruntea, îmi lăcrimează ochii, te rog, nu sunt făcut pentru așa ceva.

– Bine, mă, du-te-n pizda mă-tii!

Oamenii îl luau în seamă pe Slavic, se uitau la el, obligați de ceva din ei înșiși. Chiar atunci, în septembrie, la semnarea contractului cu cei de la Carrefour, a ajutat în felul său: a meșterit toate vizualurile în care arătam cum vedeam noi proiectul și m-a urmat peste tot răbdător.

Iar Slavic mai avea o imensă calitate: nu-l revolta nedreptatea. Din contră, i se părea atât de firesc ca lumea să fie nedreaptă. Iar ăsta e mare lucru.

 

Am oprit la Benzinăria Petrom de la intrare în Giurgiu, unde am făcut plinul. Atunci l-am întrebat pe Slavic:

– Auzi, Slavic, când ne întoarcem la București, vii cu mine să-l iau pe tata de la  centru și să-l aduc acasă? Cică trebuie să-l aduc acasă.

– Moare?

– Cred că da, nu știu.

Îmi imaginam cum ar fi fost ca a doua zi, de 1 decembrie, să trec cu tata pe targă pe sub Arcul de Triumf. De nicăieri, între lunetiști și tancuri, eu împingându-l pe tata și nimicul din creierul său. Cu ani în urmă, când era în putere, pe ger, pe ploaie, nu conta, el era prezent la Arcul de Triumf să vadă parada militară. De fiecare dată i se scurgeau lacrimi pe obraz. Țara asta defectă ar trebui să uite totul despre ea însăși, cum s-a întâmplat cu tata.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.