Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Svetlana Cârstean | © Karina Ciurus

6 poezii de Svetlana Cârstean

După succesul ultimei sale cărți de poezie, Editura Nemira a avut grozava idee să reediteze și primele două volume ale Svetlanei Cârstean, „Floarea de menghină” și „Gravitație”.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Ce povestește muncitorul

Eu n-am mers decît cu floarea mea de menghină.
Cei răi sînt despărțiți de cei buni.
Pedeapsa e mare și cizmarului rău i se va lua calapodul.
Strungarului rău i se va lua strungul.
Grădinarului rău i se va lua sapa.
Și tuturor echipamentul de protecție.

Chemare
(Ce aude uneori Oblomov)

Întoarce-te din ape!

Părăsește-ți patul și uită căldura lui înșelătoare. Hai cu mine afară! În fața casei tale te așteaptă cel mai frumos dar pe care l-ai primit vreodată. O grădină întreagă pentru tine, pe care s-o îngrijești.

Tu care ai uitat înfățișarea și mirosul florilor. Ție îți trebuie o floare rară, neprețuită.
Mai rară decît floarea de colț pe care ai primit-o într-o vară.
Mergeai cu trenul, în vacanță. Erai de pe atunci un copil bun. Mîndria părinților tăi. Te plictiseai însă fără s-o știi. Pădurarul de pe bancheta din fața ta și-a dat jos pălărioara verde și a luat de pe ea o floare pe care ți-a întins-o.
Ai privit-o cu uimire. Era atît de mică și n-ai fi putut spune ce culoare are. Puful ei îți dădea un frison pe care nu voiai să-l iei în seamă.
S-ar putea spune că te-ai bucurat cînd ai primit-o. Simțindu-i puterea, te-ai gîndit că nimic n-o atinge, nimic n-o strivește și ai sădit-o din nou în ierbarul tău. Între altele. Uscate și palide, sfîrșite.

Adu-ți aminte acum.

Ierbarul tău curat, îngrijit, pentru care ai luat 10 la botanică.
Ierbarul tău plin cu stări, una la fel cu alta. Una singură, de fapt, șlefuită îndelung, pînă la desăvîrșire: înfățișarea florilor după moarte. Reci, galbene, cu etichete.

Uită, îți spun, de patul tău împodobit cu perne mari și grele! Uită de cearceafurile cu dantele care te acoperă, te înfășoară și tu te simți ocrotit.

Te ridici, deschizi ușa ca și cum de mult nu ai mai făcut-o și îți promit să vezi ceva nou. Uită și de floarea de colț. Îți dau alta cu pielea mult mai catifelată și strălucitoare. E vie și primăvara respiră adînc. Numai ea știe să respire astfel. Aerul se plimbă liber, ca un ied mic și zglobiu lăsat să zburde printre țesuturile ei delicate, dar puternice. Cutreieră printre petalele ei stîrnindu-i în vîrtejuri semințele presărate cu miile, ici și colo.

Ai s-o vezi îmbobocită și ai să arzi de nerăbdare să se deschidă și să îmbobocească iar. Să nu-i aștepți nici în gînd moartea căci nu va veni.
S-o provoci, s-o mîngîi, să înnebunești din cauza ei.

Ești nemiloasă,
crudă,
iar vei fi floarea mea de menghină
în mii de culori.
Menghină
albă,
roșie,
albastră,
violet,
întotdeauna verde.

Deschide ușa și primește în dar grădina pe care cu mîinile mele am sădit-o, am îngrijit-o, am udat-o, am așteptat-o să crească, să dea roade. Nu una, nenumărate menghine răsărite trufaș într-un gazon fără sfîrșit.

Un banc de lucru uriaș.

Straturi de menghine cerșind iubirea ta fără margini.
Dacă azi nu vrei, poate mîine. Ele au o mare răbdare.
Stai în prag și privește-ți măcar de acolo grădina proaspătă,
nevinovată, o lume întreagă de boboci, a ta cu totul.

Iubita mea,
menghină încleștată
fără scăpare
în jurul meu,
dînd din petale,
ca din aripi
prea răbdătoare.

