Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Adriana Popescu | © Piper

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Capitolul 17
 

Konrad

Nele se oprește la fiecare colț.
Se gândește să fotografieze ceva, după care se răzgândește, de parcă totuși lucrul acela n-ar fi meritat atenția ei. Între timp majoritatea barurilor se închid și eu vreau să mă întorc în camping, în sacul meu de dormit, pur și simplu să se termine ziua. Dar Nele, luminoasă ca una dintre lămpile fotografiate, încă n-a terminat. O privesc fascinat, cât e de încântată de cele mai mărunte lucruri. Sclipirea aprinsă din privirea ei, în momentul în care descoperă ceva, vrea să mă molipsească, dar eu mă feresc ca de o viespe încăpățânată.
Nele zâmbește la infinit. Cum e posibil așa ceva? Și de ce nu poate merge ca toți oamenii normali? Arată de parcă ar dansa pe o melodie din capul ei.
– Mai ai? Am obosit.
– Încă trei poze, după aia se termină filmul.
– Pozează și tu ceva, indiferent ce.
De parcă ideea mea ar fi dat startul, Nele ridică aparatul de fotografiat și apasă pe buton, înainte să pot reacționa.
– Mersi de sugestie.
– Ha ha.
– Hai măi, ai voie și tu să râzi, Tim Thaler. N-o să le spun celorlalți.
– Am uitat cum e.
– Să zâmbești?
– Mhm.
Lasă un moment aparatul jos și de după el se ivește zâmbetul ei cel mai frumos.
– E foarte simplu. Gândește-te la cea mai tare amintire pe care o poți dezgropa.
Pentru asta ar trebui să mă duc la dulapul cu amintiri, pe care l-am încuiat cu nenumărate lacăte. E închisă împreună cu alte amintiri în sertarul cel mai de jos.
Mă uit puțin în jur. Suntem pe un pod întins peste un râu. Mai devreme ne-am uitat la niște oameni, care înotau acolo. Dar acum e târziu și întuneric. N-o să vadă nimeni.
– Nu-i spui nimănui.
Ridică mâna.
– Pe cuvântul meu de fotograf.
Închid scurt ochii, deschid sertarul despre care era vorba și îmi permit în acest moment o scurtă excursie în trecut.
A fost odată, cu mult timp în urmă, într-o galaxie îndepărtată, foarte îndepărtată…
Văd zâmbetul, bucuria de dinainte, lista orașelor, iubirea din privirea lor și întregul viitor din fața noastră. Anumitor amintiri nu poți decât să le zâmbești. Ca și în cazul ăsteia. Simt cum îmi tresare colțul gurii, cum mi se schimonosește fața și rămân un moment chiar acolo, într-o zi de toamnă de acum trei ani.
Clicăitul mă aduce înapoi în realitate, care e atât de diferită de amintire.
– Să nu care cumva să-ți imaginezi ceva acum, da? Dar ai un zâmbet îngrozitor de frumos. Cel puțin când nu te prefaci.
Deschid ochii și o văd pe Nele cum stă mulțumită în fața mea și mi se strânge inima.
N-ar fi trebuit să fac asta! Dulapul cu amintiri e tabu. N-o privește pe Nele. În special nu pe Nele!
Merge încet mai departe pe pod și mie nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să o iau pe urmele pașilor ei curioși. Pe la jumătate se oprește și mă lasă să o depășesc. Spre surprinderea mea, de data asta n-are aparatul de fotografiat în fața ochilor, ci se uită la mine ca un simplu pământean. Se ține strâns de balustradă și zâmbește mulțumită. Mă sprijin și eu de ea, în siguranță, la o distanță mare, care face imposibil orice contact fizic.
