Alte vremuri
Am zărit-o. E așezată la masa din colțul terasei și butonează telefonul cu un aer preocupat și sfidător. Ca de obicei. Mă apropii de ea, încercând să par cât mai relaxată. Noroc că am ochelarii de soare și nu se vede că zâmbetul nu mi-a ajuns și la ochi. Își dă capul pe spate, în gestul ăla tipic al ei, de parcă ar încerca să mă privească de sus chiar și când stă așezată. Nu ne pupăm, nu suntem genul de surori care se pupă când se întâlnesc sau se despart. Doar ne salutăm cu un amestec de răceală și bunăvoință.
– Te-ai mai îngrășat sau mi se pare mie? mă întreabă Andreea măsurându-mă scurt.
Ridic din umeri, fără să răspund, invidioasă pe silueta ei lucrată la sală. Trag de poalele cămășii, apoi răsfoiesc meniul cu atenție. Știu că o să-mi judece alegerea. E cu cinci ani mai mare decât mine și se crede îndreptățită.
– Shirazul ăsta de care mi-am luat eu e super OK, zice ea cu un aer de cunoscător.
De Shiraz tot de la ea am aflat, eu sunt mai degrabă genul care cumpără Fetească de la supermarket. Înghit în sec, obișnuită să-mi reprim poftele. Ca atunci când visez la ciocolată, la pizza sau la cheesecake, dar sunt la regim. Acum însă e altceva. Un bărbos cu părul strâns în coadă de cal, cu un tricou negru pe care scrie Sinners, se apropie de noi. Îi cer o apă plată și mă gândesc că seamănă cu Radu. Numai că pe Radu îl văd aproape în orice bărbat de când a plecat. Mă forțez să mă scutur de amintirea lui și să revin la soră-mea. Cu o voce care se vrea nonșalantă, dar care nu reușește decât să sune ridicol de subțire și de fals, zic:
– Și? Ce mai faci?
Andreea e ceva manager într-o corporație și aproape toată lumea ei înseamnă „call-uri, meeting-uri, planning-uri și alte bullshit-uri“ – cuvintele ei –, deși bănuiala mea e că viața asta nu doar îi place, ci i-a devenit ca un drog, la fel ca romgleza. Când o întreb ce mai face, știu bine că urmează să-mi povestească cel puțin jumătate de oră despre cât de proști sunt ceilalți și cât de deșteaptă e ea, dar e exact ce-mi trebuie ca să trag de timp. O jumătate de oră e suficient, cred, ca să-mi intru în rol.
Vinul m-ar fi ajutat, deși știu că nu în alcool ar trebui să-mi caut puterea, ci în mine. Embrace my inner child, cum m-ar îndemna o memă cu inimioare de pe Facebook sau cărțile de self-help. Dar copilul ăla din mine nu stă la îmbrățișat. Fuge, se ascunde, la fel ca atunci, demult, când izbucneau scandalurile. Tata mă găsea după o vreme în lada de la recamier, ascunsă printre perne. Îmi arunca o privire tristă, dădea să spună ceva, apoi se răzgândea. Îmi lăsa o palmă grea pe cap, o mângâiere stângace, după care dădea din mână – a salut?, a lehamite?, n-am știut niciodată – și pleca. Lipsea cu zilele de acasă, iar mama continua să-l boscorodească, jurând că n-o să-l mai primească înapoi. Să se ducă la curvele lui, așa zicea. Când obosea, se așeza la masa din bucătărie și împietrea așa, cu ochii în gol.
Andreea era dură încă de mică. Pe ea n-am văzut-o niciodată plângând. De cele mai multe ori, se închidea în camera ei ca într-un sanctuar. Părea că e în altă lume decât mine, iar noi două ne întâlneam doar accidental. Îmi doream să mă lase și pe mine acolo. Visam că facem echipă – ea, șerif, eu, ajutorul ei – împotriva bandiților. În schimb, îmi trântea mereu ușa în nas, iar eu mă simțeam ca un ciulin rostogolit pe drumul prăfuit, înaintea confruntării. Uneori, o vedeam plimbându-se prin fața blocului cu prietenele ei sau cu vreun băiat. Se făcea că nici nu mă cunoaște și parcă dinadins râdea mai tare, arăta mai fericită. Câte unul observa că mă uit lung după ei și o întreba cine sunt. „Grasa aia? Habar n-am!“ zicea ea și trecea mai departe.
Trag iar de cămașă. Pe fundalul monologului ei, îmi dau seama că nu ajută să rememorez toate astea. Și totuși, așa fac de fiecare dată când ne vedem. Simpla ei prezență o trezește în mine pe Cătălina aia „mică și proastă“, care se teme că îi va cădea iar victimă. Adultul de azi încearcă să ignore copilul de atunci și, până la urmă, ajung o ființă cu mai multe capete: unul care se teme și se ascunde, altul care vrea să muște și să se apere, un al treilea care își dorește o îmbrățișare ca între surori iubitoare, un al patrulea care încearcă să zâmbească grațios în public. Nici nu-i de mirare că-mi vine și să țip, și să plâng. Mi-or fi luat-o hormonii razna.
– … și those fucking morons habar n-au ce înseamnă buget. Se trezesc cu două zile înainte de deadline că n-au trimis…
Andreea continuă să vorbească, nici măcar nu observă că n-o ascult, că mă preocupă ceva. Sau poate nu-i pasă. Mereu a considerat vulnerabilitatea o slăbiciune: să nu se vadă ce simți sau ce gândești, să nu lași garda jos nicio clipă. Ea, dacă inima aia a ei de piatră s‑a înmuiat vreodată suficient cât să simtă ceva, a reușit s-o ascundă foarte bine. „Poker face“, așa am poreclit-o. Am încercat și eu s-o copiez. Mă pregătesc cu ore înainte, repet în gând sau cu voce tare răspunsuri degajate, posibile apărări la eventualele ei împunsături, exersez în oglindă o atitudine relaxată, mă forțez să-mi țin spatele drept și bărbia sus. Totul e teatru. Dar nu sunt sigură că-mi iese.
Aș vrea să pot renunța la spectacolul ăsta ieftin. S-o iau în brațe și să-i plâng pe umăr. Sau să râdem în hohote de toate prostiile, ca două prietene. Cred totuși că n-am ști cum să facem asta. Gesturile ne-ar fi străine. Nu țin minte să ne fi îmbrățișat vreodată. Singurele atingeri veneau cu bobârnace și cu jigniri. „Ce-i cu șuncile astea pe tine?“, zicea împungându-mă în burtă. Sau „Mai dă curu’ ăla jos, că te-ai făcut cât o baniță!“ și-mi ardea una peste fese. Sau „Acoperă-ți dracu’ lăptăria, ce, ți s-a făcut de futut?“. Încă simt durerea ascuțită pe care mi-o provocau ghionturile ei în sâni. Aveam doișpe-treișpe ani și mă înroșeam dacă măcar vorbea vreun băiat cu mine.
(…)
