Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Elena Sirețanu

Ard pădurile, un roman de Paula Erizanu

Se spune că în 1899 a fost o cotitură a vremurilor, că în bezna ca melasa au început să apară fulgere întretăiate, fără legătură şi fără continuitate, intermitenţe interioare ale unor noi impulsuri şi vechi utopii. Socialişti utopici, bolşevici, narodnici, menşevici, aceşti purtători de noi-vechi impulsuri spre egalitate, fraternitate, libertate aveau să înainteze în anii premergători revoluţiei din 1917 printr-o lume care se schimba radical şi definitiv.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Paula Erizanu s-a născut în 1992 la Chișinău. A studiat istoria și literatura la New College of the Humanities din Londra, apoi jurnalismul la City University London.
A scris despre protestele din 2009 din Republica Moldova în Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (Cartier, 2011, ediție trilingvă). Cartea s-a bucurat de o mare atenție mediatică la Chișinău, fiindu-i decernate Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și Premiul pentru cea mai populară carte al Bibliotecii Naționale „Ion Creangă”, de asemenea, fiind nominalizată la Premiile Observator cultural, categoria debut. A fost tradusă în cehă și germană, și a primit premiul internațional UNESCO pentru cea mai frumoasă producție de carte a anului 2011 la târgul de la Leipzig. A urmat debutul în poezie Ai grijă de tine (Charmides, 2016).
A participat la festivaluri literare în România, Ucraina, Slovenia și Cehia. A scris pentru publicațiile internaționale The Guardian, London Review of Books, CNN, Aeon, Dazed ș.a. și în publicații din România și Republica Moldova, precum Libertatea, Observator cultural, Dilema veche, Scena9, Ziarul de gardă ș.a.
În 2019, a fost nominalizată la premiul Jurnalista de cultură a anului în cadrul competiției britanice Words by Women. În prezent este redactor de cultură al revistei online din Londra, The Calvert Journal.


DLITE: Ce ai vrut de la tine când ai scris cartea asta?
Paula ERIZANU: Am vrut să scriu un roman istoric, un roman de idei, a political coming of age story, un roman erotic feminist. Să sondez potențialul și limitele idealismului politic. Cercetând biografiile și ideile Aleksandrei Kollontai și ale Inessei Armand pentru un eseu pentru revista Aeon, am fost atât de fascinată de viețile lor, încât mi s-a părut că am dat peste o comoară: niște personaje în căutarea unei autoare. M-a interesat să explorez ambiguitatea: pe de o parte, simțeam că aveam multe valori în comun cu aceste femei; pe de altă parte, uitându-mă la ele din prezent înspre trecut, mă interesa în ce măsură acestea au prevăzut și au fost responsabile și pentru ororile regimului sovietic.


CITIȚI MAI JOS UN FRAGMENT DIN ARD PĂDURILE
Aleksandra. Narva, 1895

Când închide ochii, vede călătoria aia care a schimbat totul. Gheața.

Putea sta pe patinoarul acela pentru totdeauna. În (mic) pericol, dar trasându-și sigur direcția pe gheață. Aerul aspru îi înțepa obrajii. Totul căpăta intensitate, porii feței i se dilatau și răceala trecea prin ei până la carne. Bătăile inimii i se întețiseră ca mișcările unui cuțit care taie ceapă. Mușchii i se întinseră. Organele interne parcă i s-au așezat toate la loc. Oamenii arătau mai proaspeți, mai tineri, mai vii pe patinoar. Și zăpada – chiar dacă i s-ar fi dat șansa, n-ar fi putut să-i inventeze strălucirea.

Și, hop, Volodea o luă zâmbitor de mână, dezechilibrând-o ușor. Au încetinit în doi.
„Și asta a fost tot, doamnelor și domnilor.”

Era cu Zoia – mereu cu Zoia. Plus colegii lui Volodea, care urmau să instaleze ventilatorul. Bucuria de pe patinoar i-a însoțit și la cină. Au râs toată seara. Porțiile erau mai mari decât cele din Sankt Petersburg. Până și la tort. Friptura era mai mustoasă. Șampania era prea dulce, dar era parte din farmecul locului, de parcă ar fi fost topită din perdelele grele și roz și candelabrele prăfuite.

Orchestra cânta Ceaikovski și Strauss, mâncând câte-o notă pe ici, pe colo. Dar cânta cu toată convingerea, și asta-i ceea ce contează, își spune și acum, cum a zis-o și-atunci, cu toată masa izbucnind în hohote de râs. Dar ea chiar nu glumea.

A doua zi, a doua e cea care contează. Nu prima.

