F.Brokowski-Shekete | © Tania Valérien

La naiba, mă înțelege! de Florence Brukowski-Shekete

Florence Brokoski-Shekete este prima directoare de culoare a Inspectoratului Școlar Baden-Württemberg. A înființat FBS Intercultural Communication unde activează din 1997 ca trainer și coach. A fost profesoară, directoare de școală și membră a inspectoraturlui școalar. Se implică și impune granițe când întâlnește rasism în viața cotidiană.

 Cuvânt înainte

— De unde sunteți?

Întrebarea aceasta mi-a fost pusă de cele mai multe ori în viață – parcă de milioane de ori – în realitate, doar de câteva mii de ori. Destul de des însă – în cafenele, la interviuri pentru job, după ședințe, la petreceri, la cumpărături. E o întrebare pe care te poți baza întotdeauna. Garantează o întâlnire amuzantă, cel puțin pentru mine.

De unde sunt? De cele mai multe ori răspund numind orașul în care locuiesc în acel moment. Interlocutorul, vădit nemulțumit de informația primită, încearcă să clarifice întrebarea: Nu, de unde sunteți, de fapt? Ah, da, înțeleg și numesc orașul în care am crescut – Buxtehude – cu siguranță vă e cunoscut orașul, sau? Interlocutorul meu, vizibil agitat, emoționat într-un fel aproape penibil este hotărât să nu renunțe așa că mai încearcă o dată: Nu, la origine. Moment în care îi spun orașul în care m-am născut – Hamburg – derutându-l la maximum. Puțini spun lucrurilor pe nume, au curajul să întrebe ceea ce îi interesează așa de mult, de unde vin strămoșii mei de fapt, de ce accentul meu nu se armonizează cu aspectul exterior, pe scurt: de ce sunt neagră și de ce vorbesc germană. De ce li se pare oamenilor atât de greu, de ce le e jenă să întrebe fix ceea ce îi interesează? În cazul unora am impresia că luptă cu un set de reguli comportamentale pe care și le-au impus singuri, reguli care le interzic să pună asemenea întrebări. Vor să afle răspunsul, dar încearcă să-și camufleze curiozitatea împachetând întrebarea neîndemânatic, aproape rușinați, în ceva cu aspect de cercetare științifică. Unii îmi povestesc despre bursele pe care le-au avut în Africa, confirmă frumusețea limbii africane sau mă întreabă, foarte interesați, dacă știu să gătesc mâncare africană. Mă abțin să zic că Africa nu e o țară, africana nu e o limbă și că mâncarea africană este o generalizare cam cum ar fi și mâncarea europeană. Dacă se prind, se încurcă în și mai multe explicații, ceea ce pentru mine face situația și mai amuzantă, pentru ei, în schimb, mult mai neplăcută.

Am impresia că ceea ce se vrea a fi normal în secolul al XXI-lea în Germania este departe de a fi normal. Indiferent care ar putea fi semnificația cuvântului normal în acest context. Faptul de a fi german duce în continuare cu gândul la culoarea de piele albă și este redus doar la aspectul exterior. În pofida deschiderii față de nou, se pare că în inima multor oameni, așa-ziși biodeutsch, nu a ajuns încă pe deplin ideea că între timp există milioane de oameni pe chipul cărora nu se vede că sunt germani, tocmai pentru că nu arată ca niște germani, dar care simt nu doar că sunt atașați de cultura germană, ci și că îi aparțin. Nu e răutate, cel puțin nu în cazul celor care se declară fără să se dezică, deschiși cosmopoliți și abordabili. Care și trăiesc în conformitate cu ce zic.

Germana mea e curată ca lacrima, chiar dacă între timp vorba cântată din regiunea Baden mi-a colorat pronunția, accentul nordic se aude clar. Cu toate acestea mi se explică expresii sau cuvinte germane, după care sunt întrebată cum se spune una sau alta în limba mea. Interlocutorului meu i-a scăpat, se pare, că am purtat fără nicio problemă o conversație destul de lungă în limba germană. Percepția vizuală s-a suprapus peste cea auditivă, în adevăratul sens al cuvântului a înlăturat-o. Un om cu o altă culoare a pielii trebuie pur și simplu să vină de altundeva, să nu înțeleagă limba și să provină dintr-o altă cultură. Altfel nu se poate, altfel imaginea de ansamblu a multora ar fi zdruncinată, indiferent de mediul din care provin. În mod uimitor, în ultimii ani mi-au fost puse cele mai nostime întrebări cu putință de, aparent, oameni cu educație superioară. Genul acesta de oameni pare să uite un lucru: Un titlu academic nu face din încălcarea anumitor granițe un discurs științific. Faptul de a presupune că o negresă în compania unui bărbat alb e achiziționată din vreun concediu e la fel de absurd precum ideea că ar fi plătită. De asemenea, mulți par să nu știe că o mare parte dintre străini aparțin unei a doua sau chiar a treia generații de copii născuți în Germania. Un răspuns sincer nu este auzit, nu este acceptat, pentru că nu se poate să fie cum de fapt nu e voie să fie. Sau chiar invers? Nimeni de culoare nu vine pur și simplu din Hamburg, cu atât mai puțin din Buxtehude, asta e, pur și simplu, imposibil.  Când am fost întrebată la înmormântarea cui merg și am răspuns că la înmormântarea unchiului meu german, am fost corectată de către un străin, „a, da, la înmormântarea unui cunoscut, în sensul ăsta unchi.” Interlocutorul meu se întreba pe el, dar îmi explica mie cum stau lucrurile cu relațiile mele de rudenie, pentru că un om alb, în vârstă n-ar fi avut cum să fie unchiul meu?! În principiu nu e nimic de obiectat în faptul că oamenii sunt interesați de persoana mea, în momentul în care e vorba despre o curiozitate care duce spre deschidere. De aceea consider că e ignorant să nu răspund sau să nu explic când îmi sunt puse asemenea întrebări. Dar să trebuiască să-ți justifici de fiecare dată răspunsul este anevoios și obositor.

