Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© green chameleon

„Acest curs e o vânătoare de talente” – interviu cu Manuela Klenke și Florin Iaru

În perioada octombrie - noiembrie 2020, se va desfășura un nou curs AdLitteram de creative writing, avându-i traineri pe traducătoarea Manuela Klenke și pe scriitorul Florin Iaru. Cursul „deschide uși și ferestre, dă tonul la cântec și pune degetele fiecăruia pe taste sau pe clapele textului, astfel încât proza (căci despre proză vorbim) să sune curat și limpede. E un antrenament intensiv, care gâdilă sinapsele într-un mod plăcut. Restul e destinul fiecăruia.”, anunță tutorii acestui curs de creative writing. Le-am pus celor doi câteva întrebări. Iată răspunsurile lor:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Suntem în perioada online-ului, iar acest nou curs de creative writing, pe care îl veți modera împreună, face parte din noul sezon AdLitteram, care are o istorie de 8 ani.

Florin Iaru: E ciudat cum această inițiativă bizară a rezistat în timp. Am pornit la drum (Marius Chivu și cu mine) cu ideea că există, în România, multe talente care se pierd din neglijență. Mai simplu spus, erorile din școală și lipsa de criterii fac ca un talent promițător să se piardă pe drum pentru că nu găsește drumul drept. Cînd spun drumul drept nu mă refer la un stil anume, la o formulă sau la un stereotip. Ci la simpla capacitate de a lega nodurile și semnificațiile unei povestiri, astfel încît ea să ajungă în cele mai bune condiții la cititor. De-a lungul celor opt ani ne-am dat seama că era o inițiativă buna. Zeci de scriitori potențiali au trecut prin mîinile noastre și, o să mă laud, chiar au izbîndit ceva. Pot spune ca acest curs e o vînătoare de talente. Doar că, după captură, lăsăm vînatul liber.

Manuela Klenke: Pentru mine e prima dată când particip în calitate de trainer și mă bucur mult de această invitație.

Diferă popularitatea cursurilor de creative writing de la țară la țară?

Florin Iaru: Din ce am înțeles, da, dar e și vina noastră. Noi căutăm talente virtuale. În străinătate, din ce înțeleg, criteriul ăsta nu prea contează. Te înscrii la un curs, plătești, te duci, exersezi, chiar dacă ești bîtă. E o afacere. E programă universitară. Dar și mulți scriitori celebri și-au făcut ucenicia la astfel de cursuri. Explicația e simplă. Scrisul e o meserie, cu unelte și obiecte specifice. Se învață. Ei bine, ăsta e singurul aspect care nu se discută în România, unde e suficient să ai talent. Pe naiba! Prin urmare, învățarea scrisului e treaba unor nebuni obsedați, ca mine.

Manuela Klenke: În Germania sunt multe, foarte multe ateliere, workshop-uri și seminarii ținute de tot felul de oameni care au într-un fel sau altul tangență cu scrisul. Nu prea înțeleg de ce în România sunt privite cu suspiciune asemenea întâlniri, care, de fapt, nu fac nimic altceva decât să ofere un spațiu de discuții între oameni cu diferite stadii ale experienței. Un om care a adunat o oarecare experiență în domeniu e dispus să o împartă cu alții. Mi se pare extraordinar și m-aș bucura să existe mai multe asemenea inițiative susținute și de instituții culturale românești.

Cum ți-ai dori să fie un trainer de creative writing, dacă te-ai afla de partea cealaltă a pupitrului, printre participanți? Cum te pregătești pentru a transmite cît mai bine cursanților ceea ce vrei de la ei?

Florin Iaru: Simplu. Eu vreau să aflu de la omul ăla adevărul. Adevărul meu, pe care îl simt, dar nu-l văd. Vreau să pricep de ce da e da și de ce nu e nu. Să înțeleg cum anume au procedat scriitorii care-mi plac (și-mi plac, nenică!). Vreau să fiu cel puțin de nivelul lor, dar de fiecare dată cînd îmi citesc scrierile mai vechi de o săptămînă, mă cuprinde o neagră disperare. Am senzația că nu spun ce trebuie, că bat apa-n piuă, că subiectul fuge de mine. Este cu putință să stăpînesc hărăbaia asta a emoțiilor? Eu credeam că talentul e suficient, dar se pare că nu-i așa. De ce ei (celebritățile) reușesc, iar eu, care-i iubesc și îi imit, nu? Ce îmi scapă?
M-am confruntat cu această ceață de îndoieli toată adolescența și în bună parte în tinerețe. Nimeni nu mi-a spus despre ce e vorba. A trebuit să descopăr singur, ori ajutat de prietenii care știau la fel de puțin ca mine. De aceea, acum, eu încerc să condensez în cîteva ședințe lucrurile pe care le-am înțeles și le-am verificat de-a lungul a zeci de ani. Și mai știu ceva: cu cît ești mai abstract, mai metaforic și complicat în explicații, cu atît creezi și întreții în audiență o mai mare stare de confuzie. Prin urmare, vorbesc simplu, exemplific, apelez la coarda sensibilă, sînt persuasiv, spun glume (care destind atmosfera). Ar trebui să-i întrebi pe cei 200 de cursanți cum s-au simțit și dacă au înțeles (și au integrat) ceea ce am spus.

