© Ciprian Hord.

8 poezii noi de Marin Mălaicu Hondrari

MMH pregătește un volum nou de poezii. Până la toamnă, când îl veți putea găsi în librării, vă invităm să-l spicuiți aici.

Nume: Marin Mălaicu-Hondrari
Data nașterii: 29 ianuarie 1971
Locul nașterii: Sîngeorz-Băi
Domiciliu actual: Sîngeorz-Băi

Cărți publicate: Zborul femeii pe deasupra bărbatului (Eikon, 2004), Cartea tuturor intențiilor (Vinea, 2006; Cartea Românească, 2008), Apropierea (Cartea Românească, 2010; Polirom, 2019), La două zile distanță (Charmides, 2011), Lunetistul (Polirom, 2013), Războiul Mondial al Fumătorilor (Polirom, 2015, 2017).

Distincții: Premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania; Premiul pentru Literatură al oraşului Bistriţa.
Traduceri etc.: Apropierea a apărut în Polonia sub titlul Bliskość, la Editura Książkowe Klimaty, traducere Dominik Małecki, şi în Spania cu titlul Cercanías, la Ediciones Traspiés, traducere Elena Borrás. A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul filmului Parking.


AERUL TARE AL AMINTIRILOR

Mi-am pus un whisky. Nu mă interesează ce vreme e afară.

Vreau doar să stau în dreptul unei bucăți de sticlă,

să am iluzia transparenței și a unei vieți care continuă dincolo.

Dacă aș putea încremeni aici,

dacă aș putea să rezist în aerul tare al amintirilor

măcar cât rezistă cubul de gheață în pahar.

Mai bine așa:

o inimă mică și nefolosită ca un stick de memorie învechit.

Îmi caut cordonul halatului. Îl desfac de la candelabru. Scot telefonul din congelator.

În curând fetița noastră va veni de la școală.

Am băut suficient încât să fiu aceeași mamă iubitoare.

Nici crengile a cinci mii de măslini nu mi-ar putea schimba viața.

Sau nu știu.

 

 

TATĂL

 

Era înalt, slab, harnic, isteț și bețiv.

În lunile de abstinență umbla c-o Biblie la el,

prindea culoare în obraji și mânca de trei ori pe zi.

Până când se întâmpla ceva și pe ușa pe care ieșea pocăit

intra beat. Mai întâi îl dădeau afară din serviciu,

apoi îl dădeau afară de la pocăiți, iar mama

îl dădea afară din casă. Și-atunci dispărea cu lunile,

încerca niște meserii. A fost bun cu mine,

m-a ținut în sărăcie, m-a hrănit cu visuri.

M-a învățat să nu-i întorc mamei vorba,

să nu fur, să umblu curat, să merg pe bicicletă,

să fac o claie de fân ca lumea.

O dată pe an îi curăț mormântul

de buruieni. Mi-ar fi plăcut

să mă îmbăt cu el, să merg cu el pe stadion

și la femei. Dar știu că lui nu i-ar fi plăcut,

pentru că mai era și solitar și cândva o iubise pe mama

și-și respecta copiii.

 

 

IMMIGRANT SONG

(DUPĂ ZECE ANI)

 

Dar eu eram un emigrant

un fost puști fugit de-acasă,

naufragiat pe o plajă la Mediterana,

scuipat de hazard direct printre

cele mai plate abdomene din Europa.

 

Și-n fiecare dimineață fluieram vesel și ferice

și-n fiecare noapte mă gândeam la sinucidere,

apoi la o fată, apoi iar la sinucidere,

și-ntre timp mă masturbam lent,

noaptea era lungă, singurătatea apăsătoare,

voiam să termin nu cu gândul la sinucidere

ci la fata aceea inexistentă

mare amatoare de whisky și de poezie americană,

care să nu-mi spună după trei zile:

Gizăs Cruaist

mai dă-te jos de pe mine,

supraviețuiește și tu altfel.

