Prima care mă sună în dimineața aceea e Ioana, normal. Entuziasmată, toată mega hyped:
– Băi, deci discursul tău TedTalk de ieri a fost fulminant. Deși nu prea te-ai ținut de script. Ai improvizat o gramadă. Dar a ieșit foarte tare, asta e important. Are deja un milion de vizualizări. Tu îți dai seama?
– Nu știu, nu mi-am deschis telefonul după. Am fost efectiv epuizată.
– Te cred. Cum ești acum? Ai nevoie de ceva?
Avea iar vocea aia languroasă, empatică, grijulie, grețoasă.
– Nu, hai că vreau să mă uit și eu pe Youtube să văd cum a ieșit. Te sun mai încolo. Am dat play foarte speriată.
Bună ziua. Eu sunt Iarina și eu n-am ales să mă nasc. Nici părinții mei nu au ales să mă nasc. Decretul lui Ceaușescu a ales să mă nasc. În pixul lui a stat viața a mii, zeci de mii, unii zic char a două milioane de copii nedoriți, și a mea, cea mai fragilă dintre toate. El oare știa ce semnează când a dat decretul ăla? Știa că atunci alege pentru mine? Mie ce mai îmi rămâne să aleg?
Sunt aici în fața voastră ca să vă spun un adevăr simplu – suntem copiii unor stresați, a unor suraponderali cu pensii mici, a unor generații deprivate de minimul necesar – și asta se vede la orice testare psihologică a noastră, a celor de 30-40 de ani din România postcomunistă. Probabil d-aia suntem triști, îndârjiți, distruși pe interior ori ne găsim fericirea în tot felul de mizerii și dependențe care n-au a face cu sentimentul profund de împlinire. Frica și umilința în care au trăit părinții noștri în anii ’80 au rodit în atacurile noastre de panică.
Nu sunt aici să fac analize sociologice, că nu mă pricep. Sunt aici să vă spun povestea mea. Și cum am ajuns ceea ce sunt astăzi. Tehnic, eu nu am fost abandonată de părinți. Tehnic, ei erau acolo, cumva. Adică desigur, i-am cunoscut, așa ca pe niște vecini cu care împarți nu același palier, ci chiar aceeași casă. Dar i-am văzut foarte rar. N-am apucat să-i cunosc mai deloc. Erau prea ocupați cu mersul în schimburi la fabrică, și cu „milităria” împotriva noastră, ca să mai apucăm să ne cunoaștem. În primii 7 ani am crescut la bunici, și nu îi vedeam decât o dată pe lună sau în vacanțe. Purtau pe frunți eticheta de mama și tata, dar eu le puneam o altă etichetă pe dedesubt – cea de “musafiri de la București”. Treceau prin raza mea de acțiune, veneau cu cadouri, dulciuri și jucării, erau “simpatici”, dar îi uitam repede după ce plecau. Nu mă țineau de mână când eram constipată și mă scremeam pe oliță. Nu îmi luau temperatura ca să afle cât am fost de “cumințică”. Nu mă gâdilau dimineața, pe sub pijamale, ca să mă convingă să ies din pat. Dar oare ce făceau ei cât era ziua de lungă? Atunci nu mă interesa asta, dar acum mă întreb mereu. Ce simțeau? Le era vreodată dor de noi? Nu spuneau asta niciodată, doar bunica ne asigura că, da, le e tare dor de noi, și că muncesc pentru noi, și tot ce fac ei fac ca să ne fie nouă bine. Dar ei unde erau? Ciudată formă de abandon invizibil a mai fost și ăsta. Apoi, am locuit cu ei în casă, când am venit în clasa I, dar îi vedeam foarte rar. Erau mereu „la serviciu”. Amândoi. Veneau acasă seara, pe la 7-8. Tata muncea și în ture de noapte, și apoi dormea cam toată ziua și nu aveam voie să facem nici un zgomot. Abia așteptam să plece iar la serviciu, ca să ne putem juca și să facem gălăgie. Un spațiu straniu și foarte întunecat era serviciul ăsta despre care ne vorbeau mereu. Un labirint care îi înghițea ore-n șir, și care îi făcea mereu obosiți și irascibili. Erau multe țipete la noi în casă când ei veneau de la muncă. Mereu ceva nu era în ordine, și noi eram mereu de vină, desigur. Eu și fratele meu aveam grijă unul de altul în timpul zilei. Noi eram regii casei în lipsa lor. Adică mai tot timpul. Și făceam o mulțime de experimente secrete unul pe altul. Doar experimentele astea, unele extrem de crude, altele simpatice și nevinovate, mi-au rămas înrămate în folderul “Copilărie – anii de școală’’.
