| © Anda Vahnovan

Anda Vahnovan: „Adevărul era doar șoptit”

Recent, a apărut volumul de debut în poezie Sârme, de Anda Vahnovan (Casa de Pariuri Literare), un periplu subiectiv prin schimbări sociale, istorice și personale.

Ce te-a fascinat în copilărie din ceea ce avea legătură cu universul muzicii?

Nici nu știu cu ce să încep. Cu faptul că am locuit în căminul Institutului de Arte (poem cu care îmi și încep volumul de debut Sârme), acolo unde se auzeau instrumente muzicale non-stop, iar cel mai tare se auzea țambalul scos pe balcon al lui Andrei Mustea, sau faptul că pe versurile tatălui meu au fost scrise șlagărele anilor 70-80 și cântate peste tot de mari vedete ale timpului – Maria Codreanu, Ion Sucureanu, formația Norocul” a lui Mihai Dolgan, Anastasia Lazariuc, Sofia Rotaru, Petrică și Ion Aldea-Teodorovici, Nina Crulicovschi – nu știu să zic. Mai mult chiar, mama, fiind interpretă de muzică populară în ansamblul Tălăncuța”, mă ducea cu ea peste tot la concertele lor cu Andrei Tamazlâcaru, surorile Osoianu, Maria Iliuț și alți membri ai ansamblului, dar și la repetiții. Instrumentiștii ansamblului aveau de toate – de la ocarină și drâmbă, cimpoi și cobză. Era o feerie să te afli mereu în culisele marilor spectacole și asta, cu siguranță, m-a fascinat încă de pe atunci. Așa că m-am înscris la școala de muzică Alexei Stârcea” la secția pian.

Dar ulterior? Unde s-a oprit această atracție?

S-a oprit acolo unde am realizat că muzica nu este doar joacă – este și multă muncă. Mă oboseau gamele care trebuiau exersate pentru a îmbunătăți tehnica execuției. Solfegiul era dificil, la cor trebuia să mergi în fiecare duminică (în loc să stau cu copiii din curte) și atunci am înțeles că nu e ceea ce mi-am imaginat eu a fi o școală de muzică, adică un loc unde vii și doar creezi. Singura materie la care mergeam cu drag era Compoziția” unde puteam compune muzică. Am și luat ani la rând premii pe țară cu piesele pe care le compuneam, dar niciodată nu am mers să le prezint pe scenă. Tracul de a cânta la pian în public l-am avut mereu. Îmi transpirau palmele și la examenele de pian și eram nevoită să întrerup piesa. Aici trebuie să le mulțumesc mult părinților mei că nu m-au certat niciodată și erau înțelegători cu mine. Iar eu din respect pentru ei am târât această școală de muzică 7 ani și am absolvit-o chiar. Nu au fost dezamăgiți de mine nici atunci când, după clasa a 9-a, la insistența lor, am depus actele la Colegiul de Muzică Ștefan Neaga” și am picat admiterea. Au înțeles că mă forțează și că nu vreau să devin compozitoare, așa cum și-au dorit inițial.

Amintirile se întorc în urmă cu 36 de ani, în momentul în care a avut loc accidentul nuclear de la Cernobîl.

Cele mai clare amintiri, în detalii mici de tot, sunt acelea care te-au marcat în copilărie. Poate pentru unii Cernobîlul reprezenta informația de la televizor sau starea de alertă care domina atunci. Pentru familia mea, însă, reprezenta Spitalul de Oncologie unde a fost operată mama, discuțiile auzite pe furiș dintre tata și nașa mea, cum să ne împartă pe mine și pe fratele meu, în caz că rămâneam fără mama, tifoanele pe care le schimba asistenta care venea post-operator acasă la noi și se îngrijora că nu se prinde rana imensă de pe abdomenul mamei. Noi am avut Cernobîlul nostru în familie. Mama făcuse cancer după ce vizitase Kievul, împreună cu tatăl meu, chiar în ziua exploziei centralei.

Ce ai simțit că este generația de tranziție? Ai simțit că faci parte din ea? Ce ți-ai fi dorit să nu existe?