*

În gazonul verde al bancului de lucru înflorește floarea aceasta de un verde intens.
Ea te va umili și te va biciui fără milă, ore la rînd, pînă cînd o vei vedea năruindu-te cu trupul ei măsliniu, aproape lucios, ispititor, rotund și foarte copt.

REFLUX
(Ce aud eu uneori)

Cînd apele se retrag și invadează atelierul, îneacă bancul de lucru, floarea ta rămîne nepăsătoare.
Cînd apele te alungă din patul tău și rămîi  numai cu perna mare în brațe, o zărești plutind și o strigi pe nume. Se face că nu te vede și dispare într-o clipă, înverzind apa în urma ei și lăsînd doar cîteva cercuri provocatoare.
Ți-am spus, te va umili.
Mai bine o ții mereu încleștată în jurul tău și n-o lași să se odihnească.
Tot atunci, în zare, vezi venind spre tine o mulțime de saltele verzui. Pe ele, oameni care îți fac cu mîna. Apoi rîsete, chicoteli! Un înduioșător tablou de familie.


Publicată astăzi, în alt timp, Floarea de menghinătrebuie citită ca o pledoarie pentru libertatea individuală – care înflorește, pînă la urmă, în pofida naturii mereu schimbătoare a constrîngerilor de tot felul. Ea este de asemenea și o carte despre poezie. Și o confesiune. Poveste. Despre cum transformi „floarea de menghină“ în aliatul tău, despre cum e să locuiești în floarea de menghină și să te întrebi: „Cine pe cine, floare de menghină?“ Despre cum te poți transforma – de bună voie și nesilit de nimeni – în floare, sfidînd menghina.
Simona Popescu

 

 

 

 


1.

***
Karin îmi spune aseară: mi-e frică pentru că, atunci cînd mă doare, îmi pierd politețea. Eu îi răspund: detest politețea, e-o ipocrizie. Karin îmi spune: nu vreau să îmi pierd politețea, ea mă protejează. Dar cu tine e altceva, cu tine nu mi-ar fi frică s-o pierd.

Cu tine e altceva.
Altceva.
Ceva ceva ceva
va fi
ce va fi.
Uită mîngîierile,
uită tot ce ți-a plăcut
sau ce ți-ar putea plăcea
păstrează durerea
ca pe o broșă
prinsă direct în carne.
Broșă cu o cornee oarbă
la mijloc.
Drept podoabă,
căci cu tine e altceva,
cu tine mereu a fost altceva.

Îți amintești, Mamă, duminica aceea,
cînd amîndouă am mîncat porumbei
cu smîntînă
pe drumul de întoarcere
de la biserică?
De la 5 dimineața eram treze
și nu ne durea nimic
și carnea porumbeilor
se topea ca untul în gurile noastre.

Cu tine e altceva.
E altfel,
e invers,
e greu,
e insuficient,
cu tine farfuriile astea cu porumbei
ar zbura
dacă ar avea aripi.

Nici o zi nu se poate compara cu aceea
în care mîncam amîndouă porumbei.
Dacă aș vinde undeva toate zilele vieții mele
aceea ar costa cel mai mult.

Ceva ceva ceva
ce va fi
după aceea
după această masă
ce va fi după nu va mai egala vreodată
ce-a fost.

Îmi place broșa asta care nu vede în jur
am s-o port mereu așa,
prinsă direct în carne.

Pe mine viața m-a interesat întotdeauna mai mult decît moartea și pămîntul decît cerul.
Nu ca pe tine.
Am făcut multe,
mai ales am plecat
și m-am întors de fiecare dată,
dar niciodată nu am făcut ca tine,
eu nu am murit de cîteva ori pe săptămînă,
lăsîndu-mă ușor pe spate și
închizînd ochii.
Cînd corpul tău nu mai mișcă, Mamă,
aerul se oprește în loc
și dacă e zi, zi va rămîne pentru totdeauna,
și dacă noapte e,
noapte va rămîne mereu,
și Tata pe prispă,
va rămîne cu mîinile-n aer,
de-a pururea desfăcînd
porumbul
bob cu bob.
Tu paralizezi lumea, Mamă,
nici o știință nu e mai tare ca tine,
atunci cînd mori.
Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii
și să ne ascundem acolo
fericite amîndouă pentru totdeauna?
Cu mine e altceva
cu mine poți sta
mult și bine.

