Îți aduci aminte prima senzație pe care ai avut-o văzând oase care nu mai aparțineau de mult timp unui corp viu? Ar fi suficient să știi că la un moment dat oasele tale vor stârni o emoție puternică cuiva? Scrii: „nu știu nimic despre moarte sau evoluție nu știu care e următoarea / etapă / corpul meu carcasă bună de parazitat utilitatea ei să țină alte ființe în / viață / un sac de organe și oase la un moment dat se va prăbuși / acum știu că asta e singura mea importanță”.
Îmi amintesc că odată am găsit în grădina bunicii un craniu de animal, nici nu mai știu, cred că era de cal. Mă gândeam că poate a fost calul stră-străbunicilor mei și aveam impresia că am descoperit cine știe ce sit arheologic, de parcă țineam în mână o bucată de istorie. Totuși, nu cred că oasele mele vor stârni emoții cuiva, vreau să cred că după ce corpul ăsta își îndeplinește scopul, toate lucrurile își vor urma cursul firesc, viața va continua să apară, iar noi sau ce rămâne din noi va fi de folos naturii. Dar am și o frică legată de corp, de oase, de tot ce ne întrupează, un micro-univers care funcționează contratimp, în care intervenția noastră este arbitrară. Poate că mă repet când zic că nu știu nimic despre moarte și evoluție, pentru că aș vrea să cred că există ceva și după, inaccesibil acum, dar poate mai încolo. Moartea m-a urmărit de când eram mică, mereu în apropierea mea, și oricât aș fi întrebat despre ea, nimeni nu a fost complet convins de ceea ce zicea. Cred că e în firea noastră să credem că există ceva mai mult, că suntem predestinați unui ceva absolut și că în cel mai egoist mod, nu vrem să ne imaginăm un univers în care nu mai suntem tot noi centrul.
Mai crezi și astăzi că există un loc care este „cel mai frumos din lume”? Crezi că un loc cu care te-ai obișnuit ți se va mai părea, în continuare, cel mai frumos?
Cu siguranță există, poate că nu-i vizibil de multe ori, dar îl port cu mine oriunde mă duc. De obicei mă atașez ușor de spații, poate din dorința asta de a aparține unui loc, de a avea un spațiu sigur la care să mă întorc. Pentru mine, „cel mai frumos loc din lume” e locul în care mă simt înconjurată de iubire, de siguranță și de libertate, și cine nu ar vrea să se obișnuiască cu sentimentele astea? Îmi aduc aminte de atelierul bunicului meu, de mirosul de rumeguș, și faptul că acolo se crea ceva. Din atelier n-a mai rămas nimic, toate lucrurile au rămas cumva suspendate în timp, și e ceva frumos în ideea asta de suspendare a timpului. Să deschizi ușa către un spațiu în care nu te vei mai putea întoarce vreodată, și-mi vin în minte câteva locuri ca primul apartament în care am locuit cu părinții mei, care avea o cadă scorojită, în care am crezut că pot salva peștii cumpărați de mama, de salonul spitalului în care am stat și al doilea pat de la ușă care pentru o vreme era ca patul meu de acasă, scaunul din bucătărie unde stăteam de vorbă cu mama și soră-mea până la două-trei dimineața, parcul IOR în care mă plimbam cu tatăl meu sau cartierul în care stau cu partenerul meu, fiecare străduță, fiecare parc, toate spațiile astea au o semnificație anume. Cât timp pot încă să-mi reconstruiesc în minte locurile astea, cred că și după ce nu vor mai fi fizic, tot le voi vedea ca cele mai frumoase locuri din lume, și până și rămășițele lor vor fi încărcate de sentimente puternice. Poate că am răspuns prea vag, poate era mai simplu să zic că da, „cel mai frumos loc din lume” există, atât timp cât crezi în el sau ți-l creezi.
În poemul „ganz Wien” scrii „lumea se descompune / și nu-i nimic mai frumos de atât”. Dacă ai putea alege o altă perioadă istorică în care să trăiești, care ar fi? Cum ar arăta programul tău zilnic? Dacă ai debuta în acele timpuri, unde te-ai vedea susținând lecturi?
