Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Bogdan Coșa

Apocalipsa după Elena Vlădăreanu, M. Duțescu și Cristina Ispas

Cum ți-ai planifica ziua de mâine dacă ai ști că urmează să trăiești în izolare până la sfârșitul vieții?
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Elena Vlădăreanu © Iulia Pană

ELENA VLĂDĂREANU

Nu că nu pot, NU vreau să-mi imaginez așa ceva, să îmi pun această problemă. Așa cum din 9 martie, de când lucrurile au început să se schimbe, m-am opus constat adaptării. Deși da, adaptarea, chiar și fără voia mea, s-a produs, acum am mari probleme când trebuie să merg la serviciu, de exemplu, la fel cum îmi creează o stare de anxietate data de 15 mai, dacă lumea nu va mai fi așa cum am lăsat-o? Dacă ne-am pierdut unii pe alții?

Deci nu reușesc să intru în convenția propusă. Țin minte când am văzut primul grupaj cu scriitori, acum vreo lună, m-a bușit plânsul numai de la titlu, nici nu am vrut să citesc. O viață în care să nu-mi mai văd prietenii, părinții decât cel mult online, în care să-mi țin fetele în casă, în care să nu miros florile și să nu văd păsările, să nu văd marea, să nu râd lângă și cu cei pe care îi iubesc nu mi se pare o viață, e un surogat de viață. Pe care cred că aș putea să-l refuz. Dacă aș fi singură. Dar fiind fetele cred că până la urmă aș găsi eu vaccinul. Sau ne-am muta undeva la curte, acolo cred că viața mi-ar părea mai frumoasă. Poate eu nu o să găsesc vaccinul, dar sigur fetele o vor face.

M Duțescu, foto din arhiva personală

M. DUȚESCU

N-aș planifica nimic – eu planific activitățile unei zile doar când sunt constrâns să mă raportez la programul altcuiva de care depind, sau care depinde de mine. Doar atunci îmi fac și eu propriu-zis un program. În rest, când nu mă constrânge nimic din exterior, fac totul liniar și fără nicio planificare, după ritmul pe care mi-l dictează propriul corp, după propriile nevoi. Iar nevoile mele sunt, în mod previzibil, absolut elementare. Nu-mi dau seama exact din ce aș trăi, ce-aș mânca, că banii pe care îi am momentan pe card s-ar termina în maxim o lună, așa că aș fi poate nevoit să muncesc ceva pentru bani – de la distanță, deși nu cred că aș găsi nimic de muncă în condițiile astea, mai ales pe termen lung. Deci, poate, aș fi nevoit totuși să planific ceva, să mă mulez pe agenda impusă de cei care mă vor fi angajat. Pe scurt, cum aș da-o, nu merge. Cu toate astea, pot să-mi imaginez și varianta în care aș trăi ca străbunică-mea, la țară, fără să fi avut în mod real nevoie să cunoască literele sau cifrele, deci nici ceasul (pentru a planifica ceva ca la carte), și nici banii. A trăit 91 de ani, și-a cunoscut inclusiv o stră-strănepoată, a murit liniștită în patul ei, după ce bolise câteva zile, de gripă, fără să fi luat în viața ei vreo pastilă și fără să fi făcut vreun vaccin. Ca orice om simplu de la țară (nu hipster mutat la țară, așadar), aș urma și eu rutina zilnică impusă de muncile de sezon: nu are sens să detaliez, că nu vreau să plictisesc pe nimeni. Problema e că nici ăsta nu e un scenariu în care aș reuși să evit orice formă de planificare, fiindcă – la fel ca străbunică-mea – am o familie, am în jur oameni (și omuleți) de care depind, și care depind la rândul lor de mine. Ne-am face împreună o minimă agendă zilnică, rapid, la micul dejun, în timp ce golim fiecare un castron de lapte bătut în care am dumicat niște pâine – neapărat cu maia – și am trăi mult și bine așa: crescut animale, îngrijit pomii, grădina, mici activități meșteșugărești. Probabil am mai și citi câte ceva din când în când. Avem suficiente cărți care zac necitite, ne-ar ajunge până la sfârșitul vieții, la ritmul în care citim de obicei. Sau poate am pune vreunul din copii să ne citească cu voce tare, iar noi doar am asculta, în timp ce curățăm la porumb, la fasole – ca străbunica.