Cu mine e invers.
Să nu te atingi de broșa mea
doare rău dac-o scoți.

2.

***
Noi chiar am fost vreodată săraci, Mamă?
Și cum se face atunci
că nu-mi amintesc nimic despre asta?
Eu știu
c-am trăit mereu
în cea mai mare bogăție.
De cîte ori am vrut apă,
ai adus,
găleata rece de tablă mereu era plină,
de cîte ori am vrut dude,
am avut,
negre ca să-mi întunece limba,
roșii s-o facă și mai frumoasă,
albe s-o curețe de celelalte culori,
de cîte ori am cerut ouă,
m-ai trimis direct în cuibar,
laptele n-a lipsit,
nici merele de vară,
cireșe primeam de la cei cu cireși
și struguri de la cei cu vie,
doar bujori am văzut la alții
și la noi niciodată,
la noi doar liliacul.
La Paris bujorii sînt scumpi acum primăvara,
15 euros la botte,
mai ales cei galbeni.

3.

***
În miezul lui august, să nu se ridice frica din mijlocul lucrurilor,
să nu îndrăznească să se apropie de casele noastre,
voi convoca împotriva ei toate puterile mici și mari pe care le cunosc,
puterea avionului cînd zboară,
puterea turtei coapte pe plită,
a dudelor în trei culori,
a cleiului de vișin mîncat dimineața de tot,
cînd e răcoare și cleiul e ferm și transparent precum chihlimbarul,
puterea furoului albastru ca marea în care mă transform în sirenă,
a scoicilor mici care-n cale-mi ies dimineața în Saintes-Maries-de-la-Mer,
a  nedeclarațiilor de iubire ale lui Tudor,
a violetei de Parma sădite de tatăl meu,
a pisicii negre care m-a iubit,
a bufniței care culege toate omizile
din camera în care copilul are febră mare și visează că-i trece
a mamei necunoscute care noapte de noapte apare
și-mi acoperă fruntea cu o palmă mică, răcoroasă, de-argint,
a trenurilor care nu se opresc,
a coapselor mele vii, nervoase, ca trenurile.


 

Prezență feminină puternică și gravă, ieșită parcă din tenebrele unei „mine a sufletelor“, Svetlana Cârstean, asemenea Atenei cu coif pictate de Klimt, pare uneori a celebra, cu un mic zîmbet de triumf, victoria asupra cine știe cărei Gorgone interioare.
Mircea Cărtărescu

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Flavia Teoc: „Cred că aproape tot ceea ce nu este uman este sălbatic”

Olga Ștefan a scris pe coperta a patra a antologiei Istoria naturală, de Flavia Teoc (Casa de Editură Max Blecher): „Așa cum Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân inventaria toate adevărurile lumii văzute, dar și narațiuni ca aceea a Korei din Sicyon, care, schițând pe un perete gol umbra iubitului ei absent, născocește pictura, Istoria naturală a Flaviei Teoc e mai mult decât un catalog de imagini: în mărturii tributare structurii simple a parabolei, ea așază în pagină singurătatea străinului, mai veche decât toate tiparele.”

Ce cărți românești punem sub brad în 2021

Ca-n fiecare vacanță de iarnă, vă recomandăm să puneți sub brad și 10 cărți românești apărute în ultimul an – să aibă de unde alege fiecare membru al familiei.

3 poezii de Valeriu A. Cuc

„E poezie din aia cinstită, ca în momentele de grație când ai terminat tot de băut și de fumat și prinzi 10-20 de secunde cu câte unul/una să-i spui tot și toate, fără frica de ridicol.” (Costi Rogozanu)

Jurnal de Berlin (18): Mai avem nevoie și de povești de dragoste

Vă mai amintiți istoria lui Melody Nelson*? Acela e barul în care m-a dus C. în noaptea în care ne-am întâlnit pentru prima oară. I-am spus lui C. că mai fusesem acolo cândva, exact la aceeași masă, și pe exact aceeași canapea, în exact același sezon, exact cu patru ani în urmă.