| © Paralela 45

Alina Pietrăreanu: „Uneori, personajele cu cele mai bune intenții ajung să comită erori grave de empatie”

Recent, în colecția „Prima dragoste” a editurii Paralela 45, a apărut volumul Să trăiești cu o presiune constantă, de Alina Pietrăreanu. „Toată adolescența mi-am dorit să mă îndrăgostesc nebunește, dar nu am reușit, și asta m-a făcut să mă simt defectă. Am început, din disperare, să ascult muzică binaurală pentru atragerea sufletului-pereche, dar era îngrozitor de plictisitoare, la fel ca toată viața mea. În vara următoare s-a întâmplat, în sfârșit, marea dragoste, și, după doar o lună de relație, am căzut la pat cu simptome de depresie.” a scris autoarea pe coperta a patra.

În viața fiecăruia există câteva modele de relaționare, iar cele din copilărie par să ne influențeze destul de mult. Crescând, simți că acestea te-au modelat sau că ai rupt anumite patternuri? Ai descoperit că iubirea are alte forțe și spectre?

În copilărie eram un copil foarte timid, țin minte că nu reușeam să zic nici bună ziua vecinilor, deși îmi doream, așa că o lungă perioadă am relaționat cu destul de puțini oameni. În școala primară nu ieșeam deloc din bancă, iar o dată, în clasa a patra, țin minte că am vrut să mă ridic să încerc să mă joc și eu cu ceilalți, și toată clasa a început să strige mirată că iese Alina din bancă, așa că m-am așezat la loc și nu am mai încercat să fac așa ceva tot anul. Crescând, cred că am luptat constant cu frica asta de ceilalți oameni. Am început ascultând. În adolescență am plecat din orașul meu și m-am mutat singură în București, unde am început să ies pe stradă și să vorbesc cu străinii. E uluitor să vezi cât de multă nevoie au oamenii să fie ascultați. Am aflat în acea perioadă zeci de povești de viață, lumea începuse să mă considere o persoană sociabilă, ceea ce mă bucura mult, iar tot ce aveam de făcut era simplu: să ascult. Așa am descoperit și multe dinamici sociale, am început să îmi înțeleg mai bine și dinamicile de acasă, să înțeleg de unde mi se trag unele lucruri, să înțeleg că uneori validările pe care le căutăm pur și simplu se poate să nu vină fix de la persoanele de la care le așteptam cel mai mult, să înțeleg că toată lumea se luptă cu sine și cu propriile frici. Și cred că această constatare a fost și o lecție de iubire, atât de sine, cât și față de ceilalți.

De-a lungul vieții, așteptările celorlalți au fost diferite de felul tău de a fi? Ai reușit să redefinești acele agregate de genul „așa trebuie să fii”, „așa trebuie să arăți” etc.? De unde apare nevoia unora de a uniformiza ceea ce e diferit?

În liceu îmi era foarte rușine cu corpul meu. Purtam numai haine foarte largi să nu se vadă ce sâni mici am. Apoi, când am început să fac teatru, trebuia să apar într-un top scurt într-un spectacol, iar un regizor a strigat la mine că nu e posibil ca la 16 ani să am păr pe burtă. Aveam doar trei fire, dar în perioada aia m-am epilat obsesiv și îmi era rușine cu orice fir de păr de pe corp. Ca să rămân în zona de teatru, la facultatea de actorie mi s-a spus constant, timp de 3 ani, că nu sunt suficient de feminină. Atunci aveam o mare problemă cu asta, încercam să port tocuri, sutiene și ce alte chestii îmi imaginam eu că ar vrea ei de la mine, dar nu îmi ieșea deloc, mă simțeam penibil, așa că, din fericire, am renunțat. De câțiva ani, de când au început să mi se formeze gusturi și opinii personale, m-au interesat mult mai puțin așteptările pe care le au de la mine tot felul de oameni, și, cam din aceeași perioadă, am început să aud tot mai des tot felul de complimente. Pare că toată lumea se așteaptă să fii în anumite feluri, în funcție de cum au fost și ei învățați că trebuie, dar atunci când ești natural, relaxat și bucuros, de fapt, oamenii te plac în mod organic. Sau unii nu te plac deloc, dar asta nu mai e problema ta.

Uneori, consimțământul este înțeles greșit sau ignorat, fie că vorbim de cel psihic, fie că vorbim de cel fizic. Mentalitatea multor personaje masculine din volumul tău reflectă aceste erori de empatie și/sau de educație: „femeile sunt toate la fel și nu merită nicio șansă.”