A doua zi, dimineața, s-a trezit la fel de brusc cum sare dopul de șampanie. Volodea dormea încă dus. Ea era emoționată. O tăia în partea dreaptă a capului și-i era greață. Dar știa exact ce are de făcut.

S-a sculat, a băut apă, a mers la toaletă și a vărsat toată cina acolo. S-a simțit mai bine. Volodea își pusese perna peste cap între timp. Însă astea sunt detalii.

Ce s-a întâmplat mai târziu a contat pentru tot restul vieții: vizita la Kreenholm, fabrica de textile din Narva. Veniseră să instaleze ventilatorul pentru curățarea aerului. Vorbiseră despre ventilator jumătate de an deja. Era încercarea lui Volodea de a-și pune cunoștințele inginerești în folosul grijilor ei politice. Înainte de asta, îi tot zicea că trebuie să-și mai potolească dorința de a salva lumea, să se gândească la pași mici, concreți. În ea porneau tunurile când auzea asta. Roticele, motorașe, șurubașe – așa gândea el. Apoi au născut ventilatorul.

Greu l-a scos pe Volodea din pat în dimineața aia. A încercat tot, să-l mângâie – a mârâit. Să-l tragă de picioare – și le-a retras. Doar când i-a adus aminte că-i promisese vizita, el s-a sculat și-n două minute era gata și o ținea de mână.

În trăsură, s-au jucat. „Pe o scară de la unu la cinci, la cât v-ajunge durerea de cap? Să facem o medie pe grup”, a început Fedea, un coleg de-al lui Volodea. Șapte, i-a arătat Volodea pe degete. „Șurka știe cum să mă facă să mă simt mai bine, după cum vedeți…” Volodea i-a luat mâna într-a lui atunci, cu un zâmbet ironic, dar cu ochii calzi, negri și vii. O amețesc ușor și acum, când și-i aduce aminte. după câteva clipe, nu le mai făcea față și-și muta privirea-n altă parte, jenată.

La intrarea în fabrică – odată frumoasă, atunci delăsată și neîngrijită –, au fost întâmpinați de administrator. Un tip vinețiu – o sticlă de vodcă pe zi, 20 de ani, ghici ea-n gând. Centura abia îi încăpea sub burtă. Vorbea apăsat și cu o jovialitate prefăcută. Mihail Nikolaevici, parcă așa îl chema. Cât le-a povestit istoria fabricii, Volodea tot căsca. O irită lucrul ăsta, deși povestea era într-adevăr plicticoasă, oficioasă, un soi de propagandă pentru proprietar și pentru eficiență.
Iar cum au intrat înăuntru, ea a-nceput să tușească de la praf, de nu se putea opri. I-au adus apă, și-oricum simțea niște boțuri mici în gât și-o pastă-n gură. Praf, mucegai, umezeală.
Camera de prim ajutor era cât patul lor de la hotel. De scaunul din colț era lipit un bătrân, de aveai impresia că de la atâția ani de șezut i se mutase centrul de greutate din piept în perna scaunului. „Faceți cunoștință cu Stepan Fiodorovici, muncitor în fabrică timp de treizeci de ani”, îl prezentă administratorul, mândru; continuă, pe un ton teatral, „de când nu i-a mai permis sănătatea (i s-au umflat picioarele, și-a pierdut puterile), a devenit medicul de prim ajutor. Dacă se lasă de asta, n-are cu ce trăi”, falsă el o tristețe. Administratorului i se părea că face un bine.
„Aveți studii de medicină?” l-a întrebat Zoia pe Stepan Fiodorovici. Bătrânul i-a zâmbit. „Am văzut atâtea accidente la viața mea, că pot face orice operație necesară.”

Un curent rece i-a trecut Aleksandrei prin șira spinării. O amintire i-a tăiat capul.

Mașenka. Mașenka cea cu zâmbetul până la urechi. Mașenka cea slăbuță. Mașenka cea micuță. Mașenka cea care a învățat-o cum să cheme gâștele și să fluiere. Mașenka, prietena ei de vară. Mașenka din Kuusa, din satul mamei ei. Mașenka față de care a greșit. Cu care a fost crudă. Când Mașenka a rugat-o să-i dăruiască una din- tre păpuși, ea i-a zis să-și cumpere ea una. Mașenka a izbucnit în plâns. Aveau patru-cinci ani, nu mai mult. Abia câteva săptămâni mai târziu, când Mașenka a trebuit să-și schimbe rochia după ce se udase într-o băltoacă, au mers amândouă în camera în care dormea Mașenka. Era la subsolul casei. Camera familiei Mașenkăi era mai mică decât camera Aleksandrei. „Unde e patul tău?” a întrebat-o. „da noi n-avem pat, dormim la podea.” „Și jucăriile unde sunt?” „Nu am jucării”, a zis Mașenka cu ochii în podea. Atunci i-a mai trecut un curent rece prin spate. I-a dăruit Mașei păpușa pe care a cerut-o. dar, după doi ani, n-a mai găsit-o pe Mașa acolo vara. Murise de pneumonie în iarnă, pentru că n-avea palton.