Primul gând a fost că mi-ar plăcea să mă trezesc în anii ’60–’70 în America, cumva pe val cu toate mișcările sociale, undeva acolo să exist și eu. Apoi m-am gândit că mi-ar fi plăcut să trăiesc în Viena la începutul secolului XX, doar de dragul de a evada din anii de acum. Totuși, îmi imaginez călătoria asta în timp în același corp, iar asta mă limitează. Nu cred că aș fi putut să debutez la fel de ușor și nici că aș fi avut cine știe ce vizibilitate, mai ales ca femeie. Mă simt confortabil în perioadă asta (încărcată și având un secol condensat în doi ani), dar nu pot să nu observ faptul că spațiul literar românesc se schimbă. Așa că mă bucur că am debutat în 2021, mă bucur că fac parte din acest moment și mă chinui să sper că viitorul o să fie blând.
Programul meu ar fi puțin mai strict decât acum, m-aș trezi pe la 5 să aștept răsăritul, apoi mi-aș face un ceai și m-aș apuca de scris ce urmează să fac în ziua respectivă. Cred că mi-ar prinde bine o plimbare, când încă doarme orașul și nu te poți întâlni cu nimeni, aș termina de citit una din zecile de cărți începute sau abandonate. După m-aș întoarce acasă și m-aș ține de programul de scris, pe care oricum știu că n-o să-l respect, dar un cuvânt pe zi și tot îmi iese ceva. M-aș întâlni cu câteva persoane apropiate să ne citim ce-am mai scris, să vorbim despre lume și alte chestii neimportante, apoi la finalul zilei mi-aș bifa fiecare activitate dusă la capăt, m-aș felicita că am reușit să mă ridic din pat și să fac față încă unei zile, și poate chiar am reușit să mă țin de programul ăsta descris mai sus.
Lecturile de atunci le-aș ține prin librării, parcuri, cafenele, în mai multe spații deschise, aș citi pentru cine vrea să mă asculte, să fie poezia mea un sunet de fundal, ideea aia care îți rămâne în minte o perioadă și nu știi de unde a venit sau ce să faci cu ea.
Scriind volumul ai simțit nevoia să ajungi în locurile despre care povestea personajul, recuperând o parte din povestea familiei sale? Au rămas locuri de descoperit în viitor?
Când am început să-mi adun poemele, am observat că mă obseda sentimentul de suspendare între mai multe lumi și ideea că nu-mi găsesc locul, că nu știu exact de cine/ce aparțin. Prin kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos am încercat să-mi reconstruiesc identitatea și o parte din istoria familiei mele. Nu am recuperat totul, am recuperat suficient cât să-mi dau un avânt, cât să zic: „sunt aici”. În toată călătoria asta prin amintiri, povești, istorii personale, există întotdeauna lucruri noi de aflat, de reactualizat într-un fel, la care ne putem conecta sau nu. Când am vizitat Turcia eram copil, eram singură într-o țară a cărei limbă n-o vorbeam, eram fascinată de tot și speriată în egală măsură. Într-un mod bizar mă înțelegeam perfect cu rudele mele, chiar dacă nu aveam o limbă comună, aveam o istorie, aveam un alt tip de conexiune. Îmi amintesc când am auzit prima oară chemarea la rugăciune, chiar dacă familia mea nu practică religia, tot a fost un moment spiritual, ceva în mine mi-a zis că e și pentru mine, e și chemarea mea, că am voie să aparțin mai multor locuri simultan. Din păcate nu am ajuns în toate locurile menționate, dar sper să ajung, chiar și dacă acolo nu mai există nimic. Fiecare moment, fiecare amintire, poveste, fiecare fotografie ștearsă de familie a contribuit mai mult sau mai puțin la ceea ce sunt azi. Și mai sunt atât de multe alte lucruri care vor contribui în continuare.
Volumul aduce la lumină multiple situații de discriminare și abuz, precum și groaza și furia care le însoțesc până la recuperarea libertății.