– Și acum ce facem?
– Acum o să te bucuri de peisaj.
Dar în afara fluviului întunecat, care curge domol pe sub noi în noapte și în orașul dormind, nu sunt prea multe de văzut. Cu toate astea îi fac o favoare și mă uit un pic în jur.
– E frumos aici, nu-i așa?
– E un oraș franțuzesc în întuneric.
– Ai implantat vreun filtru care te face să vezi totul roz sau așa ești tu, pur și simplu?
Întrebarea mea a sunat mai enervată decât am vrut, ceea ce se pare că n-a deranjat-o chiar deloc.
– Mi-e teamă că ăsta e felul meu de a fi.
– Înseamnă că încă nu ți s-a întâmplat nimic nasol.
Zâmbește scurt, dar în semiumbră pot doar să intuiesc expresia feței ei și nu știu dacă e cea autentică.
– Dacă zici tu, Konrad.
Pentru prima oară în voce îi lipsește lejeritatea cu care mă intimidează. Mă apropii foarte puțin de ea, fără să fiu sigur dacă își dă seama, și încerc să îi citesc mai clar expresia feței.
– Deci ți s-a întâmplat ceva nasol?
– Nu.
Dacă vrea să mă păcălească, trebuie să-și dea puțin mai mult silința.
– Ești o mincinoasă jalnică.
Acum zâmbetul ei e autentic, pot să-l văd chiar dacă e întuneric.
– Dacă o zice un expert.
Nu se uită la mine, dar simte privirea mea, iar eu aștept să văd dacă mai spune ceva și mă țin și mai tare strâns de balustrada podului. Într-un final, zice:
– Ai dreptate. Unele minciuni sunt mai ușor de crezut decât adevărul.
Acum își întoarce din nou capul către mine și mi-aș dori să fi avut un aparat de fotografiat ca să imortalizez această Nele.
– Cu toate ăstea, vreau să aflu adevărul.
– Cu riscul să doară?
– Chiar și atunci.
Sună de parcă mi-ar cere să-i povestesc adevărul meu. Mi se uscă gura și simt o durere când respir, ca de obicei, de fapt. O durere familiară, care s-a cuibărit în pieptul meu și de care nu mai scap.
Nu m-ar da de gol.
– E o prostie din partea mea, întreabă Nele, și pe balustradă mâna ei nu mai e foarte departe de a mea.
– Habar n-am.
Să nu cumva să mă atingă.
– Va fi foarte dureros, sau?
În bătaia lunii în ochii ei pare să se vadă o licărire tristă. S-ar putea să fie lacrimi.
– Adevărul doare mereu. Toți se fac că vor să-l audă. Și când te pocnește ești dezamăgit și rănit.
– Vorbești din proprie experiență, Konrad?
– Da, și încă cum.
Degetul ei mic îl atinge pe al meu și o durere care zvâcnește mi se întinde în piept, ajunge în plămânul meu, în stomac, și îmi aduce aminte de ce mă aflu aici.
Scurt circuit în momentul atingerii.
Ar trebui să port o plăcuță avertizatoare în jurul gâtului.
E singura reacție logică.
Nele își întoarce capul în direcția mea, pot vedea lacrimi pe obrazul ei și imaginea assta îmi bagă un pumn de fier în stomac.
Cu o mișcare lină mă legăn peste balustradă, de parcă ar fi un aparat sportiv și cad în întuneric.
 