Generația de tranziție am fost noi, cei care am mers la școală și am învățat să scriem cu alfabet chirilic, iar cărțile obligatorii erau despre pionieri eroi. Ne doream să fim Pavel Morozov (care și-a turnat tatăl) sau Lionya Golikov, să ne dedicăm trup și suflet statutului de octombrel, să știm pe de rost poeziile despre Lenin. Asta se întâmpla în cadrul școlii, ca apoi, venind acasă, părinții să ne zică în șoaptă că eroii noștri-pionieri erau niște trădători, de fapt, iar tata să inventeze tot felul de motive pentru a mă scuti de la vizitele de pe 9 mai în casele veteranilor (pentru a le oferi felicitări și garoafe roșii) și să îmi dea să citesc în vacanță cărți cu grafie latină, aduse de pe vremea când făcea doctoratul la Moscova. În casa noastră se vorbea în șoaptă despre aceste subiecte, unchiul meu Gheorghe Ghimpu fiind condamnat la 6 ani de pușcărie pentru idei pro-române și trimis în Gulag. Toată familia a fost ulterior interogată ani în șir. Ne făceau și percheziții. Deseori, tata găsea casa răvășită atunci când se întorcea de la Institutul de Arte, acolo unde a predat toată viața. Așa că adevărul era doar șoptit. Mi-ar fi plăcut să nu treacă părinții mei, mai întâi de toate, prin acea perioadă de frică constantă de a exprima adevărul. Libertatea cuvântului, exprimarea propriei identități erau puse sub semnul riscului unei condamnări. Cu toate astea, nu puteau să își crească copiii în minciună și își asumau riscul, explicându-ne cum stă treaba, de fapt. Nu cred că au meritat aceste riscuri. Tatăl meu, de altfel, poet fiind, nu și-a văzut publicate versurile decât târziu, după căderea comunismului, pentru că nu a avut poeme despre Lenin și partid. Nu a fost avansat la catedră pentru că nu voia să devină membru de partid, iar numele Ghimpu era mai mult o piedică în acele vremuri, știută fiind fapta unchiului Gheorghe, de un mare curaj, de altfel. Tata era cunoscut ca textier doar, piesele sale răzbind la radio și TV, totuși. Iar noi, moștenitorii și produsul acestei frici, transmise prin AND, vom resimți mereu reminiscențele în unele reacții ale noastre instinctuale. Am înțeles asta mai ales atunci când m-am mutat la Londra și am început să mă întreb de ce, totuși, suntem atât de diferiți în comportamentul nostru.

Cum a fost să crești într-o casă în care erau găzduiți scriitori? Cum au fost perindările pe la cenclurile vremii?

Mereu am subliniat faptul că am fost o norocoasă pentru faptul că m-am născut anume în această familie. În casa noastră erau mereu scriitori, critici, interpreți, jurnaliști, actori și regizori, iar eu, de asemenea, de copil am fost mereu prin vizite la personalitățile de atunci. Însă nu conștientizam acest fapt. Mi se părea o normalitate să petrec sărbătorile și vacanțele cu acești oameni – erau prietenii părinților mei și cam atât. Iar atunci, în 88, pe când au început cenaclurile, iar eu aveam 10 ani și mergem cu tata la Teatrul Verde, am înțeles că lucrurile stau diferit. Prietenii tatei urcau pe scenă și erau aplaudați pentru discursuri și pentru versuri. Iar când a urcat tata pe scenă, iar copiii din curte m-au felicitat apoi pentru asta, am realizat că sunt o norocoasă.

În volum sunt descrise câteva momente cheie din viața personajului. Acestea merg în paralel cu schimbările sociale și istorice. Prin prisma experienței de acum, cât înțelegeai la acele vârste fragede din schimbările care se petreceau cu viteză?

Am scris volumul de versuri Sârme tocmai pentru a prezenta cum am perceput eu, cu ochi de copil, acele evenimente, dar și să îmi exprim mai apoi mie însămi admirația față de părinții noștri, care au dus povara acestor tranziții demn și fără frică. Noi, copiii, eram fericiți oricum – lipsiți de griji și având o minge și o plasă de volei în curtea blocului, unde se cânta la chitară și se spărgeau semințe. Greul salariilor neachitate câte 6 luni, lipsa produselor din magazine, purtatul hainelor de la unii la alții le-am luat ca pe un firesc. Așa trăiau cu toții pe atunci. Mai mult de atât chiar, în familia noastră nu s-a pus niciodată accent pe valorile materiale. Ne lipseau multe – însă biblioteca era foarte consistentă. Tata scria, mergeam la evenimente și concerte. Mama concerta cu Tălăncuța” și culegea folclor de prin satele noastre, ca apoi, în weekend să le descifreze pe repeat la casetofonul nostru Vesna. Avea emisiuni la radio, unde a lucrat toată viața. Eu mergeam la Școala de muzică de patru ori pe săptămână după programul obișnuit de școală, așa că familia mea a avut mereu preocupări creative, iar asta, cred, constituie un ingredient al supraviețuirii.

