Adriana Babeți | © arhiva autoarei

„Aş vrea să ajung chez moi. Adică acasă. La mine. În mine.” – Adriana Babeți în dialog cu 10 scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Valeriu Gherghel, Cosmina Moroșan, Teona Farmatu, Gabi Eftimie, Robert Șerban, Anca Vieru, Laura Pavel, Grațiela Benga-Țuțuianu, Cosmin Perța și Bogdan Coșa.

Cum arată o zi perfectă pentru dumneavoastră?

Depinde. Depinde de locul în care mă aflu, de anotimp, ba chiar de luna pe care o iau ca reper. Şi mai depinde de situaţie: sunt în vacanţă sau cu toate motoarele turate?  Dacă sunt acasă şi e iarnă, e una; dacă sunt plecată undeva şi e vară, e alta. Şi mai contează, dacă interesează pe cineva, în primul rând vârsta şi starea. Ah, cum arăta o zi perfectă la 10 ani! Dar la 20, 30, 40! Să răspund însă conştiincios la întrebare. E sfârşitul lui iunie, 2022. Sunt acasă, pe bd. Loga din centrul Timişoarei, am la bord ceva ani şi tocmai m-am strecurat printr-un long-Covid (sau o depresie? sau un burnout?). Treaba-i în toi (examene, programe, proiecte), vacanţa – departe. O zi perfectă ar trebui să înceapă cu o noapte perfectă, adică să am un somn fără întreruperi, ca un şnur grăsuţ. Deci să mă trezesc devreme, odihnită, afară să fie maximum 24 de grade şi, dacă se poate, senin. Să mă bucur tihnit de cele câteva tabieturi, să nu mă întrerupă nimeni, să nu trebuiască să vorbesc cu cineva, să pot ieşi în linişte pe terasă, să stau pur şi simplu vreo cinci minute cu ochii ţintă la florile portocalii fără să fac nimic, fără să mă gândesc la nimic. Apoi, pe la 9, să intru în cameră, să trec la computer, să clămpănesc cu spor pagină după pagină, să scot la imprimantă tot ce-am produs, să ies din nou pe terasă şi să citesc ce am scris, să-mi placă şi, satisfăcută, să-l sun pe cel mai bun prieten, să dăm o raită pe la redacţie, să molfăim un langoş, să flecărim aiurea. Apoi să ajung acasă şi, după ce prânzesc, să mă surp în pat, în chip de siestă. Apoi, spre după-amiază, să încalec pe bicicleta slovacă Kenzel, să mă opresc la Biblioteca judeţeană, să caut în fişierul vechi, cartonaş după cartonaş, până găsesc Trei primăveri de Camil Petrescu şi Oraşul pierdut în ceaţă de Méliusz József. Apoi să pedalez pe străzi vechi şi prin parcuri, să caut, ca un detectiv, ce-a mai rămas din cafenelele şi restaurantele despre care scriau cei doi acum o sută de ani, să mă îmbib de atmosfera de-atunci, ca să mă pregătesc de filmări pentru Timişoara. Harta secretă. Apoi să-i sun pe băieţii din echipă, să ieşim pe terasa de la Merlot, să mâncăm lapte de pasăre, să facem planuri peste planuri, să ne închipuim cum o să se bată Netflix şi Arte pentru filmuşoarele noastre. Apoi să mă întorc acasă, să fie deja târziu, să mă arunc în pat cu un thriller nordic în braţe şi să cad răpusă într-un somn lung, ca un şnur lucios. Cam aşa visez la o zi perfectă.

Dar acum nu mi-e dat s-o am. Afară e o caniculă cum nu cred că am prins vreodată în iunie, deci nu pot să dorm noaptea, deci simt că o iau razna, deci nu mă bucur de cele câteva tabieturi, deci e cald încă de la nouă dimineaţa, deci nu ies pe terasă, deci clămpănesc o pagină la computer, deci o imprim şi o citesc, deci, de nervi, o fac cocoloş şi o arunc direct la gunoi, deci nu ies în oraş, n-am chef de niciun langoş şi de niciun prânz, deci zac în pat ca prostită, fără să fac nimic, fără să vorbesc cu nimeni, până se face noapte, deci simt că mă apucă nebunia şi nu pot să adorm.

 

Aţi scris un roman la șase mâini, aţi conceput studii academice. Cǎrţile dumneavoastrǎ au stârnit interes, au trezit admiraţie și au fost recompensate cu premii. De la „Femeia în roșu” pânǎ la „Dandysmul. O istorie” și „Amazoanele. O poveste” e cale lungǎ. Cât de lungǎ (mai) este calea pânǎ la romanul despre Andi Bandi?