 
Capitolul 30

Nele

Două zile. Mai mult n-a trecut.
Pozele sunt întinse în fața mea pe masa din cafenea. Mă uit la fețele foștilor mei colegi de drum, pe care nu-i voi mai cunoaște atât de bine, încât să le pot înțelege poveștile din spatele ochilor, zâmbetului și gesturilor lor. Ca de fiecare dată, îmi pun întrebarea dacă mi-au ieșit lucrurile. I-ar recunoaște prietenii, dacă într-o zi pozele lor vor atârna în vreo expoziție?
Ca să nu trebuiască să mă mai gândesc prea mult la ei, îmi scot carnețelul negru, îl deschid la întâmplare și citesc câteva rânduri pe care le știu deja pe de rost.
Ajunge o vară cu tine ca să știu că noi doi – într-un alt timp, într-o altă viață – am fi împreună undeva. Chiar dacă despărțirea noastră e tot mai îndepărtată, nu-mi lipsești cu nimic mai puțin. Vindecă timpul cu adevărat toate rănile?
Uneori citești o poveste fără să știi că ești o parte din ea și speri să se găsească alt final. Poate fi rescris trecutul?
Scot un plic cu poze din rucsac și le trag una după alta afară. Zâmbetul lui e mereu neschimbat, luminos, în ochii lui se vede curiozitatea și bucuria pentru ceea ce urmează să se întâmple în următorul moment. Pozele sunt cumva perfecte, cu toate că nu sunt deosebit de bune din punct de vedere tehnic.
De exemplu cea cu Konrad pe pod, când l-am surprins perfect imperfect. Înainte să-și poată întrepta privirea în altă parte, înainte să-și poată ascunde fața în spatele unei măști.
Konrad. Un tip ciudat. Așteptam să mă simt ușurată că am scăpat de trupa asta de roadtriperi, dar sentimentul ăsta încă nu s-a instalat.
Ne-am despărțit de abia câteva ore, dar am senzația că ar fi plecați doar puțin prin oraș. Romy m-a îmbrățișat strâns. Mi-a dat numărul ei de telefon și adresa de mail. Julian m-a îmbrățișat și el scurt și am simțit că nu voia să mă lase să plec.
Despărțirea de Konrad este însă e cea la care mă gândesc din nou. Am simțit-o ca pe ceva definitiv, de parcă nu urma să ne mai vedem niciodată. Îmbrățișarea a durat cu o milisecundă prea mult, capul meu pe umărul lui. Un gest atât de cunoscut, atât de străin, emoționant și trist. Gândindu-mă la ea, mi se face pielea de găină, deși stau la soare.
Pun din nou mâna pe poza cu el. Ceva din privirea, din expresia feței, din felul lui nu-mi dă pace. Și nu-mi dau seama ce. Mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el, să-l prind și în alte cadre și să-l mai îmbrățișez o dată. O așez lângă alte poze, îi compar pe cei doi băieți, cum nu se poate mai diferiți. Zâmbetul îndrăgostit plin de viață pe de-o parte și privirea pierdută pe de cealaltă.
Îmi sună telefonul, mă smulge din gânduri. Ca prinsă în flagrant, scap pozele din mână, le împing mai încolo și răspund.
– Alo?
– Nele? Romy la telefon.
Aha, le e dor deja de mine, deși n-au plecat de mult. Un sentiment frumos.
– Oh, salut! Pe unde sunteți?
– Într-o parcare din apropiere de Montélimar.
De parc-aș avea habar unde e.
– Ai și tu nevoie să-ți iei o pauză de haoticii ăia doi sau ți-e dor de mine?
Râd și asta ar trebui să-i arate că e o glumă.
– Ai putea să vii?
– În parcare?
– În Montélimar. Este un autobus care pleacă din Lyon direct înspre acolo, în douăzeci de minute din autogară.
Nu e doar o propunere, a făcut deja planuri și înțeleg că trebuie să le fi ieșit ceva complet pe dos.
– Nu știu pe cine altcineva să sun.
– Ce s-a întâmplat?
Trag poza înspre mine, bănuiesc ceva rău.
– E vorba despre Konrad.
Imaginea aceea, când a sărit de pe pod. A fost mai mult decât o glumă sau o demonstrație de curaj.
– Ce autobus trebuie să iau?
 
Din romanul Mâine undeva la mare/Morgen irgendwo am Meer, de Adriana Popescu, cu permisiunea autoarei

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Traducătoare. Traduceri publicate: "Null Komma Irgendwas" (trad. "Interior zero" de Lavinia Braniște), "Sonia meldet sich" (trad. "Sonia ridică mâna" de Lavinia Braniște), ed. mikrotext, "Die grünen Brüste" (trad. "Sînii verzi" de Florin Iaru), ed. danube books. În prezent lucrează la o antologie de poezie germană contemporană care va aparea în 2022 la Casa de Editură Max Blecher.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.