Manuela Klenke: Se creează o atmosferă foarte plăcută la un curs când cel care încearcă să împărtășească din experiența sa este un profesionist sau o profesionistă, un om fără prejudecăți, imparțial, surprinzător, care provoacă fără să încalce regulile bunului simț. Am o scurtă listă în cap cu așa da/așa mai bine nu. Mi-am făcut-o citind diverse cărți publicate în ultima vreme în România, gândindu-mă ce impact ar avea traducerea lor asupra cititorilor dintr-o altă țară.

Cu ce vin cursanții, cu ce veniți voi?

Florin Iaru: Ei vin cu o însușire de bază, cu un soi de nesiguranță, cu un orgoliu exacerbat sau cu o modestie nejustificată, dar toți – cu dorința de a scrie sau de a fi scriitori. De la dorință la putirință e, vai!, drum lung. Am avut cursanți care s-au speriat că trebuie să muncească susținut (ei credeau că scrii cînd ai chef și că, cu o formulă magică, se rezolvă totul). Am avut cursanți foarte talentați, plini de imaginație și cu un ascuțit simț de observație, cărora le ieșeau frazele din prima. Din nefericire le lipsea „motorvața” (transcrierea după ureche a termenului motivație, întîlnită în „Flori pentru Algernon”, a lui Daniel Keyes). Lipsiți de un termen, de un îndemn, de un contract, ei nu se apropie de scris. Mai sînt cei care nu au „talent”, dar care au trimis la preselecție un text neclar, în sensul promițător al cuvîntului. Ei sînt primii care înțeleg că nu vor merge pe drumul ăsta. Și mai sînt cei care îl joacă pe Gică Contra. Ei nu vin să afle ceva, ci să se certe cu profesorul care vrea să le altereze stilul. Dacă ar fi, însă, să socotesc cîți au continuat, crede-mă că am de ce să fiu mîndru. Cam 20-25% merg mai departe (îi poți găsi pe net, cîștigă diverse competiții literare sau publică ritmic, tot pe net, pe site-uri cît de cît profesioniste). Peste 10% dintre ei publică volume independente sau lucrează încă pe ele. Editurile au devenit interesate (din nou) de literatura română, care, zic eu, s-a schimbat puțin la față cu ajutorul nostru, în sensul profesionist al cuvîntului.
În ceea ce mă (ne) privește, noi venim cu două lucruri: bucuria/speranța de a găsi și promova talente și cu nițică știință de carte. Mai exact spus, știința asta se referă la partea invizibilă a scrisului, la unelte și la manualul de utilizare.

Manuela Klenke: Participanții vin cu chef de scris, nelămuriri, angoase și o oarecare nesiguranță. În sensul pozitiv, nesiguranța aceea care te face să cauți, să bâjbâi fără să rămâi cocoțat pe un piedestal al aroganței. Eu personal vin cu un mare chef de a citi și descoperi, cu o curiozitate specifică unei traducătoare, poveștile acestor oameni.

Ce trebuie să conțină și ce nu trebuie să conțină un text literar?

Florin Iaru: Ah, ce întrebare încuietoare! În principiu, nu există regulă să nu fie călcată, cred eu. Doar că trebuie să cunoști regula, s-o înțelegi, s-o stăpînești, ca s-o poți altera. Trebuie să știi de ce o faci. Un personaj, de exemplu, are voie să fie redundant, găunos, confuz. Un autor, nu. Panseurile înălțătoare ale grafomanilor nu mă interesează, însă analizele de finețe ale lui Sábato sau ale lui Roth le parcurg cu creionul în mînă. Descrierile de natură mă scot din minți (parcă m-ar înfășura cineva în dulceață), însă delta Mekongului din „Calea regală” nu mi-o pot scoate din minte.
Dar să răspund la întrebare: trebuie să conțină tot ceea ce îi trebuie cititorului pentru a înțelege povestea complet și nu trebuie să conțină nimic în plus. De la intrigă la personaje și de la fraze la cuvinte.

