Locuiești din 2014 la Viena, iar textele tale au fost recompensate cu premii atât în țară, cât și în străinătate, dacă menționăm Premiul „Sofia Nădejde” pentru dramaturgie (oferit de Scena.ro în 2018) sau Premiul „EXIL” (Viena, 2016), pe lângă altele. Manuscrisul volumului dă tot ce ai a fost câștigător în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, 2020. Cum a pornit scrierea acestui volum de poezie?
A pornit ca un jurnal poetic, secundar și secundat de viață și ca o promisiune pentru consecvență – de care aveam mare nevoie. Volumul conține texte din perioada 30-34, iar faptul că a ieșit anul acesta mi se pare o coincidență foarte frumoasă. Încheie cumva o perioadă sau o fază de căutări, de nesiguranțe, de confruntări cu modele și narative existente.
Volumul se deschide cu niște versuri care reflectă o realitate în care „cuvintele generației noastre/ sunt selfie și anxietate”. Ai simțit tranziția de la ceea ce reflecta realitatea generațiilor de dinainte către ceea ce reflectă ea astăzi? Întrevezi cum va fi generația imediat următoare? Unde ai pune stegulețul, pe o hartă universală, pentru tine?
Dacă acest vers reflectă generația din care fac parte, atunci aș spune că tranziția dintre generații e marcată în mare măsură de introspecție, de self-awareness și deschidere, pe de o parte – și angoasă, stres, burnout și neîncredere în viitor, pe de altă parte. În sine, lucrurile probabil că nu s-au schimbat foarte tare, totuși cred că noi trăim mai mult sub presiunea aceasta a unui viitor care ne-a fost prezis sau imaginat, și care, de fapt, nu a avut loc niciodată. Nu cred că e vorba doar de o tranziție generațională, sau o tranziție emoțională sau psihologică, e în sine tranziția pe care am parcurs-o cu toții ca societate, de la așa-zisul „comunism” până în prezentul capitalism, de la o alergătură între sisteme binare la finele narativei și nevoia unor schimbări majore, structurale.
Ai pune egal între tinerii dezrădăcinați și cei nomazi? Între exilați, autoexilați și in-betweeners?
Într-un sens politic social, nu! Cred că traumele, sărăcia, exploatarea, războiul și destinele precare nu pot fi cuantificate, la fel motivele și/sau contextele care au dus la o dis-locare sunt individuale, și, de multe ori, greu de pus semnul egal între ele. Apoi, dintr-o altă perspectivă, „a fi pe drum”, „a fi în căutare”, „a fi între”, a nu simți că aparții nici unei culturi, mai degrabă spațiilor care se desfășoară între culturi – descrie, de fapt, un proces foarte frecvent și actual, care vine și ca urmare a sistemului turbo-capitalist în care trăim (sau până acum). Identitatea este mai degrabă un concept fluid și în transformare. Altul sau străinul – îmi par acum a fi concepte total ofensive – în măsura în care sunt definite de cel care are puterea, de cel care profită de această putere și care înțelege narativele diferenței ca narative secundare.
Ai vrut vreodată să recuperezi un timp care a trecut, să-i refaci consecințele? Poți trăi momente din trecut și în prezent? Scrii: „în urmă/ nu vei putea recupera niciodată/ nimic, vei alerga mereu să recuperezi/ fuck that”
Recuperarea trecutului ține în sensul ăsta de un fel de asumare a unor așteptări pe care le aveau alții sau tu de la tine. Asumarea acelor efecte ar însemna asumarea unui prezent care nu a fost gândit de tine pentru tine, ci de alții. Cred că e și un refuz aici de a nu mai compara așteptările din trecut cu posibilitățile de azi sau cu potențialitatea viitorului. Cred că asta s-a schimbat, apropos și de generații: anumite lucruri nu mai corespund modelului cauză-efect, anumite lucruri nu mai pot fi pre-văzute, anumiți pași făcuți în trecut nu au dat roadele așteptate (meritocrație?). De asta, fuck that! Totuși, în ziua de azi, trebuie să fim atenți la această logică (a raționalului), și în același timp să fim activi, implicați/angajați total în prezent, permeabili și flexibili pentru noi narative.
Un sample dintr-o poezie care te scoate „nu din cotidian, ci din depresie” ar fi…
Pentru fiecare altceva, în funcție de stare, de situație, de context și de oamenii cu care (nu) ești.
Te-a influențat scena culturală vieneză în perioada în care scriai acest volum?
Hm. Nu în sensul unei culturi vieneze, a unui „CV” mare (pun intended). M-au influențat toate locurile în care am trăit în ultimii 10 ani, și mai ales locurile în care am fost în acești 4 ani printre care Sibiu, Gießen și Viena, da. Cu siguranță că m-a influențat viața mea între țări și culturi, proiectele pe care le-am făcut, căutările mele, textele citite, incertitudinile și orașul. Dar orașul în sens de infrastructură, de ieșit seara în bar, de muzee, expoziții, de oameni și în același timp lipsa oamenilor sau dorul de anumiți oameni și locuri din viața mea.
Dacă în larg ar fi tot timpul lumină, care ar fi primul gest pe care l-ai face?
Aș face cu mâna în speranța că cineva va răspunde.
Ce personaje-poveste ai? În volum o pomenești, de exemplu, pe Jelinek.
Personaje-poveste hm, nu prea am. Mi-ar plăcea să dezvolt anumite figuri care mai apar prin piese și să le dezvolt un univers în care să se întâlnească cu figuri din poezie precum Jeli, sau Virgi cu somonul din fluss, stromaufwärts și cu autoarea necunoscută din Proteine.
Sunt numeroase poeme, dar și versuri pe care cititorul le poate extrage din acest volum, memorabile. „zice bachmann, că nu trebuie să te schimbi/ orice ar fi/ mai bine să crăpi”
Da, am încercat să reduc cumva sau să îmi imaginez ce ar fi spus toate aceste autoare pe care le apreciez, vis á vis de întrebarea: ce e o scriitoare, sau cum trebuie să trăiască azi o scriitoare? Am încercat să îmi imaginez că nu suntem singure, și că moartea nu e un punct final.
Simți că ai dat până acum tot ce ai?
Nu. As long as there is life there is always something to write about.
