Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Cipprian Hord

Andrei Dósa are roman nou

„De mai mare dragul” este al doilea roman al lui Andrei Dósa, și abia așteptăm să-l recitim pe hârtie. Mai jos, un fragment.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Nume: Andrei Dósa
Data nașterii: 7 februarie 1985
Locul nașterii: Brașov
Domiciliu actual: Brașov
Cărți publicate: Când va veni ceea ce este desăvârşit (Tracus Arte, 2011); American Experience (Cartea Românească, 2013); Nada (Pandora M, 2015); Adevăratul băiat de aur (Casa de Editură Max Blecher, 2017); Ierbar (Polirom, 2018).


DE MAI MARE DRAGUL 

În intervalul orar în care nu aveam cursuri, mă plimbam prin oraș, prefăcându-mă că îmi caut un job, dar nu făceam decât să mă uit după femei. I-am dat de înțeles mamei că nu am de gând să mă las atât de ușor după episodul cu depozitele și că am început să mă interesez de alte domenii, mai potrivite poate pentru mine. Agenții de turism, hosteluri, recepții de hotel. Mama era încântată, dar nu voia s-o arate. În rătăcirile mele treceam într-adevăr pe lângă tot felul de firme din domeniile astea de activitate și atunci ridicam capul, le bifam mental pentru mama și continuam să mă uit după femei. E uimitor ce tipe se perindau în jurul orei prânzului prin oraș. Alergau după o aprobare de la primărie, aveau nevoie de autentificare de la notar. Doamne super elegante, cu cel mult zece ani mai mari decât mine, machiate la limita dintre decent și excesiv, coborau din taxi sau din mașina personală, Alfa Romeo, merțane finuțe, VW broscuță, modelul nou sau din mai mundanele Skoda Fabia. Parcurgeau cei câțiva metri de trotuar ca pe catwalk, legănând diplomatul slim în mână, îndreptându-se triumfător spre ușile deasupra cărora trona blazonul notarilor, acel șoim răscrăcărat care ținea într-una din gheare o pană.

Mă poziționam în așa fel încât să prind cât mai mult din acest scurt spectacol. Mă prefăceam că mă uit în meniul telefonului mobil, un Nokia 3310 cumpărat la mâna a doua de la un coleg de facultate. În zilele în care îmi alegeam drept țintă notariatele sau primăria, aveam grijă să-mi iau și mapa de student cu mine, ca să par mai serios. Uneori, cea pe care puneam ochii mi se părea atât de bună, încât intram după ea în biroul notarial, prefăcându-mă că am treabă pe acolo, doar ca să absorb și mai multe detalii excitante. Mica fundă roșie care prindea părul lung și blond, împletit în coadă, cerceii care se terminau în fâșii subțiri de piele de căprioară, amintind de un bici BDSM, felul în care se strângeau pantalonii de stofă pe fese. Dacă eram întrebat de vreo secretară ce doresc, îi spuneam că aș vrea să stabilesc o întrevedere cu notarul (menționam unul dintre numele afișate pe panoul de la intrare) într-o problemă juridică pe care aș vrea s-o discut personal cu acesta. În astfel de cazuri, secretarele îți făceau de obicei programare, așa că puteam să mă holbez nestingherit la ținta mea. După ce-și rezolvau treburile, clientele birourilor notariale se opreau la o țigară Vogue cu avocații care se întâmpla să se învârtă pe acolo. Aveau un aer profesionist și lejer, gesturi de om important, nerodat încă în totalitate în rol. Îmi imaginam că aerul ăsta s-ar fi putut topi cu ușurință în ceva fascinant și pervers. Avocați călare pe avocate și stagiare, avocate lingându-se cu stagiare.

Când nu aveam chef de atâtea fițe și fetiș, mă duceam la centrele de xeroxare de pe strada Republicii ca să urmăresc studentele. Aparent interesat de instrumentele de scris, markerele, capsatoarele și rolele de scotch etalate într-o etajeră ieftină, trăgeam cu ochiul la fetele care pălăvrăgeau pline de viață despre nu știu care profă a dracului, absorbind fiecare tremur al cărnii, fiecare flash, simțindu-mă în același timp mai bătrân decât ele. Era începutul verii și locul abunda de imagini încărcate erotic și fiecare dintre ele mi se împlânta în viscere ca o sabie scurtă folosită pentru harakiri.