Volumul meu spune două povești care ajung ulterior să se întrepătrundă, dar la început avem rețeaua incelilor, această grupare de bărbați, numiți „involuntary celibates” (bărbați care dau vina pe femei pentru viața lor romantică ratată și ajung inclusiv să comită crime din acest motiv) despre care am aflat acum câțiva ani și mi-a tot rulat în minte cum e posibil să ajungi așa, cum e posibil ca această societate în care trăim să producă așa ceva. Și fenomenul nu e deloc în scădere, în echipă cu partidele de extremă dreaptă care câștigă procente în multe țări vestice. De cealaltă parte, avem povestea grupului de adolescenți de stânga care vor să scrie manifestul perfect care să producă o schimbare socială majoră. Cu ajutorul acestor două lumi diferite am putut să creez multe tipuri de dinamici între oameni, de la cele mai sănătoase, precum prietenii adevărate, la cele mai toxice. De multe ori, însă, problemele legate de consmițământ sau hărțuire apar portretizate și cu ajutorul personajelor episodice. De exemplu, m-am bucurat să am ocazia să scriu scenele în care Sofia, personajul principal, se lovește de oameni de cultură, bărbați conservatori mai în vârstă, care cred că li se cuvine să o hărțuiască doar fiindcă e barmaniță și tânără. Un alt exemplu, poate cel mai important din carte, e abuzul profesorului ei de actorie. Am scris cartea anul trecut pe vremea asta, înainte să izbucnească scandalurile cu abuzurile din școlile de teatru, când încă nu se vorbea aproape deloc despre asta în spațiul public. Mulți bărbați cu putere din domeniul cultural m-au făcut și pe mine, când aveam 20 de ani, să mă gândesc că ar trebui să fiu onorată că îmi oferă atenție, să mă simt prost dacă nu acționez așa cum se așteaptă ei, să mă convingă că părerile mele sunt greșite, să umilească feministele, să râdă de arta politică și tot așa. Mi-a luat ani de zile să trec peste abuzuri emoționale din partea unor oameni pe care îi respectam și cărora le oferisem toată încrederea, să îmi dau seama cine sunt eu cu adevărat și să îmi vindec rănile și insecuritățile. Și în cartea mea, uneori, personajele cu cele mai bune intenții ajung să comită erori grave de empatie, iar personajele cele mai oribile să fie uneori cele mai fermecătoare. Din păcate, în viață nu avem o hartă clară și nu știm de cine să ne ferim, iar dacă nici nu se vorbește despre asta, normal că vrem să ne placă oamenii care par că se bucură de succes, pe ideea că dacă îi iubește atâta lume, ei sunt mai buni decât noi și sigur au dreptate. Încă trăim în patriarhat și multe fete, din toate domeniile, sunt victimele abuzurilor de multe feluri și încearcă să își modeleze personalitatea și corpurile ca să obțină validare din partea unor bărbați care dețin puterea.

Această colecție a editurii Paralela 45, coordonată de Diana Iepure, oferă o perspectivă mai largă asupra relațiilor, are și un rol educativ?

Ideea de la care a pornit colecția a fost să scriem niște romane adresate în primul rând publicului tânăr. Pentru mine există în orice fac în meseria mea o responsabilitate, fiindcă eu cred că să faci artă așa cum o fac eu e un privilegiu. O parte mare din meseria mea e să îmi aloc timp să citesc, să văd alte produse artistice, să merg la evenimente, să fiu la curent cu cât mai multe lucruri care se întâmplă în societate și, pur și simplu, să mă gândesc la chestii. Mulți alți oameni nu își permit luxul să facă toate astea. Astfel, mi se pare cinstit ca arta pe care o fac să dea înapoi ceva util pentru oamenii din jur, să pun în discuție probleme care ne afectează comunitatea și pe noi, ca indivizi. În niciun caz nu e ceva didactic, nu e un ghid, nici măcar nu are o concluzie prea optimistă sau motivațională, sau alte lucruri care îi sperie pe unii oameni când aud de educație și artă în aceeași propoziție. Dar mi-am asumat anumite poziții pe care eu le consider bune, în funcție de ele s-au născut acțiunile, personajele, conflictele, iar lumea descrisă este privită prin acea lupă. Asta se întâmplă cu orice produs artistic, așa că e mai bine să fim conștienți cu ce lupă privim și ce dăm mai departe. Dacă eu nu aș fi fost feministă, de exemplu, probabil nu aș fi creat situații care să aducă în discuție problema consimțământului și abuzurilor, ci aș fi ales altceva.

