Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
© Adela Holdon

Adela Holdon: November spawned a monster

Acest text a fost scris în cadrul Clubului de (re)scris coordonat de Mădălina Timofte (jupânesele.ro), un atelier de scriere creativă centrat pe conceptul sezonului 4 F-SIDES Cineclub - Flip the script, care își propune răsturnarea scenariilor patriarhale prin literatură și film.

Adela Holdon este absolventă a masterului de Arte Grafice din cadrul UNArte București. Prin ceea ce ilustrează și scrie vrea să ajungă cât mai aproape de privitor. Lumile pe care le conturează au la bază un caracter intim, în care te poți regăsi.

 


Mi-au înghețat degetele așa de tare încât nu le mai simt. Nu mă așteptam să fie atât de frig, deși, dacă stau să mă gândesc, e noiembrie. E totul rece și tare; nu ninge, nu plouă, nici nu e soare, nu e nimic. Încerc să îmi țin mâinile în buzunar și în același timp să țin plasele de cumpărături. Mânerele de plastic se subțiază și simt cum îmi intră în carne. Acum realizez cât de departe am mers și cât de mult mai am până ajung înapoi la cămin.

Aveam nevoie oricum să fac o plimbare lungă. Simt că doar așa le dau gândurilor mele un ritm, mergând până nu îmi mai simt tălpile.

Îmi îngheață ceafa, lucru cu care am început să mă obișnuiesc în ultimele săptămâni. Nu îmi e dor de tot părul pierdut, dar corpul meu se obișnuise cu el. Mă urmărea ca o umbră, ca o îmbrățișare iar acum simt că merg fără armură. Am spatele expus, și când nu port malete mă simt ciudat de goală când știu că lumea îmi vede ceafa. Dar era nevoie de o schimbare, să las în spate tot ce era de lăsat.

E un apus prelung, cerul încă se agață într-un albastru iar eu merg pe străzi aglomerate. E șase seara și toată lumea se întoarce de undeva. Mă uit la clădiri, la cablurile dintre ele și la felinarele care refuză să se aprindă. În desele momente când căștile mele nu fac contact cum trebuie, aud ce e în jurul meu. Nu mă dau în vânt după zgomotul străzii, așa că încerc să îmi țin telefonul cât mai drept în buzunar.

Fiecare pas face ca tot ceea ce car să fie mai greu. Insist ca oriunde merg să iau și rucsacul în spate, unde îmi țin toate caietele de schițe, creioane, pasteluri etc. Nu știi când ai nevoie de ele.

Îmi calculez pașii pe care îi mai am până ajung la cămin. Număr și trecerile de pietoni până ajung la strada unde se înalță gri clădirea unde locuiesc de o lună. Nu e cel mai bun loc, nici cel mai rău. Dacă ai nevoie doar de un loc din care să pleci ca să te întorci e de ajuns.

Și mă întorc, pentru că pasul meu e grăbit, m-a ajuns greutatea tuturor lucrurilor. Urc scările de la intrare, îi zic bună seara gardianului. Merg pe holul galben de la parter și doar pașii mei răsună. Las pungile jos în fața ușii, îmi văd semnele de pe mâini, adâncituri roșii în piele, amorțeală. Îmi scot cheile din rucsac, și intru.

Printr-un noroc aparte, eu nu am colega de cameră. Așa că atunci când intru e beznă și liniște. Încă nu am memorat locul întrerupătorului și caut puțin după el în întuneric. După mă așez pe pat și simt că nu aș mai putea să mă ridic de aici de oboseală. Apuc doar să mă descalț și să îmi pun perna ca sprijin la spate.

Stau într-o cutie de chibrituri, în care sunt doar două paturi, două dulapuri, două comode, două etajere, o masă, un scaun și un frigider. Și cum colega mea de camera nu a mai venit, am ramas doar eu cu lucrurile mele. În fața mea e patul neocupat care a ajuns să fie loc de depozitare pentru materialele mele pe jumătate și pe celaltă loc de călcat haine. M-am obișnuit ca lucrurile să fie așa, și m-am trezit că mă rog în fiecare noapte ”să nu mai vină cine trebuia să vină.”

Scopul meu de când am ajuns aici a fost să lucrez zilnic. Asta făceam și înainte, doar așa am reușit să intru la facultate, doar că acum e mai nuanțat. Am nevoie să lucrez zilnic, să citesc zilnic, să învăț zilnic, să absorb totul ca un burete. Îmi notez toate lucrurile noi pe care le aflu, nu las niciun cuvânt nenotat din ce zic profesorii. Am nevoie de tot ce primesc acum ca să-mi clădesc stâlpi de rezistență în ruinele ce s-au format în mintea mea. Am nevoie să nu mai clachez așa cum am făcut-o acum șase luni.

