Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
Adrian G. Romilă | © arhiva autorului

Acasă, departe, de Adrian G. Romilă

„Un spectaculos melanj de genuri literare, vorbind cu fantezie, inteligență și umor despre marile teme ale identității, libertății și exilului, un roman-corabie pe care cei mai temerari dintre cititori se pot îmbarca pentru o călătorie cum alta n-a mai fost.” (Marius Chivu)

Fragment 

Pe mal, ţinând o mână la gură, cu batista, şi cealaltă sprijinind-o pe mânerul sabiei de la şold, Adrian Romila încercă să-şi facă loc prin mulţimea de călători, hamali, servitori, căruţe, bagaje, movile de cărbuni, pachete de cherestea, butoaie şi alte mărfuri descărcate direct pe pământ, la marginea debarcaderului. Mirosea a lemn ud, a mangal ars, a apă stătută, a peşte, a fecale şi a putreziciune. Nu se vedeau nicăieri nicio clădire, nicio improvizaţie care să semene a administraţie portuară, doar golfuri pline de stuf şi-ntre ele, undeva, abia ivit, şandramalele unui şantier naval primitiv, părând a fi părăsit nu demult. Nu departe de locul de acostare a vaporului erau două chioşcuri ca nişte latrine rurale, pentru vameşi şi sanitari, şi câteva coşmelii în jurul cărora se foiau cărători murdari şi femei boite, unele deloc urâte, dar cu uitătura neruşinată. De acolo un dorobanţ cu capul descoperit, într-o tunică atât de decolorată că n-ai fi numit-o îmbrăcăminte a vreunei autorităţi, având flintă cu baionetă atârnată pe umăr, veni la el să-i verifice actele. Tocmai lăsase grămadă pe pământ trupul zdrobit al unui tânăr ţigan flenduros, pe care-l bătuse bine până atunci cu patul armei şi cu picioarele, Dumnezeu ştie din care pricină. Între timp, la celălalt dorobanţ se formase o coadă gălăgioasă de oameni cu bagaje împrejur, în aşteptarea controalelor. Impunătoarea uniformă a tânărului pasager cu accent străin îl opri să se răstească sau să ceară ceva. Se uită la paşaport şi la parafele de carantină de la distanţă, fără să le atingă, şi clătină din cap că e în ordine, poate trece, dar nimic nu arăta că ar fi recunoscut pe ele însemnele vreunui stat. 

Nici cele două valize nu fură verificate, deşi hamalii le aşezaseră cu încuietorile desfăcute, în aşteptarea controlului. Adrian Romila îi întinse totuşi o para, pe care dorobanţul o smulse repede cu un rânjet şi, fără să se uite în ce monedă primise bacşişul, o repezi în buzunarele ponositei sale tunici. 

— Unde mergem, luminăţia voastră? întrebă unul dintre hamalii tuciurii, cel mai tânăr şi mai bine îmbrăcat, după ce-şi şterse sudoarea frunţii cu mânecile cămeşoaiei şi pe cea din palme de iţarii murdari, băgaţi în nişte bocanci soldăţeşti scofâlciţi, fără şireturi. 

Tânărul scoase din buzunarul de la piept o hârtie scrisă de mână, o despături şi citi de acolo într-o română cu accent francez: 

— Hotel Italiano. Aveţi aşa ceva pe aici? 

— Avem, luminăţia voastră, avem, cum nu! E unul în Giurgiu, îl ştie toată lumea şi e aşa, fălos, mai pentru feţe subţiri, ca ale domniei voastre. În rest, numai hanuri amărâte pentru poporul cel prost. 

— Atunci la el vreau să ajung! Plata acolo, la capăt, să ne-nţelegem! 

Cei trei o luară pe jos spre îngrămădeala de case care se zărea nu departe şi căreia îi spuneau „Giurgevo“ sau „oraşul Giurgiu“, în timp ce doi sanitari cu accent rusesc încă se mai uitau fără tragere de inimă la chipurile şi trupurile celorlalţi proaspăt debarcaţi. Soarele pornise spre apus, dar zăpuşeala nu se domolise, astfel că toţi călătorii se umplură curând de sudoare, de nervi şi de praf. Căruţele nu mai avuseseră loc şi pentru oameni, erau pline cu vârf de cufere şi de mărfuri şi treceau în goana cailor, hurducând, sub bicele şi ţipetele vizitiilor de pe capre. Supărat, tânărul ofiţer mergea agale în urma hamalilor, schimbând mereu batistele cu care-şi ştergea chipul şi-şi scutura inutil uniforma. În cele din urmă trebui să renunţe la bicorn, sabia o dădu unuia dintre hamali, iar mănuşile trebui să le folosească pe post de batiste, mai ales ca să-şi cureţe încălţările negre şi delicate, altădată lucioase. Nu era deloc obişnuit cu marşurile pe pământ, dimpotrivă, le prefera pe cele pe mare, iar când debarca, prefera să calce pe faleze stâncoase, pe străzi pietruite şi curate, nu prin colb şi hârtoape, ca aici. Aventura în ţara lui natală începuse prost, dar n-ar fi zis că nu se aştepta. 

