Ai văzut-o?, era bine?, râdea, răspunde Ioana și gândul ăsta rămâne abstract, pentru că imaginea nu-i iese nicicum, nici nu mai știe de când nu a mai văzut-o pe maică-sa râzând, zâmbind, da, asta făcea des, dar hohote cu gura până la urechi poate doar în pozele când era mult mai tânără, înainte de ea și de taică-su, de ce s-o fi încăpățânat să rămână împreună?, ar întreba-o uneori. Sau cum erai tu când erai mică?, sau de cine te-ai îndrăgostit prima prima dată?
Primul băiat care i-a plăcut ei se numea Fredi, îl urmărea prin curtea grădiniței, ascunsă după tobogan; primul băiat care i-a plăcut Ioanei, Victor, i-a adus un mărțișor pe care îl mai are și acum, un trifoi cu patru foi zgâriate; numai despre maică-sa nu știe nimic, poate că cel mai bine ar fi fost să stea câteodată lângă ea, să stea și să tacă, dar spaimele și furia cresc mai repede când e liniște.
Ai putea să mergi și tu, a întrebat de tine, o aude pe fiică-sa, ar putea, într-adevăr, dar se teme, o să merg și eu, îi răspunde și se așază lângă ea, pe terasa improvizată de pe acoperișul blocului, zăpada proaspăt căzută nu păstrează decât urmele lor, în rest, totul e atât de alb, încât privirea preia la un moment dat lumina și, când se uită în zare, lumea e ca o fotografie ușor arsă.
Pari obosită, dar fata dă din cap că nu, ar vrea să-i atingă obrajii, și părul, dar știe că s-ar feri, așa că nu îndrăznește să facă niciun gest, doar se uită cu coada ochiului, ea oftează, se ridică și pleacă pur și simplu. Nu s-ar fi întâmplat asta mai demult, cine mai e și fiică-sa asta mai nou?
Te iubesc pe tine cel mai mult, mama, îi spunea Ioana când dormeau împreună, își punea mâinile micuțe pe fața ei și o mângâia, trebuia să mă bucur atunci mai mult, dar de unde era să știu că toate astea vor dispărea, la ea nu trecuse ușor iubirea pentru maică-sa: ia mâna de pe mine, Elena, știi că nu-mi plac chestiile astea, lasă-mă, Elena, ce te alinți așa, odată s-a smucit atât de tare din îmbrățișarea ei, că s-a trezit izbită de perete, vezi ce faci?, a zis în timp ce i-a întins mâna și ea s-a bucurat și iar a strâns-o tare, tare.
Abia de când îmbătrânise voia să fie mângâiată, când gura îi mirosea a uscat, când corpul cu pielea atârnată, moale, cerată îi dădea frisoane, și tu vei fi așa, își spunea, obișnuiește-te, pe urmă se uita în oglindă și se liniștea, ochii ei nu erau apoși și tulburi, gura ei avea gingii roz și curate.
Deci e bine, și parcă simte un fel de dezamăgire, apoi vină, se pregătește pentru moartea maică-sii de câțiva ani încoace, dar de data asta n-a fost decât spaima din mintea ei, în curând se va întoarce de la spital și va dirija din nou lucrurile, să nu vii tu măcar o dată să mă vezi, o să-i spună probabil, în curând își vor relua rolurile, iar micile ei scăpări o vor lovi exact când situația li se va părea sub control.
Ce frumos ninge, îi trece prin cap, fulgii dolofani acoperă rapid suprafețele întinse în fața ei, uneori i-ar plăcea să sară și, cine știe, poate că pământul s-ar arcui atunci când l-ar atinge și ar trimite-o în zbor iar și iar, așa cum le-a citit copiilor dintr-o poveste.
Maria Orban este prozatoare. Romanul ei de debut, Oameni mari (2020), apărut la editura Nemira, în colecția n’ autor, coordonată de Eli Bădică, a fost nominalizat la premiile “Sofia Nădejde” (2021) și selectat la Festival du Premier Roman de Chambéry (2022). În 2021 a câștigat concursul de scenarii Write a screenplay for/ Scrie un scenariu pentru…, organizat de Asociația Cinemascop și HBO Europe, cu scenariul Timp de expunere limitat.