 

Pe atunci eram mult mai tânăr, mult mai

curajos, la fel de sărac și mult mai prost

și nu înțelegeam nicicum că pentru un imigrant

până și iubirea trebuie să fie conform legilor Uniunii Europene.

 

Mă îndrăgostisem de fata aceea inexistentă

și când îi vedeam labiile exact ca de culoarea somonului

mă apuca o foame cumplită.

„Să vezi c-o să leșin”, îmi ziceam,

„o să vrea să dansăm și-o să cad la picioarele ei”,

moale ca rochia ei care ar fi trebuit să cadă la picioarele mele.

Un grătar cât un stadion pe care sfârâie

bucăți de somon perfecte ca niște actori americani.

 

Somon somon somo.

 

Intuiam (nu știam să fac altceva)

că mâncând mai mult somon

aș fi avut tot mai mult timp liber.

„Timp liber pentru ce?” m-a-ntrebat ea.

Nu știu. Pentru poezie. Pentru scris.

Timp liber excedentar, visul oricărui om normal.

 

O iubeam pe fata aceea inexistentă,

dar în portofel nu purtam poza ei, ci una cu tatăl meu

și nici nu trebuia să mă uit la fața lui

ca scrotul unui actor porno retras din activitate,

ca să o simt prin portofel, așa cum simți

pericolul din spatele ușii închise.

Dar mai mult decât pe ea și pe tata iubeam literatura

și mai mult decât literatura iubeam somonul.

 

Somon somon somo.

 

Acum știu că somonul (esa palabra) e un pește ca oricare altul, nimic deosebit,

și că fata aceea inexistentă a avut grijă de mine,

iar când n-a mai putut m-a trimis înapoi în țara mea

care începea să descopere somonul.

 

De atunci au trecut zece ani

și din întuneric ochii ei încă mai răsar

ca o enclavă promiscuă în viața mea aseptică, dar de căcat.

Sentimental, beat de whisky,

i-am trimis volumul meu de poeme ușor americane,

cu următoarea dedicație:

Sunt atât de sărac încât nu mi-am permis să-ți cumpăr o carte,

așa că ți-am scris una.

Somonul de serviciu de la granițele UE.

 

 

O DUPĂ-AMIAZĂ

 

Am vorbit la telefon mai bine de o oră,

ceva atât de neobișnuit pentru noi

încât am uitat de ce o sunasem.

Apoi ea a închis și eu am rămas la fereastră,

mă uitam peste câmp.

Pe atunci locuiam la țară

și totul începea să înverzească.

După o vreme în care nu m-am mișcat de la fereastră

au trecut două căprioare.

Se îndreptau spre pădure

și mă întrebam dacă o să ajungă amândouă

pentru că una dintre ele părea să piardă tot mai mult teren.

Și atunci mi-am amintit de ce o sunasem.

I-am scris imediat un mesaj:

Cu tine am avut totul n-ar trebui să spun asta dar nu mă pot abține

Și m-am gândit că e ca atunci când mergi mult

de-a lungul unui coridor în beznă și te atingi de pereți

fără să vrei.

 

 

PROVIZORIU

 

Pe un câmp nesfârşit

crivăţul poartă aroma de

levănţică uscată a zăpezii

şi iepurii se izbesc de

oasele grele ale gerului.

fruntea inexpresivă a orizontului

a căpătat ceva din rezonanţa

unui baston de orb.

un copil prăbuşit

clipeşte repede

îşi priveşte palmele ca pe două

fotografii cu părinţii săi.

umbra unui patinator melancolic

alunecă peste râul îngheţat.

 

clipă de clipă visezi.

clipă de clipă îţi smulgi rânduri de haine,

rânduri de zăpadă,

toată noaptea îţi întorci faţa

către un trup care se apropie

ca un înotător de mal.

până când mai ești doar

o maşinărie de tocat aerul

expusă unei lumini indecente.

o expresie tâmpită

 

mi-ai zis că poate ar fi mai bine

să-mi văd de viața mea.

eram înconjurați de șapte mii de măslini

și n-ar fi trebuit să mai ieșim de acolo.

când am revenit la casa lui Rafa

aveam gura arsă de sete

și el ne aștepta cu apă rece.

