Dmitri MITICOV
Poate e neobișnuit, dar chiar trăiesc ca și cum nu voi mai ieși niciodată din izolare. Și chiar dacă sună ca și cum ar fi ceva rău, pentru mine e o ocazie rară de a vedea o versiune a mea la care nu aveam acces pînă acum. Sunt o fire introvertită, deși majoritatea timpului, lucrînd la bancă și vorbind foarte mult cu clienții, sunt obligat cumva să acționez împotriva adevăratei mele firi, să ies din ale mele și să mă pun în slujba intereselor altora, dînd naștere frustrărilor de tot felul, astfel încît mă „bucur” de perioada asta pentru a mă concentra mai mult pe ce mă interesează (citit și scris, pentru care nu aveam niciodată prea mult timp). Mai trebuie să spun și că mi-am dus familia la țară de o lună și jumătate – ar fi fost groaznic să stea într-un apartament cînd avem la țara deal și pădure și spațiu de joacă și trambulină în curte și cort în casă. Astfel, rămas singur, programul meu este complet diferit de cel dinainte. Adică tot ce nu e muncă pentru serviciu e muncă pentru cartea la care scriu sau citit de cărți și uitat la documentare pe care le amîn de ani de zile.
Am spus muncă referindu-mă la scris și citit doar pentru că am eu un cult al muncii (glumesc în parte) și pentru că la mine înainte de orice există planificare (sună groaznic, știu, dar dacă tot am revenit la adevărata natură, atunci să nu ne ferim să arătăm materialul din care suntem construiți), dar altfel este bineînțeles o desfătare însoțită de mulțumirea de a face, în sfîrșit, ce contează. Cred că n-am mai citit atît de mult din liceu (dar asta are relevanță doar pentru mine, probabil alții citesc așa în mod constant și susținut).
Și ca să adaug o doză decentă de dramatism întrebării, aș spune chiar că trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Iar e ceva care a sunat ca și cum ar fi rău, dar trebuie interpretată în sensul cel mai optimist cu putință – sensul este că tot ce fac în fiecare dintre aceste zile e un cîștig. Am învățat cu timpul să mă bucur de fiecare moment pe care-l petrec scriind, „să scrii ca și cum nu vei publica niciodată”, să scriu exclusiv pentru mine, pentru nevoile mele și mulțumirea mea. Deci presiunea nu mai vine deloc din zona aia de a vedea publicat ce scriu, ci doar de a vedea proiectul gata, în forma lui finală (pentru că ăsta-i neajunsul cînd ești genul blamat care lucrează cu proiecte). Cînd scrii de 5 ani și proiectul tău mai mult sau mai puțin ambițios a ajuns doar la jumătate (sau abia a trecut de jumătate) începi să crezi că nu-l vei mai termina vreodată și atunci vezi în fiecare zi un dar prin care mai poți adăuga ceva la ce există deja. Și asta dublată de o disciplină care nu-și permite să aibă întreruperi și care te obligă să devii imun la tentația ocazională de a grăbi procesul ieșind din zona aceea de grație în care tot ce contează e să fii tu mulțumit de ceea ce faci – chiar și cu riscul de a fi singurul.
Prin urmare, în cea mai egoistă și însingurată variantă a mea, o apocalipsă personală și nici măcar atît, fiecare zi ar decurge la fel ca cele de acum: retras în bucătărie, pe scaun, avînd în față masa de lucru cu laptopul, cărți în partea lui stîngă, iar în spate blatul de lemn, cuptorul, plita electrică. Releveul apartamentului de două camere, singura reprezentare grafică a libertății corpului.
Teona GALGOȚIU
De când cu izolarea, m-am trezit de câteva ori cu senzația că sunt Bill Murray în Groundhog Day, filmul ăla în care se repetă aceeași zi, din nou și din nou. Deși sufăr din aceleași motive ca Bill Murray și ca majoritatea oamenilor cu care vorbesc sau pe care-i citesc, cărora le e dor de plimbări și oameni și libertatea de a cupla fiecare zi cu specificul ei, recunosc că m-am speriat când am început să mă raportez la 15 mai ca la ziua întoarcerii la „normal”, în care nu o să mai fiu protejată de distanța asta, care în mod alarmant, nu că mi-a făcut bine, ci acum nu știu exact ce o să mă fac fără ea.
Dezlipindu-mă într-un ritm tot mai palpabil de adolescență, în care pluteau în jurul meu multe planuri și așteptări de la VIAȚA ADEVĂRATĂ, pe care o tot împingeam în viitor, am început să simt panica inevitabilă generată de conștientizarea că gata, viața asta ADEVĂRATĂ e aici. Așa că studiez oamenii din jur, care nu se plâng sau care par obișnuiți să trăiască, dar parcă tot e ceva ce îmi scapă. Mă simt ca un extraterestru venit în inspecție pe Pământ, care ratează marele adevăr din spatele vieții umane. Și ok, poate e pretențios și absurd să vrei să pui mâna pe adevărul ăla. Dar măcar mecanica de bază, cum să treci de la o zi la alta fără să te simți de parcă faci yoga în timp ce e cutremur.