Băteam străzile din centru în sus și în jos de cel puțin zece ori pe zi și, de câte ori vedeam o femeie care se încadra în categoria care mă făcea să bălesc cel mai tare, sexy și nefericită, simțeam un junghi dulce în plex și o irepresibilă dorință de a-i spune că sunt la fel de nefericit și debusolat ca ea. Aveam un mic mp3 player la mine, un model chinezesc care semăna cu o stație spațială. Ascultam Iron Maiden la căști, albumul din 1980 pe repeat. Știam că nu mă mai separă decât un strat subțire al realității de exhibiționistul din piesa Prowler. Well you see me crawling through the bushes with it open wide. What you seeing girl? În cap mi se învârteau cuvintele lui Atti, care la un moment dat îmi spusese că el s-a plictisit de porno, preferă să se ducă la curve. Voiam să ajung și eu la senzația de sațietate, dar în felul meu. Pe măsură ce treceau zilele în care băteam străzile fierbinți ale orașului, pe măsură ce tocurile femeilor dansau în valurile de căldură care se ridicau din asfalt în mine se cocea ideea că trebuie să fac saltul. Habar n-aveam că sunt un clișeu ambulant care se află pe punctul de a deveni un element perturbator și ridicol.

Și într-una din zilele ploioase din iunie, în haosul sesiunii de care nu-mi păsa mai deloc, din partea mea putea să se ducă totul de râpă, căci eram o brută în călduri, cu intelect extirpat, m-am intersectat cu o colegă de la turism-servicii de care îmi plăcea. Am trecut unul pe lângă celălalt, fără ca ea să mă vadă. Ochii ei erau ascunși de umbrelă. Ce făcusem concret, ca să mă placă și ea? Nimic, nu am reușit niciodată să-i susțin privirea măcar. Eram un ouroboros ieșit din canalizările orașului, care-și înhață propriul sex și se mistuie fără nicio urmare. Consumasem atâtea momente de tensiune extremă, atâta intensitate ca s-o fac să se întoarcă spre mine într-una din micile săli de pe Colina Universității, unde avusesem un seminar comun, încât atunci când chiar se întâmplase, din cine știe ce motiv, complet aleatoriu, să se uite la mine, îmi ferisem privirea speriat de zici că-mi văzusem sfârșitul.

Furia provocată de faptul că nu fusesem în stare nici măcar să-i susțin privirea, cu atât mai mult să stau de vorbă cu ea, combinată cu muzica din căști și rușinea faptului că nu sunt în stare să fac nimic nici de data asta, mi-a pus pur și simplu picioarele în mișcare. M-am trezit că traversez strada în fugă spre stație, unde ea aștepta deja autobuzul. Am urcat pe la ultima ușă și m-am așezat cu mare grijă pe unul dintre scaunele din spate, ca și cum mi-ar fi fost frică să nu tulbur echilibrul din autovehicul. Ea stătea undeva în față de tot și privea afară pe geam. M-am uitat la părul ei roșcat, cu șuvițe de culoarea împletiturilor din răchită roșie, bucuros să mă aflu în același autobuz cu ea. Mi-am imaginat pistruii și vocea ei ciudată, încleiată, care mă făcea să mă gândesc la o scoică și secrețiile ei abundente. Forma ușor alungită a ochilor albaștri, încadrați de câțiva pistrui, albul lor, pentru toate astea aș fi excretat bucuros, din mâini și din picioare și din toți porii, substanțe lipicioase fără oprire.

Eram în același autobuz și ne uitam la același peisaj și pentru mine asta însemna că avem deja un fel de relație. Dar n-a durat mult, pentru că autobuzul în care ne urcaserăm a ajuns după două stații în Livada Poștei, capăt de linie. Ea nu a coborât. Au urmat câteva secunde când în autobuz nu am mai rămas decât noi doi. Câteva secunde drenate de orice romantism, în care nu am știut ce să fac, m-am ridicat pe jumătate de pe scaun, gata să sar treptele direct pe trotuar și să dispar, dar după un moment de ezitare m-am lăsat în jos, după placa de carton presat, fixată într-un cadru care despărțea spațiul din fața scaunului de scări și spațiul de manevră al ușii din spate. Am așteptat acolo, ghemuit, până când am auzit că au mai urcat câțiva pasageri. Atunci m-am ridicat brusc și am rămas așa, ca și cum ar fi fost perfect normal să stai ascuns pe ultimul scaun din spate.

Când autobuzul a pornit, m-am relaxat și am reintrat treptat, stație după stație, în starea aia de visare perversă, îmi făceam filme cu fata asta care semăna cu un peștișor de aur. Zona albă din jurul ochilor, contopindu-se cu pigmenții portocalii de pe restul corpului. Fuioare de apă coborau pe geamuri și roțile dislocau apa. Zgomotul apei și cel al motorului se amestecau și creau un efect liniștitor. Era peștișorul meu de aur și ne aflam amândoi în același acvariu.

A coborât pe Independenței, în apropierea pieței Tractorul și a fost cât pe ce să nu observ și să rămân în autobuz. Voiam cu orice preț să prelungesc senzația, așa că am continuat urmărirea. A intrat pe o mică alee, aflată între două blocuri vechi, construite cel mai probabil în anii ’50 pentru muncitorii de la uzină, a făcut dreapta la prima scară, de care o mai despărțeau doar câțiva metri, a vârât cheia magnetică în fantă și a dispărut iremediabil în scară. Mai erau ore bune până să se facă seară și cerul nu era chiar atât de întunecat încât să aprinzi lumina în casă. Am ocolit de câteva ori blocul cu două etaje și acoperiș cu țigle, sperând să apară la una dintre ferestre, dar nu s-a întâmplat nimic. Îmi era teamă să intru în bloc, aș fi riscat prea mult.