Dacă ni s-ar explica de când suntem mici că dragostea e pe cât de benefică, pe atât de răvășitoare, ar conta la un moment dat?

Probabil că și dacă am fi avertizați, tot am trăi experiențe dure, dar cred că ajută oricând să discutăm deschis despre lucruri care ne pot afecta viața la un moment dat. Chiar dacă nu am putea preveni de tot, am fi un pic mai pregătiți atunci când ceva nu merge așa cum ni s-au creat așteptările prin poveștile în care prințul și prințesa au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Având doar asta în cap, poți rămâne ani buni într-o relație toxică, fiindcă nu accepți că ai eșuat în povestea ta de dragoste. Însă, dacă știi că nu există o rețetă, că nu există dragoste perfectă, poate o să fii mai înclinat ca dacă nu merge bine, să poți pleca, fără să te simți înfrântă sau înfrânt.

Personajele tale se luptă cu abuzuri, cu nedreptăți, cu subversiuni. Cum își fac dreptate lor și comunităților pe care le reprezintă? Cum încep să aibă voce?

Grupul de adolescenți a fost construit cu multă grijă și empatie, având un scop comun, dar și luptele proprii. Niciunul nu o duce prea bine, nici Alexandra, cu părinți foarte bogați pe care îi urăște, nici Ghenadie, care a crescut la cămin și a venit în capitală fără niciun ban, nici Jul, care decide să își facă coming-out-ul, nici Mara și Radu, care suferă consecințele lipsei unei comunicări reale despre lucrurile importante și naturale în viață, și nici Sofia, feminista puternică venită dintr-o familie disfuncțională. Fiecare personaj are părți din experiențele mele și din experiențele oamenilor dragi de lângă mine, și mi se pare important să nu ne mai prefacem că toate personajele dintr-un roman trebuie să fie la fel, albe, heterosexuale, venite din clasa de mijloc. Am avut și eu presiunea mea constantă, respectiv să nu vorbesc ca și cum știu mai bine despre probleme pe care eu nu le-am avut. De exemplu, personajul lui Jul mi-a dat multe emoții, cum se simte oare să ai disforie de gen. Personajul principal e poate cel mai apropiat de experiențele mele cele mai cunoscute, dar pentru restul grupului de prieteni nu aveam cum să rămân tot exclusiv în zona vieții mele personale, așa că am apelat la ajutor din exterior. Am văzut multe filme, am citit cărți, articole. Pentru Jul chiar am avut un video call cu Patrick Brăila, un activist trans care îmi e foarte drag și i-am cerut sfaturi și căruia îi mulțumesc din nou pentru bunăvoința de a se deschide în fața mea și a mă ajută să înțeleg mai bine anumite lucruri.

Ce feedback ai primit de la cititorii adolescenți? Simți că ai fost înțeleasă de cei care au citit volumul Să trăiești cu o presiune constantă?

Am primit păreri foarte variate despre carte, ceea ce m-a bucurat. Cei câțiva adolescenți cu care am reușit să vorbesc până acum mi-au spus că e relatable și că personajele vorbesc fix despre ce vorbesc și ei, dar sunt conștientă că am ajuns doar la o parte mică din adolescenții din bula progresistă din București. Mi-ar plăcea să ajung să vorbesc și cu adolescenții din alte bule, care nu vorbesc cu prietenii lor despre ce scrie în carte.

  • Volum disponibil aici

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

#face2face: Raluca Nagy și Nora Bossong

În 1992 s-a semnat la București Tratatul de cooperare prietenească și parteneriat în Europa între România și Republica Federală Germania. DLITE inițiază în 2022 Face2Face, o serie de dialoguri între scriitoare și scriitori din ambele țări pentru a  explora evoluția și varietatea discursurilor contemporane ale celor două culturi.

Karácsonyi Zsolt: „Faust vrea un suflet etern într-un trup etern”

Recent, a apărut un volum de poezie care nu poate fi trecut cu vederea, „Faust pe mări”, de Karácsonyi Zsolt, despre care George Volceanov scrie: „Având de ales între iadul imaginat de Dante sau Marlowe și Raiul lui Goethe, Karácsonyi Zsolt a preferat o a treia cale – cea a apei, a purificării și a metamorfozei.”