Depinde. Calea poate fi scurtă, dacă ceva anume din mine (ce?!) o să-mi dea un brânci puternic şi o să-mi strige „Babette, dă-i bice şi apucă-te odată de scris, nu te mai fandosi atâta şi nu tot vorbi despre asta. Fă-o! Nu vezi că plictiseşti lumea cu izmenelile tale?” Chiar aşa: dacă am ceva de spus, să mă pun pe scris şi gata. Cred tot mai mult că acel ceva din mine care mi-ar da cândva brânci e teama de a nu mai vedea (la propriu) cu singurul ochi bun: dreptul.

Dar, la fel de bine, calea de la eseu şi de la prozulici până la roman ar putea fi atât de lungă încât să n-o mai nimeresc niciodată. Doar dacă ceva anume din mine (ce?!) o să-mi dea un brânci puternic ca să mă scoată din istoveala & depresia care m-au cocoşat după ce am încheiat de citit, de comentat, de comparat sute de volume, ca să aleg 250 pentru un dicţionar al romanului central-european din secolul XX. Lucrez la măgăoaia asta de multă vreme (e drept, intermitent), cu o echipă întreagă. Toate temele, toate stilurile îmi par epuizate, ba chiar ideea de roman e cumva în ceaţă, aşa că nu-mi mai găsesc rostul şi locul. Pur şi simplu sunt blocată, inhibată, strivită. Ştiu că e o prostie, fiindcă nu există nici teme, nici stiluri moarte. Aşa că aştept plină de speranţă clipa când, total dezintoxicată de romanită, care-i un fel de morb al romanului, o să-mi iau inima în dinţi şi, brusc dezmeticită, o să-mi strig plină de avânt: „Pe cai, Babette!”

 

Ce face Adriana Babeți când nu citește, lucrează la vreo carte sau corectează lucrări/teze?

Depinde. Dacă e vorba de ceva creativ, chiar acum fac nişte filmuleţe, un fel de documentare, dintr-o suită intitulată Timişoara. Harta secretă: locuri şi oameni. E o muncă de echipă, aşa că am alături o minune de artişti vizuali, un muzician şi un scriitor. Am terminat Legenda Casei H. şi lucrăm cu spor la Cafeină pe Bega, care e un fel de istorie serios-ghiduşă a băutului cafelei la Timişoara. Ce am descoperit în documente mi-a dat o bucurie imensă, pe care vreau să o împărtăşesc tuturor. Unele poveşti sunt vag cunoscute, altele uitate complet, altele – pur şi simplu neştiute. Doar două exemple: aveţi habar că însuşi Dimitrie Cantemir a sorbit o „supă neagră” la Timişoara? Era în vara lui 1696, pe când prinţul era (încă) fidel sultanului şi când însoţea armata turcă în cetatea asediată de austrieci. Iar singurul loc unde se putea desfăta cu o cafea era unul din aşezămintele dervişilor, aflat cam pe unde e azi Iulius Mall? Sau aţi ştiut că inventatorul espresorului e Francesco/ Ferenc Illy, timişorean get-beget?

Despre cum pun umărul să ajut, despre cum particip unde cred că e bine să participi, nu vreau să vorbesc. Dacă faci ceva, fă-o şi taci. Dacă însă e vorba despre micile plăceri şi bucurii, zic aşa: mă întâlnesc des cu prietenii spre seară, la o terasă, într-o vizită, o lansare de carte, un film, un concert, un vernisaj. Sau încalec pe Kenzel şi bântui prin oraş, pe străzi liniştite. Sau mă avânt pe Transalpina bănăţeană sau pe dealul Silagiului sau până la Novi Sad ori Szeged. Sau dezleg cuvinte încrucişate foarte grele. Sau tropăi întins cel puţin 6.000 de paşi. Sau pur şi simplu zac, fără să fac nimic. Dar asta e cam rar.

 

E adevărat că inteligența umană e mai fermecătoare decât frumusetea umană?

Depinde. Depinde de cine răspunde. Fiindcă unde e vorba despre farmec, nu cred că se poate discuta în termeni de adevăr absolut. Fiecare cu adevărul lui. Aşa că zic ceva simplu, fără să pot birui o discuţie filosofică şi riscând nişte îmbârligări logice. Pe mine mă farmecă ambele, dar nu în egală măsură. Dacă o frumuseţe fizică nu e dublată măcar de un dram de inteligenţă, pentru mine, cel puţin, ea se tufleşte. În timp ce o inteligenţă scăpărătoare poate străluci şi te poate fermeca până la adânci bătrâneţi, evident, dacă nu cumva o doboară un alzheimer.

