Citiți mai jos cinci fragmente – traducere din limba germană de Ramona Trufin (redactor: Andrei Anastasescu).
„Într-un cadru panoramic se vede micul pod Glan, nu malul lacului în amurg, ci doar acest pod în lumina soarelui de amiază, și pe el stau doi băieței, și ei cu ghiozdanele-n spate, iar cel mai mare, cu cel puțin doi ani mai mare decât mine, strigă: Hei, tu, tu de colo, vino-ncoace să-ți dau ceva! N-am uitat niciodată aceste cuvinte, nici chipul băiatului, prima chemare, decisivă, prima mea bucurie nebunească, felul în care m-am oprit în loc, ezitarea, primul pas către altcineva pe acest pod și, imediat după aceea, pocnetul unei palme grele pe obrazul meu: Ține, asta-i pentru tine! A fost prima palmă pe care am primit-o și prima oară când mi-am dat seama de satisfacția profundă a celuilalt de a lovi. Prima revelație a durerii. Cu mâinile pe curelele ghiozdanului și fără să plângă deloc, cineva, care odată fusesem eu, mergea cu pași egali de la școală spre casă, de data asta fără să mai numerele vergelele grilajului de la marginea drumului, pierdută pentru prima oară printre oameni, și deci uneori știm când a început totul, cum și unde și ce lacrimi ar fi trebuit vărsate.”
*
„E de-a dreptul respingător să faci publică suferința asta, s-o multiplici în lume, toate cărțile astea sunt respingătoare. Ce obsesie mai e și asta cu tenebrele, și-așa totul e trist, iar ăștia din foliantele lor fac totul și mai trist. Auzi aici: AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR, în fine, mă scuzi…
Da, dar… zic eu intimidată.
Nici un dar, spune Ivan, ăștia suferă mereu pentru omenirea întreagă și toate problemele ei, se gândesc la războaie, își imaginează altele noi, dar ia spune, când noi bem cafea sau vin și jucăm șah, unde e războiul, unde e omenirea care suferă de foame și moare, ție chiar îți pare rău pentru asta sau îți pare rău că pierzi partida sau că în curând o să mi se facă o foame de lup, de ce râzi, are omenirea cumva multe motive de râs în acest moment?”
*
„Fiindcă astăzi e pentru prima oară cald, mergem la ștrand, la Gänsehäufel. Ivan și-a luat o după-amiază liberă, numai pentru Ivan există după-amiezi libere, ore libere, câteodată și seri libere. Niciodată nu se pune problema cum am eu timp, dacă am sau nu ore libere, dacă știu ce e libertatea sau lipsa de libertate. În timpul scurt pe care Ivan îl are la dispoziție, stăm întinși pe iarbă, pe pajiștea de la ștrandul Gänsehäufel, în bătaia slabă a razelor de soare, am șahul de buzunar la mine, iar după o oră de încruntări, schimbări, rocade, garde, amenințări repetate cu șah ajungem iarăși la remiză. Ivan vrea să mă invite la o înghețată, într-o gelaterie italiană, dar nu mai are timp, a trecut după-amiaza liberă și trebuie să gonim din nou spre oraș. Înghețata rămâne pentru data viitoare.”
*
„[…] o mulțime de copii e pentru mine ceva din cale-afară de înspăimântător și ceea ce înțeleg eu și mai puțin este cum rezistă copiii între atâția copii. Copii amestecați cu adulți mai merge, dar ați fost vreodată într-o școală? Nici un copil care nu-i complet idiot sau complet corupt – numai că majoritatea așa sunt – n-are cum să vrea să trăiască într-o adunătură de alți copii, să le împărtășească problemele sau, cu excepția câtorva dintre bolile copilăriei, orice altceva, să zicem procesul de formare. De aceea spectacolul oferit de orice grup mai numeros de copii este alarmant…”
*
„Pe Graben mi-am cumpărat o rochie nouă, de casă, lungă, pentru o oră de după-amiază, câteva seri petrecute acasă, știu eu pentru cine, îmi place că e moale și lungă și că justifică multe seri de stat acasă, cum e și cazul astăzi. N-aș vrea să fie Ivan aici când o probez, cu atât mai puțin Malina, doar pentru că Malina nu se află aici mă uit atât de des în oglindă, mă rotesc de mai multe ori în fața oglinzii mari de pe culoar, la o distanță de mii de kilometri, abisală, astronomică, fabuloasă față de bărbați. Pot să respir o oră în afara timpului și a spațiului, într-o satisfacție adâncă, sedusă de-o legendă în care mirosul de săpun, pișcăturile loțiunii de față, foșnetul lenjeriei, afundarea pămătufului în cutia de pudră, desenul atent al creionului de contur sunt tot ce mai e real. Ia naștere o compoziție, trebuie creată o femeie pentru o rochie de casă. Și-n cea mai mare taină cu putință se reia lucrul la ceea ce este o femeie, pare ceva de începuturi, cu o aureolă pentru nimeni. Părul trebuie pieptănat de douăzeci de ori, picioarele unse și unghiile lăcuite, trebuie îndepărtat părul de pe picioare și de sub braț, robinetul de la duș se deschide și se închide, în baie plutește un nor de pudră, se uită-n oglindă, e mereu duminică, oglindă-oglinjoară din perete, de-ar fi odată duminică.”
Capodoperă vizionară a literaturii europene, romanul Malina, publicat pentru prima oară în 1971 și tradus în 30 de limbi, a fost ecranizat în 1991 de regizorul Werner Schroeter, cu Isabelle Huppert în rolul principal.
Scenariul poartă semnătura scriitoarei Elfriede Jelinek.
„Crimă sau sinucidere? Nu există martori. O femeie și doi bărbați. Ultima ei mare pasiune. Peretele din cameră, traversat de o fisură imperceptibilă. Testamentul dispărut. Niște ochelari rupți, o ceașcă de cafea lipsă. Coșul de hârtii în care nu răscolește nimeni. Urme șterse. Pași. Deci cineva încă se plimbă de colo-colo prin acest apartament – ore-n șir: Malina.“ — INGEBORG BACHMANN despre Malina, pe coperta primei ediții a cărții