Cristina Ispas, foto din arhiva personală.

Cristina ISPAS

Prefer să presupun o perioadă lungă de timp şi să nu accept convenţia cu „toată viaţa” şi atunci răspunsul ar fi că aş continua probabil să fac aproximativ aceleași lucruri pe care le fac şi acum, căutând în acelaşi timp, mereu, să găsesc lucruri noi de făcut, având în vedere circumstanţele.

Pe scurt, principiul după care am ajuns să îmi ghidez viaţa în aceste zile de izolare este să produc cât mai puţin gunoi posibil. Se ştie că, în trecut, gospodăriile constituiau un fel de ecosistem perfect, care nu prea dădea cu rest. Adică nu produceau mai deloc gunoi. Gunoiul menajer ajungea în lăturile cu care se hrăneau animalele, mizeria din grajd ajungea îngrășământ, zdrenţele erau recroite la nesfârşit şi refolosite pentru diferite scopuri, până ajungeau pe araci, unde se decolorau de tot, de la soare, ploi şi vânt, şi putrezeau, se destrămau de la sine. Măturile erau naturale, nu din plastic, laptele şi brânza, ouăle, nu veneau în ambalaj, sticlele erau refolosite, pentru că nu existau peturi din plastic, şi nimic altceva din plastic (doar metal, lemn, ceramică, sticlă), hârtia nu prea exista prin case, poate o biblie, un calendar, un caiet păstrat cu sfinţenie pentru socoteli şi cam atât, şi aş putea continua aşa la nesfârşit. Acum e practic imposibil să nu ai gunoi deloc, dar se poate totuşi reduce cantitatea substanțial. În primul rând, de când stăm acasă, am observat că mâncăm mai puţin şi, mai ales, cumpărăm mai puţină mâncare, şi fac distincţia asta pentru că, din păcate, ajungeam destul de frecvent înainte să aruncăm mâncare. Ştiu că sună paradoxal, asta cu mâncatul mai puţin, dar pentru că suntem amândoi acasă mai mult timp (Dani merge totuşi la job), avem timp să facem lucrurile mai bine şi să aranjăm mîncarea pe farfurie mai frumos, să mâncăm mai liniştiţi etc. Dacă mâncăm mai puţin, cumpărăm mai puţine produse, deci avem mai puţine ambalaje. Iar ambalajele pe care totuşi le avem le refolosim, în principal în scopul dezvoltării laturii noastre artistice. Facem tot felul de chestii, de la vaze, coşuleţe, roboţi, monştri, animăluţe, suporturi pentru diverse lucruri, pentru brăţări, coliere, creioane etc., şi încercăm, în general, să folosim cam tot ce mai avem prin casă, toate aţele, până la cele mai mici capete, din care facem mărţişoare (pentru anul viitor), friendship bracelets (aici am dezvoltat o adevărată industrie), tăiem, lipim, facem colaje, păpuşi din hârtie, din dopuri de plută, din cârpe etc. Cu alte cuvine, ne-am propus să tocăm tot ce avem, fără să mai cumpărăm nimic, să facem şi să desfacem, să construim şi să distrugem pentru a construi din nou, să stoarcem şi ultimul tub de vopsea, să spălăm ultima cutie de acuarele. De asemenea, am hotărât să nu mai cumpărăm niciun pix, cariocă, culoare etc, până nu terminăm tot ce avem (şi asta ar dura ceva), şi să umplem toată colecţia de carneţele (sau colecţiile, avem şi eu şi Natalia câte una) cu diverse notiţe, de la însemnări de jurnal la reţete culinare. E un întreg proces, foarte complicat şi dinamic. Oricum, e ceva la care eu personal visam de mult timp. Să consum mai întâi tot ce am, fără să cumpăr alte şi alte lucruri, chiar dacă nu eram oricum genul de consumatoare fanatică. E o chestie de disciplină, aşa o văd, dar şi de principiu, bineînţeles, pentru că trebuie să avem grijă nu doar de noi, dar şi de mediul înconjurător, doar nu am reuşit niciodată să o fac atât de riguros pe cât îmi propuneam. De exemplu să îmi termin toate ojele, înainte să îmi iau altele, toate rujurile, până rămân doar cu un lac şi un strugurel etc.