Sentimentul de vină față de Mașa n-a părăsit-o niciodată. A rămas în ea ca o sârmă subțire în spate, care acum, iată, a devenit iar mult prea rece pentru temperatura corpului, ghimpată.
Îi dau lacrimile și-acum.
Atunci, o apucase și amețeala.
În zona de lucru, praful era și mai gros. Cât Volodea și colegii lui s-au dus să instaleze ventilatorul care urma să salveze Rusia, ea și Zoia au mers cu administratorul. Însă Zoia n-a mai suportat și s-a întors mai devreme, iar administratorul, văzând pe fața ei oroare-n loc de admirația pe care miza, a lăsat-o să se plimbe singură prin fabrică. Cu toate astea, privirea lui enervată a continuat s-o urmărească, ca un ac în ceafă.

Aleksandra încerca să intre în vorbă cu muncitorii. Dar. Bărbații mai în vârstă se prefaceau că nu îi auzeau întrebările, femeile se uitau la ea cu neîncredere. Doar unele îi mai răspundeau în doi peri. „Cel puțin bărbatu-meu nu mai bea de când ne-am mutat aici”, i-a zis o femeie îmbătrânită înainte de vreme. Ar fi putut fi de-o vârstă cu ea.

Cel mai bine și-l amintește pe-un băiat, Alioșa, care căra covoarele din atelier în depozit. Avea ochi curioși și era plin de-o vitalitate aparte. Era tânăr, înalt, cu fața alcătuită din linii drepte, clare. Pomeții îi erau proeminenți ca ai lui Volodea. S-a apropiat el de ea, plin de energie și încredere. „Dumneavoastră sunteți aici să instalați filtrul, da?” Când i-a spus că soțul îi e inginer, ochii lui s-au înviorat și mai mult. „Și eu vreau să fiu inginer”, i-a zis el imediat, zâmbind cu optimismul cuiva care încă n-a fost învins de viață. „Dar trebuie să muncesc 18 ore pe zi aici, și când vin cele câteva ore libere de duminică”, a continuat el, fără să-și piardă din vitalitate, „îs prea obosit să învăț și-n loc… dorm. Avem bibliotecă, dar ce folos, că acolo e o singură carte tehnică. În rest, numai povești. (Eu am mai luat două cărți de la un bătrân care a murit, săracul.) Dar cine să citească aici, că toți sunt analfabeți. Avem lecții seara, dar numai doi din douăzeci știu să citească. Dar asta nu e cea mai mare problemă.” Grăbit să reușească să spună tot, a continuat ca o morișcă, „ce-i mai rău e boala”. „Doi prieteni de-ai mei au murit de tuberculoză. Unul avea 27, celălalt – 29.”

Cuvintele lui rămâneau undeva deasupra ei, nici nu reușea să le proceseze. Mai târziu le-a scris, să le țină minte. „Mă-ntorc la lucru, că vedeți cum se uită administratorul la mine… Ca un vultur. Dar dumneavoastră poate vreți să mergeți și-n dormitoare, să vedeți cum trăim…” „Tare-aș vrea!” abia șopti ea. Îi venea greu să articuleze ceva. Alioșa a direcționat-o și i-a zis, tot zâmbind – „Să mai veniți!” Era ca un soare în tot praful ăla. Și-a împins iar căruciorul cu covoare făcute sul spre depozit. O talpă a papucilor i se dezlipea ușor când ridica piciorul.

Mai grea și mai singură, fără a arunca o privire înapoi, a trecut prin coridorul lung, pe lângă dușurile care duhneau a apă stătută – poalele rochiei roz i se însuriseră de la mizeria de pe podea.