Uliţe de pământ şi case de lemn, pitice, rar câte un zid de piatră, prăvălii sărace şi tarabe cu de toate, mai ales cu peşte, porci şi păsări, movile de gunoaie şi schelete albite de animale trecute de mult în cealaltă lume, asta numeau „oraş“ oamenii de acolo. Turlele bisericilor şi canaturile hotelului unde trebuiau să ajungă pasagerii care veneau cu rarele vapoare rămâneau cele mai semeţe vârfuri din Giurgiu. Cei trei şi ceilalţi pasageri intrară într-un concert de hămăituri şi cotcodăceli pe uliţa mare a oraşului şi se risipiră care-ncotro, unde aveau treabă. Hotel Italiano avea firmă mare, pictată, atârnată deasupra porţilor, era uşor de găsit şi, într-adevăr, avea gard din piatră înalt cât un stat de om. Curtea însă, ca la orice han cu pretenţii de hotel, nu era prea încăpătoare, cum neîncăpătoare părea şi clădirea cu un singur corp cu etaj, care adăpostea, probabil, camerele de închiriat, grajdurile, bucătăria, sala de mese, magaziile şi alte dependinţe. De recepţie nici nu putea fi vorba, îţi ieşeau înainte câţiva feciori rânjiţi care te conduceau înăuntru, într-o sală comună, de unde aflai pe loc că masa se serveşte alături, într-o cameră mare, că odăile de dormit sunt sus, pe scări, că latrinele sunt nişte coşmelii de scânduri, în spate, că apă de băut şi de spălat poţi lua cu o cofă din hârdăul fixat sub streaşină, la capăt, că puteai găsi câteva ibovnice urâţele şi cam zbârcite contra cost şi că, dacă vrei să ceri ceva, trebuie să strigi mai întâi tare „don Paolo“ la proprietar, un italian cam bătrâior şi deosebit de gras, însurat cu o fată de negustor de aici şi rămas pe meleaguri valahe cine ştie de câţi ani. După strigătul tău, urma cel al lui don Paolo, subito! subito!, care-ţi trimitea repede un băiat să-ţi îndeplinească dorinţa.  

Adrian Romila plăti bine hamalii, azvârliţi în genunchi să-i pupe mâna, îşi predă bagajele feciorului care-i ieşise înainte şi ceru o cameră „mai bună“ proprietarului venit să-i întâmpine, politicos. Din nou, uniforma marinei franceze, galoanele şi canaful galben al spadei ţinură loc de orice recomandare şi nu i se ceru plata dinainte. Fu condus la etaj de însuşi don Paolo în la stanza migliore, în „cea mai buna camera, signore, cea mai buna da questo albergo, credimi“. Era o cameră pe care chiar şi el o găsi curăţică, deşi nu se putea compara cu ce ştia el că înseamnă în Apus o cameră bună de hotel. Odaia era înaltă şi lungă de vreo trei metri, pereţii îi erau albi, avea o masă de lemn brun lăcuit şi un scaun în stare bună, un pat de scânduri cu picioare şi tăblii din fier la capete, aşternut proaspăt, un dulap de nuc pentru haine, mirosind a busuioc, un lighean albastru de tablă smălţuită ce ţinea loc de lavoar şi o cană mare, roşie, din acelaşi material. Ferestrele nu se închideau prea bine, era adevărat, cercevelele vechi se crăpaseră, dar era încă vară şi nopţile aici nu erau deloc friguroase. Oricum, nu era indicat să le deschidă prea des din cauza mulţimii de ţânţari şi a duhorii de balegă, de carne friptă pe grătar, de fiertură şi de ceapă prăjită, care plutea prin tot hanul. 

Tânărul îl plăti şi pe feciorul care-i cărase valizele şi comandă ceva de mâncare în odaie, peste două ceasuri, ca să nu mai coboare în sala comună, cu toată lumea. După ce i se lăsaseră bagajele pe podea şi rămăsese singur, se dezbrăcă la cămaşă, se descălţă şi se trânti în pat. Închise ochii, să aţipească puţin, cât să se refacă după drumul de la debarcader, prin praf şi prin soare. O stranie sfârşeală îl cuprinsese încă de când pusese piciorul pe treptele scărilor care duceau la camere. 


„Cum știm de la Curtius, metafora corabiei era pentru medievali reprezentarea cea mai frecventă a literaturii. Și pentru Adrian Romila literatura a fost dintotdeauna o călătorie, una navală, în sensul cel mai literal al termenului – implicând deopotrivă riscuri majore & descoperiri așijderea. Și viceversa: călătoria a însemnat întotdeauna modul suprem de existență al literaturii, forma cea mai adecvată de transpunere a fantasmei în real. Acasă, departe este cartea lui de blazon, intersectând spectaculos cele două suprateme: personajul Romila călătorește & se descoperă în numele autorului Romila – într-un roman care pune în contiguitate surse dintre cele mai diverse: de la Manoil al lui Bolintineanu la Levantul lui Cărtărescu, de la Jules Verne la Radu Tudoran, de la Joseph Conrad la Pynchon. Ceea ce rezultă e o carte admirabilă, deopotrivă pour les enfants et pour les raffinés – una dintre cărțile acelea rare care pot converti un călător la literatură. Și viceversa.” (Radu Vancu)

Picture of Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Două poeme noi de Cosmina Moroșan

Cosmina Moroșan scrie o poezie bizară și spectaculoasă, discretă și în același timp curajoasă. Căutați „beatitudine (eseu politic)” în librării.

Două poezii de Cătălina Stanislav

„De mult nu am mai citit o poezie care să-mi placă atât de mult: atât de matură, de profundă, de fucking sexy. Perfectă.” – Elena VLĂDĂREANU

Ce rămâne dintr-o mamă?

Karl Ove Knausgaard zice despre „Nefericire împăcată” că este una dintre cele mai importante cărți în limba germană ale literaturii contemporane. Și nouă ne-a plăcut – din seria de autor dedicată lui Peter Handke de editura Art e cea mai tare. Citiți un fragment în traducerea lui Alexandru Al. Șahighian.

O povestire de Irina Lupu (+Q&A)

„Limpezire” a apărut la începutul verii în cea mai recentă antologie de proză scurtă KIWI, excelent îngrijită de Marius Chivu.