Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Mihai Surdu

Anxietatea mi-a mâncat aproape toți biscuiții

În clasa a doua sau a treia învățătoarea ne-a mobilizat să pregătim o scenetă pentru serbarea școlară de Crăciun.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Părinți, bunici, frați mai mari sau mai mici se adunau în fiecare an la Casa de cultură a orășelului să aplaude trupa de break-dance, cântecele populare, poezioarele, puținul teatru și ce mai era.

Toți elevii participau, așa că, atunci când mi s-a oferit rolul principal din O inspecțiune…, m-am bucurat până la cer.

Era sentimentul că nu mai contează lecțiile, sceneta devenise pentru noi cel mai important lucru.

Ne-am pregătit, iar când a venit ziua serbării, la ultima repetiție, pe scenă, am simțit că-mi tremură genunchii și că nu mai pot să vorbesc, că nu-mi mai amintesc nicio replică. Învățătoarea a încercat să mă încurajeze în fel și chip, dar eu nu mai reușeam să gândesc; abia dacă auzeam replicile pe care mi le șoptea. Țin minte băncuțele aduse din sala de sport a școlii pe care stăteau colegii mei, lumina puternică și deruta, necunoscută până atunci; nu o puteam corecta; pendulam între uimire și groază; visam, parcă, și nu mă puteam trezi.

Doi sau trei ani mai târziu, pentru că voiam să petrec cât mai mult timp cu colegii, m-am prezentat la audiții pentru corul școlii. N-aș ști să zic cum, dar am fost admis, și-am rămas la repetiții. Se învăța Silent Night. Afară se înnoptase deja.

La casa de cultură ni s-a cerut să venim cu pantaloni negri și cămăși albe.

Înainte să intrăm pe scenă, celor care nu erau convinși că o să-și amintească versurile li s-a permis să prindă foaia cu ace de siguranță de cămașa sau bluza celui care stătea în fața lui.

La repetiția finală am cântat cu însuflețire, bucuros să fiu acolo, și nici prin cap nu mi-a trecut că, seara, înainte să începem, aveam să plec din formație fără să stau pe gânduri, teleghidat.

Am urmărit restul spectacolului de pe un scaun rămas neocupat, singur, undeva la marginea sălii, înghețat de rușine.

Nu le-am pomenit părinților despre asta – nu știau că urma să cânt în cor, nici că n-am mai cântat.

Primul atac de panică din adultețe l-am avut într-un restaurant. Când mi-am revenit, în jurul meu erau mai mulți ospătari, adunau tacâmurile pe care le împrăștiasem în cădere.

N-am vorbit cu nimeni despre ce se petrece nici după ce atacurile de panică s-au îndesit. În troleibuz, în sala de lectură, la cinema, în bar, la doctor – mi se făcea brusc foarte cald, începeam să transpir și să mă sufoc; îmi țiuiau urechile, mi se încețoșa privirea; tot ce puteam să fac era să încerc să ies de acolo cât mai repede, să mă întind undeva și să aștept să-mi revin. Dacă situația nu îmi permitea să ies, încercam să mă las pe spate sau să mă așez pe ciuci lângă un perete sau o ușă, să nu mă lovesc la cap dacă îmi pierd cunoștința.

Uneori, dacă aveam apă la îndemână și puteam să mă stropesc pe față, îmi reveneam mai ușor.

Uneori, dacă eram cu cineva și simțeam că avalanșa a fost declanșată, mi se făcea atât de rușine încât încercam să rezist, să nu mă ridic de la masă, chiar dacă știam că nu funcționează; dimpotrivă, când decideam, în sfârșit, să mă scuz, timpul care-mi rămânea la dispoziție să ajung la toaletă era atât de scurt încât abia dacă mai nimeream ieșirea – mă scurgeam pe hol, pe scări, pe o bordură. Culorile și contururile mașinilor se amestecau, rămânând doar petele stopurilor, roșii, împrăștiate peste tot ca după ploaie. Sunetul se tăia înainte de asta, lăsându-mi doar bătăile inimii în urechi. Întins pe trotuar, de unde nu mai aveam unde să cad, furnicăturile din brațe și picioare îmi topeau carnea, lăsându-mă amorțit ca un calup de ceară; în mijlocul lui, plămânii, care se chinuiau tot mai mult să tragă înăuntru un fir de aer foarte subțire, singura legătură cu lumea.