Noi nu avem niciun fel de poze de familie. Nu apărem toți 4 în nici o poză. Uneori m-am gândit că de-aia au și divorțat. Din lipsa fotografiei cu toți 4. M-am gândit că poate le-a cerut-o la tribunal, și dacă ei nu au avut ce arăta au fost forțați să se despartă, că nu puteau dovedi că s-au iubit. Mariajul și viața de familie se încheie “din lipsă de probe”. Nu avem nici măcar din alea cum erau cele de epocă, când era o tradiție să te îmbraci în hainele de duminică și să mergi la fotograf. Vrând-nevrând, rămâneai cu un cadru de familie, ceva ce poți să ții cu tine în buzunarul de la piept. Sec, fals, înscenat, toți zâmbeau forțat la cameră, dar tot era ceva mai mult decât nimic. Eu de ce nu merit o fotografie de familie? Mie ce-mi lipsește de nu mi s-a îngăduit măcar atât – o simplă poză de familie? De la asta cred că eu sunt absolut fascinată de albumele de familie. Le colecționez de la anticari. Le răsfoiesc ore în șir. Cadre ale altor familii, încremenite în timp. Noi prinsesem vremea aparatelor foto pe film, color, în anii ’90, apoi cele digitale deja când eram printr-a 8-a. Dar noi nu ne permiteam. Sau poate ai mei nu s-au gândit niciodată la asta. Nu puteau intui la ce ne-ar fi ajutat în viață un album de familie, sau măcar 2-3 poze amărâte pe care să le putem ține în portofel. Le-a scăpat detaliul ăsta minor. Nu aveau de ce să își bată capul cu prostii din astea. Ei făceau ceva mult mai grav, mult mai serios – ei mergeau ‘la serviciu’, ca noi să putem avea tot ce ne dorim.
Noi nici nu am organizat vreodată celebrele „mese în familie”, adică să stăm toți 4 la aceeași masă. Măcar să ne privim, dacă să nu mâncăm. De sărbători mereu unul din ei era pe tură și deci adio masă. Cel care rămânea acasă improviza ceva rapid, ne dădea doar nouă să mâncăm și ei nici nu se așezau la masă, că mereu mai era altceva de făcut prin casă. Decât așa, cumva din greșeală, că ne mai nimeream toți să trecem prin bucătărie la aceeași oră, să trecem razant pe lângă masă, să ne intersectăm prezențele între aceiași patru pereți. Ca și când treceam prin tabloul de familie, mai aveam un pic să-l facem, dar nu rămâneam niciodată acolo. Da, putea fi și aia un alt fel de “masă de familie”. Din greșeală, ne nimeream unii lângă alții. Și neavând ce face, ușor jenați, ne atingeam unii de alții învârtindu-ne prin aceeași bucătărie. Ăsta era tabloul nostru de familie, maximul la care puteam ajunge. Așa cred că ne-au și conceput mama și tata. Ușor jenați că se află în același pat, uitându-se în tavan ca să se termine mai repede. Se nimeriseră pur și simplu făcând sex. Părea ceva de care au vrut mereu să scape.
Noi nu mergeam nici în concedii toți patru. În vacanțe eram trimiși by default la țară. Unde era foarte mișto, așa e. Făceam mereu ce voiam acolo. Dar caut în folderul ăsta o amintire de vacanță sau de timp liber petrecut cu părinții mei, cu “musafirii” ăștia în rol de părinți, și nu găsesc. Efectiv nu găsesc. E totul împăienjenit. E numai vina mea că nu găsesc. E probabil mintea mea înveninată de durere care nu e în stare să caute cum trebuie. Poate că nu folosesc cuvintele-cheie potrivite. Nu am parola la selecția de amintiri calde, frumoase, afectuoase, cu toți patru în prim-plan – o familie. Cu siguranță au existat și amintiri de familie din alea adevărate, siropoase. De ce nu le pot vedea?