Îmi place să cred că mi-am recuperat libertatea și am învățat cum să-mi temperez furia și groaza, cum să le înțeleg și să le folosesc în favoarea mea. Discriminarea și abuzul, în cel mai cinic mod, continuă, și uneori sunt așa frumos ambalate că îți vine să-ți ceri iertare că ai putut să atragi atenția asupra lor. Libertatea pentru mine e o luptă continuă, nu voi fi niciodată liberă complet, nu voi aparține niciodată complet, și uneori și sentimentul ăsta de in-between pare să fie greu accesibil, pentru că parcă nici acolo nu îți găsești locul complet. Când am început să scriu pentru volum, mi s-a zis identitatea ta e importantă, identitatea ta e cheia, și asta m-a iritat, asta m-a făcut să mă simt din nou the odd one out, dar am înțeles apoi că nu-i nimic rău în asta, ci din contră e nevoie de asta. Nu cred că experiența mea e unică, dar vreau să cred că prin această carte am reușit să atrag atenția asupra unor probleme pe care societatea românească tinde să le treacă cu vederea, să le ignore sau chiar să le contrazică („nu are cum să ți se întâmple asta, pentru că știu pe cineva ca tine și nu s-a plâns niciodată”). De multe ori, nici să te plângi nu mai poți, ajungi să internalizezi lucrurile astea, le iei ca atare, stai în banca ta și viața merge înainte. Nu-i nimic greșit în a alege să nu vorbești despre asta, dar cred că e eliberator când o faci și chiar poți să fii gura de aer de care o altă persoană are nevoie să supraviețuiască. Știu că ura și respingerea pleacă dintr-o neînțelegere profundă, dintr-o ignoranță, și vreau să cred că putem îndrepta comportamentele astea, și putem să fim mai înțelegători și empatici cu cei din jurul nostru. Am simțit furie, am simțit și groază, dar când am început să scriu despre experiența mea furia și groaza m-au ajutat să-mi revendic puterea, istoria și până la urmă și identitatea, și tot prin transpunerea lor în poeme am putut să îi trag pe alții la răspundere sau să le aduc la cunoștință cum se vede lume și din partea cealaltă.
Cum e să fii eroina din propria-ți poveste? Ce riscuri ți-ai asumat?
Bittersweet. Nu mă simt întotdeauna eroina din povestea mea, uneori mă simt învinsă, dar fiecare zi contează. Sunt mai mult o eroină tragică, care continuă să spere că lumea va fi mai bună și continuă să lupte pentru un loc în care nu trebuie să ne ascundem diferențele și nu trebuie să ne asimilăm celorlalți pentru a fi acceptați. Mi se pare greu de speculat cum ne plasăm ca societate față de ideea de bine și rău, pentru că totul ține de perspectivă, de înțelegere, de capacitatea de a recunoaște că nu întotdeauna avem dreptate și că e normal să greșim, atâta vreme cât ne chestionăm prejudecățile, ne (re)educăm pe subiecte pe care nu le cunoaștem, și suntem dornici să înțelegem că lumea nu funcționează într-o binaritate și că nu suntem toți la fel. Fiecare persoană e unică în felul ei, și e important să nu pierdem acest detaliu din vedere.
Când m-ai întrebat de riscuri, m-am gândit oare mi-am asumat riscuri ori n-am avut încotro? Mi-e greu să fac o listă sau o ierarhizare a riscurilor la care m-am expus, dar voi încerca să enumăr câteva: atunci când am început să scriu despre experiența mea, mi-am asumat faptul că voi expune anumite lucruri inconfortabile, că voi discuta despre lucruri din viața mea personală, care mă vor face vulnerabilă (nu privesc vulnerabilitatea ca pe o slăbiciune), și voi fi expusă unor opinii questionable, dar știu și faptul că nu toate intențiile bune sunt chiar bune. Îmi asum că nu pot să nu ocup spațiu, că mi-e necesar să am o voce, oricât de inconfortabilă e, oricât de patetică sau poate penibilă pentru unii. Îmi asum că înainte de toate mă voi lovi de o prejudecată, apoi de o curiozitate, și abia după de înțelegere și nu întotdeauna. Îmi asum că sunt feministă în tot ce scriu, analizez și fac.
Totuși, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că pentru multe grupuri de persoane, simpla existență reprezintă un risc continuu, atât în România, cât și în alte locuri din lume – pentru femei, pentru persoanele trans și pentru cele de altă orientare romantică sau sexuală, pentru cele de altă etnie sau rasă – în esență, e riscant să nu te conformezi patriarhatului, iar riscurile astea ți le asumi orice ar fi, fac parte din tine. Dar să închei într-o notă pozitivă: îmi doresc o lume în care egalitatea, respectul și acceptarea să fie valorile după care ne ghidăm, libertatea există doar atunci când toți suntem liberi și e necesar să fim solidari cu persoanele din jurul nostru, să ne ajutăm cum putem, să ne înțelegem, și să nu ne lăsam doar oasele în urmă, ci să lăsam spații sigure.
- Volum disponibil aici