În fine, cu toate gândurile astea ca niște buldozere miniaturale care îmi dau ture prin cap, mi-am dat seama că mă simt blocată în fața VIEȚII ADEVĂRATE, în care ai voie să te duci oriunde și să faci orice. Așadar: dacă aș afla că de mâine urmează să trăiesc în izolare, aș urla, dar aș putea poate să continui să descopăr, într-un ritm tâmpit (raportat la cum funcționează ceasurile și corpul uman), ce îmi place să fac și ce cred că are sens. Ca atunci când ești mic și ești fascinat de o jucărie și o plimbi pe pereți, pe jos, pe oamenii din jur, și descoperi lumea prin plimbarea aia, nu pentru că trebuie sau pentru că te aștepți la asta de la tine sau încerci să imiți ceva, ci pur și simplu pentru că în momentul ăla, e singura activitate non-absurdă. Dar înainte de izolarea permanentă m-aș muta rapid lângă o pădure și aș adopta multe animale; câinele și pisicile mele sunt clar foarte aproape de MARELE ADEVĂR.
Cosmin LEUCUȚA
Adorm la ora 1 dimineața și mă trezesc de 4 ori înainte de ora 7 AM. Pișare, duș și spălat pe dinți. Suntem 3, deci durează. Dar dacă nu mai ieșim niciodată din izolare, atunci timpul nu mai înseamnă absolut nimic. Avem tot timpul din lume la dispoziție. Fiecare zi o imită pe cea dinaintea ei. Repetăm aceleași priviri, aceleași greșeli și aceleași reproșuri. Aceleași strângeri în brațe. Din spatele ferestrei privesc iarba cum crește tot mai înaltă în curte și copacii se modifică de la o săptămână la alta. Curierii deja ne cunosc după nume, pe mine și pe nevastă-mea. Copilul e din ce în ce mai curios, devine aproape distructiv, dar învață ceva din fiecare pahar spart și din fiecare tomată mică zdrobită în pumn. O să am job, la nesfârșit. Mi-aș dori să nu fie cazul, dar trebuie. Din necesitate evidentă și ca să îmi umplu câteva ore adiționale cu task-uri de la birou. Fac inventarul cărților necitite și constat că sunt mult mai multe decât credeam. Iar când le voi termina de citit, peste câțiva ani, pot să le reiau pe toate, de la capăt. Dau jos de pe net filme lente și lungi, atmosferice, în care oamenii găsesc bucurie în cele mai mici lucruri din jur, și încerc să îi imit; nu prea-mi iese. Încerc să vorbesc ca ăia din Lost in Translation, și cuvintele îmi par stupide; îmi fac playlist-uri pentru diferite zile. Luni ascult Bowie, marți ascult CCR, miercuri Franz Ferdinand. Joi și vineri muzică pop românească de la sfârșirtul anilor ’90 – începutul anilor 2000. Apoi iau pauză două zile, ca să nu mă ucidă nevasta, sătulă de bullshit-urile astea. Mă gândesc că peste 5 ani ar trebui să ținem întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului și voiam să fac eu lista audio. De ce? Păi, pentru că vreau să îi lovesc pe toți direct în inimă, toată gașca e o tocană de nostalgici, unul mai visător ca altul și vreau să-i fac să plângă atunci când aud sunetele pe care ne înghesuiam unul pe altul pe canapelele din cluburi, când n-aveam bani de mai mult de un suc, poate două. Voiam să fac eu playlist-ul pentru că nu vreau să aud căcaturile care bubuie acum în cluburi, vreau să aud căcaturile care bubuiau în cluburi acum 20 de ani. Mă asigur că am destul zahăr în casă. Viața mi-e mult mai suportabilă dacă am zahăr. Nevastă-mea privește tavanul și îmi spune că avem nevoie de lustre. Le numărăm și apoi începem să căutăm pe net variante. Alegem vreo 20 dar nu cumpărăm nimic. Le lăsăm la dospit până a doua zi, poate noaptea va fi un sfetnic bun. Dar a doua zi ni se par toate urâte cu spume, așa că ștergem tot și luăm de la capăt. Vine vara, trece vara, ne bronzăm ca tractoriștii. Vine toamna, copacii din curte sunt încă prea cruzi ca să facă vreun fruct. Poate anul viitor. Adoptăm un câine de pe stradă și promitem că nu-l lăsăm în casă, dar iarna se anunță cruntă, așa că mâțele ar face bine să se înțeleagă cu el. Trece un an, trec doi, trec trei, se zice că ne-ar da voie să ieșim din nou pe străzi, dar acela e teritoriu necunoscut. Hărțile din mintea noastră s-au albit, nu mai știm ce-i acolo, tot contactul uman e mijlocit de telefoane. Iar ăla nu mai e contact uman. Seara privim pe fereastră siluete ale altor oameni care ne privesc și ei de la ferestre, suntem un pic speriați. N-am mai luat o cămașă pe mine de nici nu mai știu când. Doar aceleași 8 tricouri albe și cele 3 perechi de pantaloni scurți gri. Șosetele de lână s-au rărit în călcâi. Copilul umblă cu maiourile desfăcute în partea de jos, dar i se pare normal. Nu vorbește decât folosind cuvintele auzite din gura noastră. Mi-am terminat toate cele 14 romane pe care le aveam în lucru când a început izolarea. Cred că vreo 2-3 sunt bune de publicat. Restul or să mă facă de rușine. Nevastă-mea zice că nu, dar nu pot avea încredere în ea. Știe că dacă îmi zice ceva greșit, s-ar putea să cedez nervos. O strâng în brațe, știind că mă minte. Zâmbim, ne sărutăm. E ora 1 dimineața.