Mai întâi reveneau culorile, apoi sunetul – pași apropiindu-se; îndepărtându-se.

Forma obiectelor – picioare de oameni, nedumeriți, îmi imaginez.

Durerea din membre. Palma rece, într-o baltă; mi-o puneam pe frunte.

Lucrurile prinzând contur. Cu un efort, încercam să mă ridic în capul oaselor. Mă gândeam să-mi curăț cămașa. Înainte să mă ridic să caut toaleta, să mă spăl, le zâmbeam celor care se opriseră și se uitau la mine, „e-n regulă, sunt ok, o cădere de calciu”.

Am început să accept invitațiile în oraș cu un nod în gât; să merg la cinema cu teamă. Să stau stresat înainte de orice întâlnire, să transpir, să nu mai reușesc să fac nimic în ziua cu pricina.

Mintea rula același scenariu: la un moment dat se va întâmpla, o să trebuiască să mă ridic și să caut în grabă ieșirea. O să pot ieși la timp? O să mi se întâmple în metrou?

Prietenii dădeau semne că își pierd răbdarea. În afară de plimbări, nu mai eram de acord cu nicio propunere. Nici măcar la petrecerile de apartament nu mai mergeam cu toată inima. Trebuia să beau mult ca să mă destind; și nu mă îmbătam, nu deveneam euforic, ci tranchilizat; a doua zi mă simțeam de parcă versiunea mea din ajun mă violase.

Au fost câțiva ani în care am trăit departe sau foarte departe de lume.

De lucrat nu puteam să lucrez decât în mediul online, îmi era frică să ies din casă. Îmi era extrem de frică să nu am un atac de panică de față cu alți oameni.

La cumpărături începeam să transpir din clipa în care mă așezam la coadă –  dacă mergea greu și vedeam că rămân fără aer, lăsam coșul și ieșeam.

Nu puteam să folosesc transportul în comun. O călătorie cu trenul era un supliciu; dacă era aglomerat, închideam ochii și mă chinuiam să cânt ceva în gând; mă simțeam într-o sală de operații, jupuit. Un drum cu metroul îmi consuma resursele de energie pentru toată ziua; mergeam o stație sau două, coboram; după ce treceau alte două trenuri, urcam și mai mergeam atât cât puteam sau ieșeam și îmi vedeam de drum pe jos. Când trebuia să zbor, mă îmbătam criță. Beam acasă, înainte să urc în taxi, apoi în aeroport, după ce treceam de porțile de control.

Îmi reproșam că i-am distrus viața partenerei mele.

Chiar dacă mă străduiam să par în regulă, mă simțeam extrem de incomod în prezența oricui, îmi era rușine de halul în care ajunsesem și nu vedeam nicio scăpare. Mă gândeam tot mai des că mai bine mor decât să mă chinui așa. Mă trezeam cu un ghem de frică în burtă, care urca în piept peste zi.

De ziua mea, într-o iarnă, au venit doi prieteni să mă vadă.

M-am purtat cât am putut de bine, am încercat să par vesel, dar ceva era vizibil rupt. Mi-au făcut legătura cu un psihoterapeut, care a acceptat să mă vadă imediat.

Între timp, am fost în cabinetul lui de 200 de ori. Dacă tulburărilor de anxietate le-a luat în jur de trei ani să îmi împânzească viața cu totul, să mă blocheze în casă, să scap de ele a durat tot cam atât. Și n-a fost ușor. Când am intrat prima oară acolo, mi-a fost clar că am ajuns pe făraș.

Am ajuns la balamuc, am zis. Ce urât se termină, am zis, cu o umilință.

Dar, în momentele în care avea să mă zdrobească deznădejea, acest străin, căruia nu-mi permiteam nici măcar să-i plătesc jumătate din tarif, avea să vină după mine să mă tragă la suprafață, muncind, îmi dau seama acum, până la sacrificiu.

În fine, bucuria pe care am simțit-o, treptat, pe măsură ce s-au vindecat depresia și anxietatea nu poate fi redată în câteva rânduri. Și ar fi greșit să spun că, celor care se chinuie, ascunși, fiindu-le silă de ei înșiși, le recomand să meargă la un specialist. Recomand un televizor, o înghețată… Chestia asta e cu totul și cu totul dincolo de PR, îi dai o șansă sau nu – pentru că e imposibil să nu te prinzi când ai ajuns la capăt.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.