Copiii trebuie să pună întrebări, așa învață. Ar trebui să fie asta valabil și pentru adulți? Este jignitor dacă o bunică cere voie ca nepotul ei să atingă pielea neagră, pentru că copilul întreabă dacă se ia culoarea? L-ar ajuta un nu pe copil să înțeleagă ce împlică această întrebare? Bineînțeles că genul acesta de întrebări pot fi considerate o încălcare impertinentă a limitelor, mai ales când vine din partea unor oameni complet necunoscuți. Nu e întotdeauna nostim să faci un scurt rezumat al biografiei tale, care mai apoi e și pusă sub semnul întrebării, în supermarket printre legume și fructe. Cum procedezi când curiozitatea oamenilor ajunge atât de departe încât îți bagă mâna în cap, când nici nu te așteptai, pentru că vor să simtă cum e părul tău?

Curiozitatea care vine dintr-un interes sincer mă bucură și o întâmpin cu aceeași deschidere. Încălcare limitelor, în schimb, e inacceptabilă.

 

Părinții mei

(…)

Părinții mei s-au căsătorit în Lagos/Nigeria în anul 1963. El era născut în 1938, ea în 1942 și aparțineau ambii tribului Yoruba. Am văzut doar câteva poze din acea perioadă.  Dar în cele pe care le-am văzut sunt doi oameni înalți, foarte frumoși, de o eleganță, finețe și grație aparte.

Capitala Nigeriei, Lagos, era de pe atunci unul dintre orașele cu cea mai mare densitate a populației din țară. Sărăcia și bogăția erau foarte aproape una de cealaltă, prăpastia dintre săraci și bogați era tot mai adâncă. În mai 1964 li s-a născut primul copil, o fată. Aveau visuri, visau la o viață mai bună în Europa. Germania era țelul lor. Deși nu știau limba se încumetau să plece la facultate în acea țară străină. Îndeplineau condițiile necesare, aveau bacalaureatul. Întâi a plecat tatăl meu, în 1965, ca să vadă cum sunt condițiile în țara promisă. Voia să pregătească totul pentru când urma să vină și soția lui. În Lagos aveau multe rude, o familie numeroasă, chiar foarte numeroasă. Din câte am înțeles, au pus toți bani ca ei să poată ajunge în Europa. Pentru că dacă ei doi ar fi avut o viață de succes în Europa, atunci și celor rămași acasă le-ar fi mers bine. Familia ține la familie, în familie te îngrijești unul de altul, împarți ceea ce ai. Bineînțeles că urmau să trimită bani acasă din Germania. Tatăl său, un om la fel de bine făcut, mândru și respectat, deținea în Lagos o firmă de construcții pe care ar fi trebuit să o preia după absolvirea studiului – motiv pentru care voia să meargă la facultatea de construcții. Dar, în primul rând, trebuia să învețe limba. Ceea ce nu a fost ușor. Dar a învățat foarte repede. Puțin mai târziu, trebuie să fi fost în iunie sau iulie 1966, soția lui l-a urmat în Germania. Singură, fără fiica pe care o lăsase în Lagos la rude. Conform unui proverb african „pentru a crește copii ai nevoie de un sat întreg”.

Indiferent de motivul pentru care și-au lăsat fata în urmă, acum se aflau amândoi în Germania – mai exact, în Hamburg. El se descurca deja, cunoscuse oameni, pentru ea totul era nou. Când el vorbea în germană, ea se simțea bineînțeles lăsată pe dinafară, dar nu pentru mult timp. A învățat și ea foarte repede limba. De fapt niciunul dintre ei n-a mai uitat vreodată limba germană. Chiar și după ce s-au întors înapoi acasă, le-a rămas întipărită în minte până la adânci bătrâneți. Au fost oameni deștepți – inteligența le-a fost de mare folos în această țară străină.