Manuela Klenke: Ceva care să mă facă să vreau să citesc și să dau textul mai departe, mă refer strict la literatura română acum. În momentul în care citesc, mintea convertește cuvinte, propoziții, structuri și îmi dă imediat un semnal, asta ar funcționa excelent și în traducere. Sau îmi zice: De ce se învârte autorul în jurul cozii? De ce repetă? De ce-și urăște personajele? Un text literar e pentru mine unul bine închegat, a cărui traducere poate fi valabilă în germană, suedeză, polonă, turcă sau orice altă limbă. Dar despre asta vorbim mai pe larg la atelier.

Există și oameni care nu pot scrie? Unele metode îi pot influența să scrie pe unii, iar pe alții nu? Cum vă adaptați pentru a evita capcanele unei creativități mai dificil de adus la lumină?

Florin Iaru: Există oameni care nu pot sări cu parașuta? Există oameni care nu pot cînta? Există indivizi care nu văd culorile? Există. A încerca să îi determini să-și încalece destinul e echivalent cu a încerca să le modifici ADN-ul. Eșec. Eșecul lor, care vor trăi toată viața o altă existență decît cea care le fusese hărăzită structural.
Dar există oameni care par a nu avea nici un talent? Care par obtuzi, orbi sau nepricepuți? Oho. Eu și Marius Chivu am avut superbia să credem că știm, de la prima ședință, cine e bun și cine nu. Ne-am înșelat. Am avut cursanți (pun în italice și veți vedea de ce) care ne-au întrecut așteptările mai mult decît ne-am imaginat. Unii nu au făcut nimic pînă în ultimele două-trei ședințe, cînd s-a petrecut o minune. Alții au progresat lent, dar fără sincope. Alții nu au făcut nimic tot cursul. Acolo chiar că am crezut că a fost inutil. Cînd colo, ce să vezi, după două-trei luni de „coacere”, au scos din cuptor niște texte impecabile.
Așa am ajuns noi să credem că acest curs e bun. Pentru că el continuă să lucreze în indivizi, pînă cînd omul se prinde dacă da sau dacă nu.

Manuela Klenke: Oricine poate scrie, dar nu oricine se simte confortabil scriind. Există oameni cărora li se potrivesc mai bine alte modalități de exprimare artistică. Fotografia, de exemplu, care funcționează după alte reguli și nu necesită o traducere pentru a fi înțeleasă. Scrisul pretinde un gen de implicare foarte dubioasă. Când te așezi la masa de scris cam uiți, pentru o vreme, cine ești și încotro te duci, intri în pielea personajului și descrii viața lui. Și pentru asta e nevoie de mult curaj. Pentru că personajele credibile, general valabile, indiferent dacă sunt din România, de pe lună sau dintr-un loc inventat în care se vorbește o limbă cunoscută doar autorului, au părțile lor întunecoase. Creativitatea e mai greu de adus la lumină când încerci să lucrezi de după o barieră autoimpusă: credința că ceea ce scrii trebuie să fie frumos și să nu supere pe nimeni. Cititorul, fie el din România, Germania sau din altă țară se caută în text, dar nu se poate regăsi în cărți în care totul este minunat, pentru că noi, ca oameni, nu suntem întotdeauna minunați.

Ce au de făcut cei care vor să se înscrie la acest atelier?

Florin Iaru: Ah, asta e cea mai simplă întrebare. Primul lucru e să cîntărească bine, bine de tot, dacă vor să învețe ceva. Asta-i cea mai dificilă parte. Apoi nu au decît să expedieze un text de 6-10.000 de semne pe adresa adlitteram2014@gmail.com și să aștepte răspunsul. Trebuie să fac precizarea că sosesc și texte care nu au nimic, dar nimic de a face cu literatura. Ar fi necinstit să dăm cuiva speranțe deșarte.

Manuela Klenke: Să atașeze unui e-mail scurt textul pentru înscriere și să-l trimită până la începutul lui octombrie. Atelierul va începe pe 16 octombrie. Vom vorbi puțin și despre textele trimise de participanți.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.