În momentele în care nu mă simt cel mai talentat om, mă simt stricată. Dar nu-mi permit nicio secundă să las asta să se vadă. Tot timpul stau dreaptă și privesc rece. Nu împărtășesc lucruri despre mine, îmi place doar să înșir ce am făcut. Viața mea e o listă, iar țelul meu este să tai cât mai multe din lucrurile pe care le-am făcut. Mă mândresc cu toate realizările mele, cu toate orele petrecute peste program.

Și ce fac eu toată ziua, dacă nu creez și lucrez? Și poate părea ușor, dar nu este așa. Oricine altcineva ar turba stând atât de mult singur în atelier, doar el și pensula, el și pânza de pe șevalet, e și mirosul acela greu de uleiuri. Dar eu le duc pe toate atât de frumos. Nu îmi permit să mă plâng, și așa nu m-ar auzi nimeni. Oricum, altfel nu aș putea trăi, mi-ar fi dor de singurătatea mea.

Și mi-e scârbă de ceilalți și îi urăsc, cât de superficial își trăiesc viețile.

Mă ridic de pe pat și îmi scot din plasa de cumpărături un măr. Îl frec de puloverul meu și mă așez la masă. Mușc din el și îmi trag mai aproape tabloul pe care l-am început ieri, o reproducere după …. . Deschid albumul de pictură la imaginea cu originalul. Îmi iau lupa și circul cu privirea mea pâna la bucațica la care lucram. Îmi iau creionul și văd că vârful nu e ascuțit. Ca și breloc la chei am un mic cuțit, cumpărat cu mai nimic dintr-un târg de vechituri. E finuț, uneori uit că merg cu o armă albă după mine. Lama nu e cea mai bună, trebuie să o ascut destul de des, dar acum e destul de bună cât să îmi ascut creionul. E o treabă meticuloasă, uneori sunt atât de încordată când fac asta încât mi se pune cârcel în mână. Dar nu e o problemă. Deși sunt dreptace, de o lună aleg ca să îmi folosesc mâna stângă când lucrez. Pentru dexteritate, dar și pentru a fi prezentă când stau în fața tabloului pentru că e atât de ușor să mă fure gândurile. Ca acum.

Strâng pe un șervețel puțina mizerie pe care am făcut-o.

Cu o mână țin creionul, cu cealaltă lupa și așa îmi petrec seara.

 


Acest text a fost scris în cadrul Clubului de (re)scris coordonat de Mădălina Timofte (jupânesele.ro), un atelier de scriere creativă centrat pe conceptul sezonului 4 F-SIDES Cineclub – Flip the script, care își propune răsturnarea scenariilor patriarhale prin literatură și film.

Fiecare film din sezon și fiecare modul al atelierului de (re)scris au asociate câte o temă, iar de data aceasta am analizat tema „On Creating”, unde ne-am propus să vedem și să re-scriem împreună modul în care ne raportăm la ideea de identitate feminină în creație. F-SIDES Cineclub este primul cineclub din România dedicat exclusiv filmelor regizate de femei. Sezonul 4 se desfășoară între aprilie – noiembrie în București, Cluj, Timișoara și puteți urmări evenimentele viitoare pe f-sides.ro

 

Citește mai mult:

Patru poeme de Mircea Andrei Florea

„Mircea Andrei Florea <> două voci pe cât de inofensive în contexte mundane, pe atât de dificile și de pretențioase în poezie: una a timidității extreme, hipersensibilă până la neverosimil, o alta fermă, potrivită rostirii de enunțuri gnomice, sentințe tăioase, reci propoziții anti-confesive.” – Olga Ștefan

Cărți, călătorii, hărți, vise

Vă plac poveștile despre călătorii și țări îndepărtate, pline de aventuri, care se termină cu întoarcerea reușită acasă? În fantezie, pornim la drum alături de erou, urmând un fir prestabilit al narațiunii. Uneori găsim în carte o hartă care ne ajută să ne orientăm în spațiu. Pentru călătoriile imaginare nu există limite: cu degetul pe harta lumii sau pe harta orașului se poate ajunge oriunde. Să pornim, așadar, la drum cu ajutorul următoarelor șapte cărți:

Căderea Zidul Berlinului în ficțiunea literară și memorialistica germană

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la unificarea Germaniei. La scurtă vreme după căderea Zidului Berlinului la sfârșitul anului 1989, pe scena literară germană se dezbătea necesitatea marelui „roman de cotitură“. Acesta însă s-a lăsat așteptat. Abia la mijlocul anilor’90 au apărut texte literare semnificative. O temă recurentă a acestor scrieri este momentul istoric al schimbării care a intervenit odată cu căderea Zidului Berlinului. Vă prezentăm mai jos un eseu pe această temă de Ivan Pilchin.