Dați-mi vă rog un pahar de apă.
(bea apă)
Ei, uite, vedeți, la asta duce sexul neprotejat într-un regim criminal. Copilăria mea pe care v-am descris-o mi s-a părut cea mai bună ilustrare pentru o reclamă la anticoncepționale. Nu râdeți. Pe bune. De aceea sunt azi în față dumneavoastră. Lumea aia oribilă dinaintea anticoncepționalelor producea genul ăsta de copilării, de traume la foc automat. Producea părinți care fug care încotro numai să nu rămână acasă să trebuiască să fie “părinți”. Și copii care apoi fugeau și ei în toate direcțiile numai să nu rămână acasă, toată viața, și rămânând permanent „copii” netratați. Căutând un “acasă” refuzat de toată lumea, neavortat la timp. Un “acasă” bolnav, întors pe dos, de care fugim cu toții care încotro, părinți și copii, bezmetici. De aici nevoia de protecție asociată în limbajul medical metodelor de contracepție. Femeile la vârste fertile au mare nevoie de asta – să fie protejate, să nu rămână însărcinate cu orice cretin. Și nu e vorba atât de ele însele, cât și de viața copilului ce urmează să se nască. La fel și bărbații, desigur, dar ei pot scăpa mai ușor de problemă. Pe femeie o obligă natura să suporte direct pe trupul ei consecințele nefaste ale “concepției” făcute din greșeală, din pripă, din plictiseală și inconștiență. Sau din legi anti-avort, din pixul falic al lui Ceaușescu. Trebuie să te protejeze ceva și cineva de maternitatea nedorită, pe nepusă masă. Și exact asta fac anticoncepționalele – te protejează de tine însuți/însăți schimonosit de deciziile altora. De propriile tale scenarii aberante, livrate de instinctul de reproducere, care face ravagii în mintea și corpul tău. De ramele goale ale tabloului de familie pe care să vrei cu orice preț să le umpli cu ceva toată viața. Cu vină și adicții. Instinctul ăsta nenorocit care umple orfelinatele. Tot El umple și spitalele de psihiatrie. Tot El umple și închisorile. Și Ceaușescu voia ca El să umple mai ales statisticile, dar nu i-a ieșit.
O sun pe Ioana și dau pauză la clipul de Youtube.
– Băi, a fost o demență. Nu mai îmi aminteam exact ce am spus. Parcă eram în transă…
– Da, ți-am zis. Ai fost ca o forță a naturii. S-a ajuns deja la 1,5 milioane de vizualizări doar în dimineața asta. E nebunie…
– Stai, rămâi cu mine în telefon să îi dau mai departe. Nu am ascultat decât jumate. Ia să văd.
În prezent lucrez la o firmă transnațională din domeniul farmaceutic care produce anticoncepționale de ultimă generație. Ocup o poziție de middle management la nivel regional – sud-estul Europei. Conduc aproape 300 de oameni din 15 țări. E destinul meu să ajut alte femei să nu fie ca mama. Mai ales în aceste vremuri, în care tot mai multe țări dau legi anti-avort. Avem soluții.