 

Ce faceți sau ce ați făcut după o suferință în dragoste?

Depinde. Risc să mă repet obositor, dar zic că depinde de vârstă şi de situaţie. La zece ani, deşi eram îndrăgostită mortal de Günthy Türbach, văzând că el nu mă prea bagă în seamă, m-am resetat rapid şi am răspuns avansurilor timide ale lui Gigel Drăghici. Aşa că n-am suferit. La 20 de ani, lăsată la vatră de un cretin înalt, cu părul creţ, am suferit puţin, dar mi-a trecut fiindcă mi-am luat o bască roşie, pe care am tras-o şmechereşte pe-o ureche şi m-am tuns scurt. Eh, şi după aia, pe la 30 de ani a fost mai complicat: ba am luat amfetamine (medicamentul Silutin, 100 de pastile cu 25 de lei cutia, în toate farmaciile), ba am făcut aerobic, ba m-am aruncat pe Dimitrie Cantemir şi l-am chinuit vreo 20 de ani cu o teză de doctorat. Iar de la 40 încolo a trebuit să mă las de amfetamine pentru că Silutinul nu s-a mai importat, aşa că m-am apucat de amazoane şi de dandysm. Apoi suferinţele au devenit tot mai rare şi mai mititele, pentru că într-o frumoasă şi trainică prietenie nu-i loc de trădare. Până când cel mai bun prieten n-a mai vorbit cu mine preţ de două săptămâni fiindcă i s-a părut că făcusem ceva nedemn, care ieşea din codul onoarei cavalereşti. Pot să spun că atunci am suferit ca un câine şi că suferinţa a fost – culmea! – mai mare ca una din dragoste. Iar ceea ce am făcut rămâne şi pentru mine, până azi, o ciudăţenie.

 

Să ne întoarcem puțin la scrierea primului roman colectiv din literatura noastră. V-a schimbat această experiență modul în care vă raportați la procesul creativ? Cât a presupus asta negocierea unei anumite generozități mai ample față de celălalt și cât ar mai fi importante astfel de întâlniri pentru literatură?

Depinde. Să răspund la prima întrebare. Dacă e vorba de proză, mai exact de o proză de mari dimensiuni (fiindcă noi trei am scris peste 500 de pagini în doar 17 zile), da, mi s-a cam schimbat raportarea la cum e să creezi un roman. Poate tocmai de aia, după ce am rămas singură în faţa foii de hârtie, m-am şi blocat. Dacă e să mă refer la cum se scrie un eseu (blindat academic) de sute de pagini, cred că mica noastră cooperativă mi-a întărit convingerea că fac bine ce fac. Anume, că structurez cât mă ţin baierele o materie vastă şi că găsesc tot soiul de trucuri pentru a-i spori coerenţa. Că, deci, e o creativitate cumva strunită în profitul cititorului. Dar, înainte de toate, cei doi prieteni mi-au injectat (cu forţa) ideea unui profesionalism dur. Ce vreau să spun? Că da, desigur, e nevoie de multă documentare, e nevoie de inspiraţie şi de un stil captator, nu adormitor. Însă mai presus de orice, îţi trebuie tenacitatea de a sta în faţa computerului cinci-şase ore, ca să scrii (bune, rele) măcar trei pagini pe zi. Eu crezând până atunci că procesul creativ e liber ca pasărea cerului. Ai chef, inspiraţie şi ducă, scrii. N-ai, stai sau zburzi. Poate pentru poeţi şi pentru unii prozatori o fi valabil, nu ştiu. Dar pentru genul de cărţi pe care le-am scris singură, după experienţa asta colectivă, am văzut că nu merge decât aşa, ca la armată. Ordine şi disciplină, asta le datorez celor doi Mirci.

La cea de-a doua întrebare am tot răspuns în alte interviuri. Compunerea Femeii în roşu a fost şi o experienţă de prietenie, de înţelegere adânc omenească. Chiar atunci când am scris romanul (în august 1986), fiecare din noi trecea printr-o etapă mai complicată a vieţii. Dar am găsit forţa de a ne accepta aşa cum eram, ca nişte fraţi, sudaţi incredibil, fără orgolii, fără ifose. A fost o şansă imensă întâlnirea noastră, deşi cei din jur credeau că o să capotăm rapid, că o să ne tot certăm, pentru că stăteam împreună cam 15 ore pe zi.