După nouă luni bune de la sosirea lor în Hamburg li s-a născut a doua fetiță.

În țara lor se obișnuia ca un copil să primească un nume de abia la patruzeci de zile după naștere. Până atunci era numit simplu Baby, sau în funcție de sex Baby boy sau Baby girl. De asemenea se obișnuia ca întreaga familie să fie implicată în găsirea unui nume pentru copil. Ca să nu trebuiască să se limiteze la un singur nume, copilul primea mai multe. Bineînțeles că și în cazul acestui copil rudele au avut multe propuneri pe care le-au transmis prin telefon. Erau nume nigeriene, greu de pronunțat de către limbile europene. Acesta a fost probabil și motivul pentru care s-au gândit că ar fi o idee bună să pună un nume european înainte, Florence. Un nume frumos, dar pronunția și grafia urmau să fie cu toate acestea o provocare pentru unii vorbitori de limbă germană.

(…)

Florance – până la vârsta de 18 ani nimeni nu mi-a spus așa. Mămica îmi spunea Flori. Iar părinții mei, în special tata, nu mai conteneau să mi se adreseze cu numele nigierian care îmi fusese dat, ceea ce – îmi amintesc din îndepărtata mea copilărie – nu-mi plăcea deloc. Mai mult chiar, uram asta. Olatunde Gbolajoko Oluwadamilare. Părea că tata voia ca mie să-mi fie foarte clar că cea cu care mă identificam – eram obligată să mă identific, voiam să mă identific, până la urmă ei erau cei care mă aduseseră la femeia aceasta albă – nu era cea cu care trebuia să mă identific. Părea că, prin intermediul numelui meu, voia să-mi arate foarte clar cu ce anume trebuia să mă identific – cel puțin atunci când erau ei de față. Și anume cu Lagos, cu Nigeria, cultura nigeriană, limba, mâncarea, comportamentul și temperamentul. Lucuri pe care nu le cunoșteam, lucruri despre care doar auzisem, și anume de la ei.

Cu timpul au început să mă ia din când în când la ei. Să petrec câteva zile cu ei.  Zile în care eram tristă, îmi era dor de mămica. Mama făcea de mâncare. Mâncarea era iute și mirosea înțepător. Mâncau cu mâna, așa era obiceiul. Mie nu-mi plăcea mâncarea, aveam nevoie de o furculiță, o lingură, de viața mea cu care eram obișnuită, de mămica mea care știa în orice moment ce era bine pentru mine. Cu cât încercau mai mult, în special tata,  să mă facă să îmi placă anumite lucruri, cu atât le respingeam mai tare, le uram și nu voiam să am nimic de-a face cu ele. Nici cu numele, nici cu limba pe care oricum nu o înțelegeam și nici cu culoarea pielii. Culoarea pielii. Când eram între germanii albi, uitam de culoarea pielii mele. Bineînțeles că ieșeam în evidență, oamenilor li se părea drăgălașă fetița aceea mică și neagră. Cu toate acestea, în acele momente, nu eram conștientă de culoare pielii mele. Dar când erau prezenți și părinții mei, Flori, fata care locuia printre albi, se transforma în negresa Olatunde Gbolajoko Oluwadamilare. O transformare căreia m-am împotrivit de mică. Și părinții mei decideau când avea loc aceasta, decideau spontan, întâmplător, fără să anunțe dinainte.

 

fragment din cartea Mist, die versteht mich ja! Aus dem Leben einer Schwarzen Deutschen/La naiba, mă înțelege! Din viața unei negrese germane de Florence Brokowski-Shekete, editura Orlanda

 

 

 

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Traducătoare. Traduceri publicate: "Null Komma Irgendwas" (trad. "Interior zero" de Lavinia Braniște), "Sonia meldet sich" (trad. "Sonia ridică mâna" de Lavinia Braniște), ed. mikrotext, "Die grünen Brüste" (trad. "Sînii verzi" de Florin Iaru), ed. danube books. În prezent lucrează la o antologie de poezie germană contemporană care va aparea în 2022 la Casa de Editură Max Blecher.

Citește mai mult:

3 poezii de Timotei Drob

O iubire care năclăiește paginile acestui volum, care va amărî pântecul tău, dar care pre limbă va fi dulce ca mierea.” (Florentin Popa)

#face2face: Alke Stachler și Krista Szöcs

În 1992 s-a semnat la București Tratatul de cooperare prietenească și parteneriat în Europa între România și Republica Federală Germania. DLITE inițiază în 2022 Face2Face, o serie de dialoguri între scriitoare și scriitori din ambele țări pentru a explora evoluția și varietatea discursurilor contemporane ale celor două culturi.