Apoi am stat la fereastră

am fumat mare parte din noapte

văzându-l din când în când pe Rafa

cum intra și ieșea din casă

ca din gândurile cuiva

și întrebându-mă ce-o fi însemnând

să-ți vezi de viață.

De atunci au trecut trei ani,

Rafa e mort

și noi suntem despărțiți.

 

 

SĂRBĂTORI FERICITE

 

Sunt un om mort într-o mașină încălzită

ștergătoarele îndepărtează zloata și privirea ta din vară.

Ce să mă fac cu amintirile astea

acum când ninge și nimic nu mai pare urgent.

Sunt o mașină rulând la pas printre alte mașini

înserarea ne îngroapă hipnotic

farurile continuă lupta lor razantă cu fulgii capricioși.

Fetița noastră aduce norii în jos ca pe un zmeu

își scoate căștile cât să strige la noi

să mai tăcem dracului din gură

deși noi suntem tăcuți și reci ca doi oameni de zăpadă.

Ești lângă mine dar e ca și cum ai fi de cealaltă parte a bulevardului

într-o altă mașină

și ai decapita pe rând toate lămpile stradale.

Se schimbă semaforul

dacă aș avea mintea asemenea piciorului

dacă aș frâna mereu la timp.

Fetița noastră plânge îmbufnată

vrea acasă

și ne întoarcem acasă, toți în aceeași mașină,

dar pe ocolite

dar pe rând

dar pe băga-mi-aș picioru.

Numai zăpada mai insistă ca proasta.

 

SEZON ESTIVAL

 

de câte ori te gândești la ea

vezi niște dealuri moarte

aruncate în silă de-o parte și de alta a drumului

și cărarea nisipoasă care cobora

printre ierburi uscate până la plajă.

ea te ținea de mână

căuta ceva fără grabă ca în joacă

și tu ți-ai dat seama că încerca să găsească

un loc unde să faceți dragoste

temători și excitați  la gândul că ați putea fi văzuți.

apoi tu ai zis ceva despre sfârșitul verii

și ea a început să-ți spună niște cuvinte atât de urâte

și nu se mai oprea

atât de urâte încât îți venea s-o bați

și nu se mai oprea

dar te-ai refugiat în mașină

acolo unde aveai o sticlă de whisky

și ai băut mare parte din noapte

uitându-te stupid la un cer sterp

și continuând să auzi vorbele ei urâte

ca pe un mârâit de la marginea galaxiei.

ai revăzut-o dimineața la cafea.

singurătatea o făcea să arate rău.

„Iartă-mă”, a zis cu ochii în pământ.

„E de la pușcărie. Orașele care au pușcărie

nu-mi sunt favorabile.

Hai să plecăm de aici”.

Nu mai știi unde ați plecat.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Două poezii de Iris Nuțu

B. C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
I. N.: Ca să procesez tot ce mi se întâmplă, fac playlist-uri/soundtrack-uri pentru fiecare perioadă din viața mea – și scriu. Nu pot să nu scriu, cum nu pot să merg pe stradă fără muzică în căști, numai că scrisul propriu-zis seamănă mai mult cu procesul de deznodare a căștilor decât cu ascultatul. Mi-ar plăcea ca poemele mele să facă din timpul cuiva ce face muzica pentru mine cu timpul mort până la metrou.

2 poezii de Georgiana Bădescu

Scrisul e inițial un act egoist la mine, scriu ca să îmi vorbesc, nu scriu având în minte un alt receptor decât pe mine, scriu pentru și din amintiri, incerc să ordonez timpul, copilăria îndeosebi, cel mai dezordonat, fragmentat și singular eveniment pentru mine.

Eu plec, tu pleci, el/ ea pleacă

Eu plec, tu pleci, el/ ea pleacă este un roman memorabil despre criza refugiaților din Europa, scris de una dintre cele mai apreciate autoare germane contemporane, Jenny Erpenbeck. În 2018 a fost nominalizat la International Booker Prize. Citiți mai jos un fragment.