Sunt aici ca să vă spun că eu am fost doar unul din cei peste 2 milioane de copii nedoriți aduși cu forța pe lume în România comunistă. Veniți pe lume cu forcepsul ideologiei. “Decreţeii”, cum am fost porecliţi ulterior – copii născuţi nu din dragoste, ci din frică, din lașitate, zămisliți din greșeală și indolență. Și se vede asta în bolile noastre, în deznădejdea noastră, în tirania cu care nu reușim să menținem relații sănătoase. Fix în dreptul nostru s-a terminat miracolul ‘procreației’. Și a început răzbunarea ideologiei asupra speciei. Noi, cei lăsaţi să trăiască doar pentru că părinţii lor s-au temut că vor plăti cu viaţa sau cu libertatea dacă vor încerca să scape de ei. Femeile din România comunistă au ieșit mutilate fizic din tot circul ăsta, făcând nenumărate avorturi improprii. Cu umerașe, cu frunze de mușcată, cu oțet, cu ace, cu andrele, cu aruncat pe scări și cu provocat hemoragii ce multora le erau mortale. Cu orice ca să nu se prindă sarcina de ele. Și fiicele lor, noi, am ieșit mutilate fizic din comunismul românesc și am trecut prin tranziție pline de răni. Acum, ajunse la vârsta adultă, încercăm să facem ceva cu rănile astea. Da, anticonconcepționalele pot schimba România. Schimbarea vine prin cele curoajoase, care spun Stop! O simplă pilulă luată zilnic poate schimba lumea în bine, poate repara greșeli și traume transgeneraționale. Pentru ca femeile să nu mai producă atâta dramă cât au produs mamele noastre, forțate de regim. Acum femeile sunt libere să spună Stop!
Gândiți-vă doar atât – dacă toţi copiii care se nasc ar veni pe lume în urma unor alegeri mature, conştiente, în familii iubitoare, pregătite să îi aibă, am trăi probabil într-o lume mult mai sănătoasă şi mai fericită, cel puţin din punct de vedere psihologic. Am eradica o parte importantă a sărăciei, a consumului de droguri, a violenței și criminlaității. Mai puține crime, mai puțini oameni în inchisori, mai puține cazuri de suicid, mai puțini bani dați pe terapii costisitoare de vindecare a rănilor din copilărie. Inutil să mai adăug cât de mult ar contribui asta la reducerea populaţiei planetei şi efectele benefice ale acestei scăderi asupra schimbărilor climatice care ne ameninţă şi ne afectează vieţile. Nu e metaforă, e știință. Anticoncepționalele chiar schimbă lumea.
(aplauze din sală, câțiva sunt în picioare; murmur)
Dau pauză.
– Băi, dar am cam exagerat. Sincer, pare foarte patetic și fake totul, nu simți? o întreb pe Ioana, deși știu că ea mă crede mereu mai extraordinară decât sunt – și-mi place să aud asta.
– Nu, deloc. Ți-ai folosit povestea. Te-ai vulnerabilizat. A fost totul foarte autentic.
– Nu mi se pare. Sar așa brusc de la una la alta…
Am dat din nou play clipului pe Youtube, i-am închis Ioanei, dar nu am mai ascultat ce am spus acolo pe scenă, în fața a sute de oameni, și acum în online, a milioane de oameni. Mi s-a derulat în minte brusc ce îi spusesem terapeutei mele zilele trecute.
La 8 ani. Da, pot localiza clar în timp și spațiu decizia mea. Atunci am simțit puternic, deși irațional, cu mintea de atunci. La aniversarea de 8 de ani mi-am pus dorința asta puternică, chiar înainte de a sufla în lumânări – de-a nu face copii niciodată. Nu voiam să oblig pe nimeni să doarmă după-amiaza, nici să ameninț tot timpul pe cineva să facă ce vreau eu. Și eu chiar mă țin de promisiuni. Nu vreau să o dezmăgesc pe fetița aceea, care probabil își sărbătorește încă ziua de naștere pe undeva, tăcută, cu un tort improvizat într-un salam de biscuiți, că nu erau bani de altceva, cu o rochiță împrumutată de la o verișoară, lălâie și bleu, culoarea pe care o detestam – dar asta era rochița verișoarei, trebuia purtată, că dacă nu…