Pe lângă creaţiile astea de tot felul, avem la dispoziţie o întreagă colecţie de jocuri alese de mine cu atenţie de-a lungul ultimilor ani special pentru Natalia. De la cele mai vechi jocuri din lume, gen şah, domino, moară, go, remi, plus altele de dexteritate, cum ar fi mikado sau jacks, la tot felul de boardgames premiate în ultimii ani, cum ar fi Bee Hive, un joc foarte frumos care seamănă cu şahul, doar că piesele sunt insecte, fiecare cu săritura ei specifică, şi scopul e să aperi regina (o albină), Azul, un joc ale cărui piese imită piesele de ceramică colorată care se folosesc la decorarea pe exterior a caselor, bisericilor etc. în special în Portugalia, dar şi în multe alte ţări, Patchwork, un joc cu petece pe care trebuie să le construieşti atent într-un puzzle, Takenoko, un joc în care trebuie să hrăneşti un urs panda din grădinile împăratului japonez şi foarte multe alte jocuri de strategie, care ne ajută, în plus, să şi călătorim un pic.

Într-o zi când jucam moară cu Natalia mi-am amintit de vacanţele mele iarna la ţară, când nu prea aveai ce face afară, dacă nu era zăpadă, si stăteai închis, şi bunică-mea aducea tabla aia de lemn laterală de la maşina de cusut, o desena cu cretă, aducea boabe de fasole sau de porumb, şi jucam moară, sau îmi dădea croşeta ei (igliţă îi spunea, de fapt), sau o bucată de etamină şi aţe colorate, aşa că am făcut şi asta, am croşetat floricele şi şnururi cu Natalia, am cusut nişte semne de carte pe etamină, cu floricele şi inimioare. Mult timp ni-l petrecem şi în bucătărie, gătind tot felul de chestii, rezultatul fiind că Natalia ştie deja să facă singură 3-4 feluri de prăjituri şi biscuiţi. Ne interzice accesul în bucătărie şi ne cheamă doar să introducem tava frumos aranjată în cuptor (şi să facem curat, bineînţeles). În rest ea cântă la pian sau face lecţii online şi noi o ascultăm, citim (Natalia citeşte Harry Potter şi, cum e la volumul 3 din 7 şi toate sunt voluminoase, plus că a mai apărut un volum nou, nu cred că o deranjează foarte mult deocamdată că se prelungeşte izolarea), am făcut maia pentru pâine, doar din curiozitate, mai plantăm câte-o mentă sau floricică în spatele blocului, sub balcon, ne mai plimbăm cu bicicleta pe balcon (unde ne-a pus Dani un trainer), mai dansăm, ne mai uităm la filme, fie separat, fie împreună.

Concluzia ar fi că până acum nu ne-am plictisit deloc, dimpotrivă, parcă nu ne ajunge timpul, şi că am putea să o mai ţinem aşa mult şi bine, că încercăm să luăm perioada asta ca pe un fel de experiment din care trebuie să extragem ce se poate bun (timpul petrecut împreună, toţi trei, timpul folosit pentru lucruri pe care înainte ne doream să le facem, dar le tot amânam, timpul de repaus pe care natura îl foloseşte să se refacă în jurul nostru, liniştea etc.), dar şi să înţelegem în acelaşi timp tot ce se poate înţelege din ea, unde am greşit înainte (personal, dar şi ca societate), cum o putem depăşi mai uşor, cum ar fi cel mai bine să ne prioritizăm viaţa după ce perioada asta se va încheia etc., şi să încercăm să ne sprijinim cât mai mult între noi şi cât putem pe cei care au mai multă nevoie de ajutor acum, fie că vorbim de un drum în plus la cumpărături sau un telefon.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.