La sute de km distanță de orașul în care ai crescut, scrii „în Londra, pe înserat, oamenii fac jogging, / iar fricile mele ies la plimbare”. Care sunt temerile care se estompează cel mai greu?

Frica înrădăcinată de propriile experiențe traumatizante. Am fost urmărită într-o vară de doi tineri, care m-au țintiti cu privirea în troleibuz. Cât de mult am încercat să fug de ei, coborând în stații aiurea și schimbând mijloace de transport, nu reușeam. Mă urmăreau ostentativ. Afară se lăsa noaptea și eram și într-un cartier nesigur, mergând în vizită la o rudă. Și acum îmi amintesc cu lux de amănunte chipul și alunița de pe față a unuia dintre ei, deși nu mă pot lăuda cu o memorie recentă foarte bună. Și sentimentul, mai ales seara, că e cineva în spatele meu. Nu cred că voi scăpa vreodată de această frică.

Cum e după scrierea acestui volum? Trecutul și-a găsit o anumită liniște?

Trecutul și-a găsit o formă de conștientizare. De identificare a unor sechele (inițial volumul trebuia să se întituleze Sechele, de fapt). Un răspuns la întrebarea de ce suntem, totuși, plămădiți diferit, față de englezi, de exemplu, care au avut mereu o stabilitate socială și nu au avut de înfruntat atâtea devalorizări, demonetizări, schimbări de grafie și limbă, bulversare de valori și adevăruri. De unde nesiguranța asta a noastră a zilei de mâine, frica de a pierde, obsesia de a economisi. Mulțumirea cu puținul. Mereu pe fugă. Obișnuința de a repara și de a păstra nasturii unei cămăși vechi și fermoarul unei fuste, iar stofele să meargă la cârpe, nu la gunoi. Ștecherele de la electrocasnicele defecte, bucățile de sfoară, șuruburi, sârme – în acest fel am supraviețuit. Doar așa, cu aceste instrumente. Și asta va rămâne în noi.

Volumul mi-a adus, poate chiar, o debarasare de vină și o justificare a faptului că nu avem cum să fim decât diferiți. Suntem produsul schimbărilor sociale și istorice. Trebuia să fim economi și pricepuți la toate. Ba chiar, după acest volum, am ajuns să înțeleg cât de mândri trebuie să fim pentru că nu ne-am lăsat înfrânți, că putea fi mai rău de atât – dar am rămas, totuși, integri și din punct de vedere identitar. Vorbim o română poate mai arhaică, dar conservată, în ciuda tuturor intemperiilor istorice. Nu am renunțat la istorie, la literatură (deși nu se găseau cărți cu grafie latină pe atunci decât în Moscova). Am reușit să supraviețuim, iar acest fapt răzbună nedreptățile bunicilor și rudelor noastre. Am răzbunat și versurile nepublicate ale tatei. Nedreptatea față de noi ca popor, deși Sârmele, din păcate, încă trec prin inima Țării.

Volum disponibil aici

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.

Citește mai mult:

Mereu mă abat de la poveste

„Am crescut cu personajele lui E.T.A. Hoffmann, și viziunea lui asupra realității a fost pentru mine esențială în formarea autorului care sunt azi. Mereu caut în cele mai comune locuri și personaje ceea ce ceilalți nu văd și ține de o lume ascunsă, mitică sau mistică, după caz.” Un interviu cu Cosmin Perța, pornind de la romanul Arșița, Editura Paralela 45:

#face2face: Alexandru Bulucz și Florentin Popa

În 1992 s-a semnat la București Tratatul de cooperare prietenească și parteneriat în Europa între România și Republica Federală Germania. DLITE inițiază în 2022 Face2Face, o serie de dialoguri între scriitoare și scriitori din ambele țări pentru a explora evoluția și varietatea discursurilor contemporane ale celor două culturi.