Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Hermance Triay

Anne Weber: Autorii sunt niște canibali

Ce ciudățenie este acest drumeț, traducătorul? Există în realitate sau e doar o metaforă?
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Anne Weber s-a născut în 1964 la Offenbach. În 1983 a plecat la Paris unde a studiat Literatura franzceză și Literatura comparată în cadrul Universității de la Sorbona. Între 1989 și 1996 a lucrat ca redactor pentru diverse edituri din Franța. Traduce atât din germană în franceză (Wilhelm Genazino, Sibylle Lewitscharoff și alții), cât și din franceză în germană (din scrierile lui Pierre Michon și Marguerite Duras, etc.). Ultimele sale cărți publicate la editura S. Fischer sunt Kirio (2017), Ahnen (2015), Tal der Herrlichkeiten (2012), August (2011) și Luft und Liebe (2010). Pentru opera sa i-au fost acordate diverse premii: Premiul „Heimito von Doderer”, Premiul 3sat, Premiul pentru Literatură Kranichstein și Premiul „Johann Heinrich Voß”. Anne Weber scrie în germană și franceză.


Autorii sunt niște canibali

Ce ciudățenie este acest drumeț, traducătorul? Există în realitate sau e doar o metaforă? Traducătorul e un oarecine, care după luni și ani de muncă minuțioasă reușește să transforme metafora în realitate. Și nimic nu e mai bizar decât contrastul dintre dedicarea unui cârmaci sau a unui drumeț singuratic, care se abate pe munte de la potecile bătătorite și acribia, bătăile de cap covârșitoare pe care le impune această muncă de birou, desfășurată parcă într-o carapace. Cu ce îl tentează pe un om această îndeletnicire anevoioasă, nerecunoscătoare, care scoate mereu la lumină propriile vulnerabilități?

Ceea ce mă atrage și face din mine o traducătoare pătimașă nu este nici anticiparea unui limbaj perfect, care conform spuselor lui Mallarmé se întrevede în urma unei multitudini lingvistice,  și nici dorința „de a dezvolta sămânța limbii pure până la maturitate”, după cum își imaginează Benjamin, care odată cu evoluția literaturii nu a chiar favorizat opere precum Ping și Assez („Destul”) de Beckett sau Una vie ordinaire („O viață obișnuită”) de George Perros. Ceea ce mă tentează pe mine este altceva. Este afundarea în ghicitorile cuvântului, ale unei sintagme, ale unei propoziții, ale corelării sale cu propozițiile alăturate și ale încorporării sale în muzicalitatea firească unui text. Am de-a face nu cu o singură ghicitoare de proporții mari, ci cu foarte multe, mici, pentru care există însă o soluție. Eu trebuie doar să o găsesc.

Tradusul este relaxant (traducătorii mă vor linșa din cauza acestei afirmații). Este un fel de a scrie, dar nu pe o pagină albă, ci pe una hașurată deja, altfel spus: Traducerea nu reprezintă scrierea în sine. Un om prietenos sau, în funcție de caz, unul dușmănos, a trecut înaintea mea pe acolo și a umplut pagina în locul meu. Ceea ce înseamnă că acum trebuie să mă strecor prin acel scris încâlcit în capul autorului. Nu este exclus faptul că voi avea nevoie de mai mult timp decât predecesorul meu pentru același volum de muncă. Cu toate acestea mi-e mai ușor. Nu mă aflu în fața unui gol.

Mă aflu, de exemplu, în fața unei cărți de Pierre Michon sau Georges Perros și înțeleg ce este scris acolo. Cel puțin cred că înțeleg. Până încep să traduc. Abia apoi realizez cât de puțin am priceput.  Cititorul, chiar și cel atent, zboară peste cele scrise, se mulțumește cu câteva repere pe baza cărora compune un întreg. Traducătorul este prins de fiecare inadvertență sau întrebare nelămurită ca de cracul unui pantalon. În timp ce explorează polisemantismul, încăpățânările, ritmul, preferințele pentru elementele care generează muzicalitatea și obsesiile unui autor, începe să-l cunoască; într-un final știe mai multe despre el sau ea decât soția sau soțul său. Dacă nu este atent, se pierde în el: autorii sunt niște canibali cărora le face plăcere să-și mănânce traducătorii. Dar cum să funcționeze o traducere, dacă insiști să-ți păstrezi propria personalitate? Traducătorul este într-un anumit fel comparabil cu un actor care întruchipează o operă străină, dându-i un chip nou într-o altă limbă. Chiar dacă nu renunță complet la o parte din el, pentru o anumită perioadă va trebui să se neglijeze. O operă lirică nu ia naștere în afara unui autor, fără acel mod aparte, incomparabil, în care gândește, simte și percepe el lumea. Prin urmare, dacă vrea să reușească în ceea ce face, un traducător nu poate decât să-și cunoască autorul, să-i pătrundă gândurile și senzațiile. În funcție de cât de puternic este propriul său caracter, mai devreme sau mai târziu ceva din el va începe să se apere de acel străin, care vrea să-i impună felul său de a fi.

Au existat momente, și nu puține, în care aș fi putut să-l strâng de gât pe Pierre Michon. Nu pentru că m-aș fi îndoit cu adevărat de însemnătatea poeziei sau de frumusețea prozei sale. Dar zile la rând am intrat în conflict cu dramatismul și cu patosul său aproape de nestăvilit, cu obsesiile sale supărătoare și maniile lingvistice, pe care nu le remarcasem la o simplă citire. Aș fi putut face o listă scurtă de cuvinte, pe care aș fi vrut să i le interzic, incluzând vocabularul michonesc de bază. Redactorii ce fac? Într-un final am putut să-l conving doar de inadvertența unei jumătăți de propoziții care mă deranja mult prea tare. A înțeles.

Nimic din cele de mai sus nu este exagerat. Am simțit această repulsie. Am fost tentată, în special când traduceam opera de căpătâi a lui Michon Vies minuscules („Vieți mărunte“), intitulată în germană „Leben der kleinen Toten“, să sun la editură și să spun: „Găsiți alt traducător, cartea aceasta mă depășește, luați-o înapoi, îmi pare rău.” De ce am mers mai departe, în pofida acestui permanent sentiment al eșecului, nu știu. La un moment dat, după ce am străbătut densitatea lexicală, am văzut din nou lumina. Am fost ca un boxer care a ținut piept unui adversar superior într-o luptă lungă, pentru ca la final să-și recunoască cu demnitate inferioritatea. Am trecut la revizuirea acelui măcel.

Fragment din discurul ținut de Anne Weber cu ocazia decernării Premiului „Johann Heinrich Voß”

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Manuela Klenke (n. 1984) este absolventă a Facultății de Litere (germană/engleză) din cadrul Universității Babeş-Bolyai din Cluj și a Universității din Osnabrück. Din 2010 până în 2018 a predat cursuri de germană ca limbă străină (VHS, Akademie Überlingen). În 2017 a obținut o bursă din partea DÜF pentru traducerea în germană a romanului Interior zero de Lavinia Braniște. În momentul de față lucrează la traducerea volumului de proză scurtă Sȋnii verzi de Florin Iaru. Traducerile ei au apărut în numeroase publicații literare (mosaik, Salz, außer.dem, Steaua, Poesis international).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)