În dormitor se aflau vreo douăzeci de paturi – unele dintre ele erau separate de perdele agățate pe sârme – albe, albastre, cu flori. Între ele, aveau loc de-o singură noptieră – niște lăzi întoarse, acoperite și ele cu perdeluțe. Deasupra paturilor, atârnau în cuie câte o șapcă, un șal sau o broboadă. Într-un colț, pe o masă, se vedeau un ceainic din tablă și niște căni de tablă și de ceramică. Praful era peste tot – în aer, pe podea, în saltele, în plăpumile vechi și cenușii, în nări, în părul ei. Mirosea a aer stătut. Dracu’ știe când mai deschiseseră ferestrele. Cum a intrat, i s-a întors stomacul, și-a ținut respirația, apoi s-a obișnuit și cu mirosul ăsta.

Patru copii se jucau la podea cu soldăței de metal și păpuși din petice.

O fetiță de vreo șase ani privea-n gol, așezată pe pat, lângă un bebeluș adormit. Aleksandra a făcut câțiva pași spre ei. Învelit atent, cu unghiuri exacte, într-o pătură groasă care a fost odată albăstruie, bebelușul arăta ca o pupă. Părea doar un pic mai mic decât feciorul ei Mișka. S-a apropiat de el să-l privească, zâmbind, atentă să nu-l trezească. După câteva secunde, însă, și-a dat seama că bebelușul nu respira. Avea nările colțuroase, nu moi. Pielea îi era gri-gălbuie. Arăta ca un gândac întors pe spate. I-a pus mâna pe frunte – era rece. L-a luat în brațe. Tot rece era, nemișcat. Era mort.

A întors privirea spre fetița care-l veghea alături. „Se întâmplă uneori ca ei să moară în timpul zilei”, i-a răspuns fetița cu resemnarea unui gropar bătrân.

A izbucnit într-un plâns necontrolat. Într-o clipă, stomacul Aleksandrei deveni ca o mașină de cusut grea, rece, care o împungea adânc, sacadat. I s-a făcut iar greață. Prelinse pe fața copilului, lacrimile păreau rouă. Fără să poată reacționa, a mai ținut bebelușul câteva minute în brațe. Mașina de cusut continuă s-o coasă înăuntrul ei. Dureros, matematic, neîntrerupt. În afară, era liniște. Se auzea doar, din când în când, câte un zgomot puternic de textile aruncate. Greața continua, lacrimile curgeau șiroi, bebelușul nu respira.

Copiii mai mici se opriseră din joc și o priveau confuzi. „Cum îl chema?” i-a întrebat ea în cele din urmă. „Iurka.” L-a așezat înapoi pe pătuc. S-a apropiat de fetiță și a strâns-o la piept. „Pe tine cum te cheamă?” „Liza”, a zis fetița absentă. Copiii au venit atunci unul câte unul și le-au îmbrățișat, formând un ghem. Aleksandra a plâns și mai tare, și mai necontrolat.

Cum s-au auzit pași pe coridor, copiii s-au dezlipit de Aleksandra și de fetiță și s-au așezat repejor iar în colțul lor, la joacă.

Mută, Aleksandra a ieșit din dormitor, din fabrică, a urcat în trăsură și a mers direct la hotel. Nu se putea opri din plâns. Mulți ani a visat și bebelușul, și fata, și fabrica. Totul, totul s-a schimbat atunci. Din momentul acela, nu putea da înapoi. Nu era cale întoarsă.


Se spune că în 1899 a fost o cotitură a vremurilor, că în bezna ca melasa au început să apară fulgere întretăiate, fără legătură şi fără continuitate, intermitenţe interioare ale unor noi impulsuri şi vechi utopii. Socialişti utopici, bolşevici, narodnici, menşevici, aceşti purtători de noi-vechi impulsuri spre egalitate, fraternitate, libertate aveau să înainteze în anii premergători revoluţiei din 1917 printr-o lume care se schimba radical şi definitiv. Cum răzbăteau aceste frânturi de trecut digerat şi de viitor nesigur în conştiinţele unor tinere femei de atunci, precum Aleksandra Kollontai, prima femeie ministru (dar şi comisar) în guvernul lui Lenin, sau feminista Inessa Armand, iubita aceluiaşi Lenin? Cum se despărţeau acestea de reflexele mic-burgheze ale unei discipole liberale, de vechile obişnuinţe sentimentale ale iubirii conjugale, de deprinderile vieţii domestice ale unei mame şi soţii? Cum vedeau viaţa frustă a muncitorimii (inclusiv a muncitoarelor sexuale) pe care n-o ştiau şi câtă cunoaştere a naturii omeneşti, în genere, puteau avea ca tinere de familie bună, ţinute sub obroc? lată câteva întrebări complicate la care Paula Erizanu încearcă să răspundă, cu talent şi curaj, în acest prim volum al docudramei Ard pădurile. (Simona SORA)

© Editura Cartier

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.