Imediat ce am ajuns acasă, am deschis calculatorul și am intrat pe messenger. I-am scris lui Atti, care nu era online, să-mi facă rost de programul examenelor pentru grupa II de la Turism Servicii. Și el era la Turism, dar în grupa I. Am așteptat ca pe ace. Am încercat să mă masturbez, dar mi-am dat seama că nu vreau să termin. Simțeam că, dacă aș fi făcut-o, aș fi omorât ceva din frumusețea acelei după-amiezi. În cele din urmă am primit ceea ce voiam. Evident că Atti voia să știe la ce-mi trebuie informația. I-am spus că îi dădusem unui tip din grupa II o carte de care aveam nevoie urgent pentru sesiune și că uitasem să-i cer numărul de telefon.

Următorul ei examen era peste două zile. Am așteptat să iasă, așezat strategic pe o bancă de pe Colină, de unde se putea ține cu ușurință sub observație intrarea în corpul de clădire unde se susținea examenul. Am urcat iarăși în autobuz și a fost bine, chiar mai bine decât prima dată, aveam deja un ritual. De data asta am așteptat la intrare până când a venit cineva care locuia în aceeași scară și m-a lăsat să intru. Sunt sigur că aveam ochii mari din cauza surescitării, dar speram să nu se observe. Baba care m-a lăsat înăuntru nu m-a întrebat nimic, s-a oprit să cotrobăie în căsuța ei poștală, bălmăjind de una singură. Am țâșnit în sus pe scări și am urcat în fugă până la primul etaj, unde m-am oprit la cotitura scării. M-am aplecat în față spre spațiul dintre balustrade și am ciulit urechile. Baba s-a chinuit o vreme cu cheia în încuietoare, apoi ușa s-a trântit și s-a făcut liniște. Am coborât tiptil până la parter, m-am uitat pe panoul cu întreținerea și i-am descoperit imediat numele de familie în dreptul apartamentului cu numărul opt.

Locuia la primul etaj. Când mă oprisem să ascult ce face baba, riscasem enorm, fata ar fi putut să iasă oricând din apartament și să mă descopere acolo. Totul s-ar fi dus de râpă. M-am dus în dreptul ușii ei și m-am oprit. Nu îndrăzneam nici măcar să respir. Zgomotele înfundate care veneau de dincolo de ușă, apa care curgea în chiuvetă, târșâitul papucilor, moșmondeala specifică spațiului intim, zvâcnetul frigiderului care tocmai își încheia ciclul de răcire, toate astea m-au făcut să simt că dusesem relația la un alt nivel.

Nici nu mai știu cât am stat acolo nemișcat, aplecat spre ușă într-o poziție nefirească – zece minute, un sfert de oră. Comuniunea cu sunetele din apartamentul ei s-a întrerupt brusc când am auzit pe cineva din apartamentul aflat în celălalt capăt al coridorului învârtind cu o mișcare hotărâtă cheia în yală. Am zbughit-o, sărind câte trei trepte odată, oprindu-mă abia la capătul aleii care ducea spre bloc.

 

Mă pregăteam să mă ridic de pe bancă, să încep un nou episod de urmărire. Dar ceva m-a făcut să îngheț. În loc să coboare scările, s-a îndreptat spre locul din care o pândeam. M-am uitat nervos în jur, poate o aștepta vreun coleg, dar m-am convins repede: eram singurul care o aștepta. Îmi venea să intru în pământ de rușine, dar n-am avut încotro, a trebuit să rămân locului. Nu eram în stare să-mi ridic privirea. Am așteptat chircit, apăsându-mi tare-tare palmele de stinghiile de lemn ale băncii. Nu vedeam altceva decât degetele rămase fără sânge și lemnul lăcuit al băncii.

– Te rog să nu mă mai urmărești!

Vocea ei nu mai avea nimic din amestecul de somnolență și mâțâială din timpul scurtelor intervenții pe care le avusese în timpul seminarelor comune. Părea mai degrabă un țiuit metalic. Mă uitam la balerinii ei și atât. Atâta mai rămăsese viu din mine, privirea aceea fixă.

– Bine. Și am adăugat repede un iartă-mă complet lipsit de culoare. Penibil.

Balerinii au făcut stânga împrejur și și-au reluat foșnetul în iarba neîngrijită din campus.

Am ridicat brațul ca să încerc s-o rețin, mâna golită de sânge a pornit prin aer după ea, dar am făcut-o când gestul era deja safe de făcut. Când o parte din mine, cea responsabilă pentru supraviețuire poate, hotărâse că acum sunt în siguranță și pot face gestul fără să mai risc nimic. Fără să mai risc atingerea.

Și fața ei s-a golit de pistrui, apoi de orice culoare, ca un coral mort.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.