De fapt, nu, dacă mă gândesc mai bine, e mai devreme de atunci. Pe la 3-4 ani. Eu nu mai îmi amintesc scena, dar mi-a fost mereu povestită. Era parte din folclorul familiei – și e ca și când mi-o amintesc. Atunci poate s-a manifestat totul cu o claritate pe care doar acum o văd. Dispărusem din curte și m-a găsit bunica la noi pe uliță, aruncând cu pietre în sus, către un stâlp de telegraf. Și strigam “pleacă, pleacă”. Și tot mă chinuiam să iau pietre de jos și să le arunc în sus. Bunica nu înțelegea nimic și când s-a uitat sus în capul stâlpului a văzut că era un cuib de berze. Și când m-a întrebat amuzată de ce arunc în ele am spus “ca să nu mai aducă alți copii’. Bunica povestea întâmplarea asta mereu amuzată. Dar abia acum o înțeleg de fapt și mi se pare o scenă înspăimântătoare. Gestul ăsta al unui copil atât de mic care aruncă cu pietre într-un cuib de barză ca ‘să nu mai vină barza’ m-a urmărit toată viața. La diferite vârste, în diferite situații am tot aruncat cu pietre în barza aia. Tot ce am făcut după aceea a fost ca să se sperie și să nu mai vină niciodată. Nu eram deloc conștientă de semnificația asta și tocmai de aceea mi se pare așa de puternică imaginea. Decizia era deja luată. Nu ținea de nici o ideologie. Aveam 3-4 ani și voiam ca barza să nu mai aducă copii. Era instinct. Era o decizie de dincolo de mine, de hipstereală sau ce mai zic unii și alții. Era mai presus de credința mea actuală că anticoncepționalele salvează lumea. Părea atât de firesc să îmi fac o profesie din asta. Pe bune, abia acum realizez. Atunci mi-am găsit vocația. Păi cine că facă marketing pentru o companie de contraceptive dacă nu o fetiță săracă de la țară care arunca cu pietre ca să nu mai vină barza?
Telefonul îmi bubuia deja de notificări. Erau sute, mii de mesaje pe care le primeam instant, în urma discursului. Cred că începuseră și trolii să se dezmorțească. N-am vrut să citesc nimic. Îmi vuia capul foarte tare, deși dormisem vreo 12 ore. Am dat pe mute. Nu mai știu exact ce am spus acolo pe scenă și ce mi-a venit acum în minte în timp ce ascultam discursul, texte de la terapie sau texte spuse pe scenă, s-au amestecat toate ca într-o pâclă. Am amețit. A curs ca o hemoragie totul – desigur, așa ai cel mai mult impact. E lecția de bază. Marketing-ul emoției. Normal că s-a viralizat. Le-am făcut o disecție, live, pe scena Ted; și lumea adoră asta. Bagi și câteva cuvinte-cheie precum traumă, Ceaușescu sau copilărie și gata, algoritmii o iau razna. Bubuie vizualizările. Important va fi acum să ne și cumpere produsele.
Dar eu cum mă simt acum? Groaznic. Murdară. Ca după ce am comis o nedreptate, dar nu ceva măreț și revoluționar. Nu e cu adrenalină. O nedreptate ridicolă. Îmi exploatam povestea de familie, mult exagerată, ca să plasez niște produse, ca să conving femei să ia contraceptive și să schimbe lumea. Ce căcat. M-am vândut pe mine ca ‘produsul unei copilării toxice’. M-am marketat. O să primesc un bonus gras luna asta, ca și lunile trecute. Dar o să mă ajute la ceva?
Văd pe ecran un mesaj de la M., secretara mea. Nu știu ce naiba mă apucă și iau telefonul să văd un preview din mesaj, să nu fie ceva urgent. “am gasit o aplicație super tare, pentru femei însărcinate. pui telefonul pe burtă și poți auzi bătăile inimii copilului. e ca la aplicațiile de fitness, dar pentru burtici de graviduțe. aiiii, how sweet is that?”. Ce căcat îmi scrie asta? Da, sunt o groază de firme ca și a noastră care exploatează emoțiile unei generații inerte, de îmbuibați fasciști care consideră că săracii trebuie să ia contraceptive cu pumnul, dar noi ăștia cu sămânță bună să dăm mai departe din fund fără griji și să cumpărăm produse de bebeluși în neștire. Simt că respir foarte greu. Mă duc la bucătărie. E un vacarm. Șșșșt. Liniștește-te.
Copilul pe care eu nu mi-l doresc se așază în fiecare zi la masa asta din bucatarie și îmi cere de mâncare. Am dat play la clip din nou. Am fost magistrală.