Iar la a treia întrebare nu ştiu ce să răspund. Tot cu „depinde”. Depinde de mulţi factori ca asemenea experimente să reuşească şi deci să fie importante pentru literatură. Poate că vremea lor a cam trecut. Nu?

 

Cât și cum a fost influențată traiectoria dumneavoastră literară de acest roman – scris în colaborare cu cei doi Mirci, Mircea Mihaieș și Mircea Nedelciu?

Depinde. Întâi, ar trebui să înţeleg bine ce-i cu traiectoria asta în literatură. Cum te înscrii pe orbită. Pe care orbită? Când? De ce? Hai să mă prefac că înţeleg. Fiindcă până o să mă consider prozator e cale lungă (ştiu ce spun, nu mimez modestia), faptul că mi-am pus semnătura pe coperta unui roman, fie el şi colectiv, mi-a dat un fel de paşaport în alb pentru zona în care visez să intru. Deci îmi dă un oarecare temei de speranţă că odată şi-odată voi locui acolo.

 

Dacă, să presupunem, ați fi pusă din nou în situația de a scrie un roman la patru sau șase mâini, cu ce scriitori/scriitoare contemporani/e ați vrea să colaborați și de ce?

Surpriză! De data asta n-o să mai spun „depinde”, pentru că sunt sigură că experienţa de acum treizeci şi ceva de ani nu poate fi repetată.

 

Proiectului „A Treia Europǎ” i s-au reproșat atitudinea regionalist-segregaţionistǎ și excepţionalismul bǎnǎţean (transilvǎnean), care s-ar întrezǎri în selecţia autorilor români analizaţi. Cum aţi rǎspunde acestori reproșuri acum, când „Dicţionarul romanului central-european din secolul XX”, pe care îl coordonați, e în pragul apariţiei?

Depinde. Din nou, depinde de ceva, de cineva. În primul rând, de cine adresează reproşurile şi din ce perspectivă o face. Dacă e cineva care a urmărit tot ce am publicat (cărţi, reviste) începând din 1997, cineva care a participat la colocviile, conferinţele, cursurile, seminariile, şcolile de vară pe care le-am organizat de ani de zile, deci dacă e cineva documentat, fără prejudecăţi, fără impresii preluate după ureche, atunci aş intra într-un dialog serios. Dacă la mijloc e doar rea-voinţă, rea-credinţă, comandă ideologică şi politică venită te miri de unde, atunci nu, nu aş răspunde. Aş lăsa tot ce am făcut să vorbească. Poate nu-i strategic şi tactic, dar am obosit şi eu, şi colegii mei, să ne tot explicăm, să ne tot justificăm, de parcă am fi cu musca pe căciulă. Când va apărea Dicţionarul se va vedea că apar acolo şi romane de Sadoveanu sau Hortensia Papadat Bengescu ori Blecher. Sau de Marin Preda, Breban ori Ştefan Agopian. De ce? Cum? Am explicat cât am putut de bine în Prefaţă. Se va vedea.

 

Scriați cândva că Ospăţul Babettei (Babettes goestebud, filmul danez din 1987, în regia lui Gabriel Axel) e un cine-festin, în care „un întreg tratat de filosofie stă pitulat într-o prepeliţă crocantă umplută cu trufe…. Babette din acest film pare a avea, în interpretarea dumneavoastră, un strop de dandysm, acţionând în momentul festinului ca un personaj al propriei vieţi, dar şi un strop de amazonism, de strategie combativă faţă cu inerţia, cu teatrul mortificat al destinelor celor din jurul ei. Ar fi Babette un posibil dublu al dumneavoastră, o persona, dacă ați fi artistă performer, un dublu fictiv, totuşi genuin?

Depinde de cât de sofisticat pot răspunde, pe măsura întrebării. Îmi dau seama că, din cauza căldurii foarte mari, nu pot încropi aşa ceva. Doar ceva simplu. M-am autoinitulat Babette cu mult înainte de a vedea filmul (ca să mai atenuez ceva din Babeţi/ ba nu beţi). Şi nu, nu am nimic din doamna reală, celebra pariziană de la Café Anglais, Babette Hersant. Deşi aş vrea.

 

O amazoană s-ar putea îndrăgosti de un dandy?

Depinde. În romane, în poeme, pe scenă sau în filme, da, se poate îndrăgosti. În realitate, e puţin diferit. Fascinaţie reciprocă poate exista, ca între două mari contrarii. O dovedeşte maldărul de scrisori ale unor scriitori-dandy pentru nişte femei aprige (chiar dacă nu amazoane la propriu). Am tot adunat în timp volumele cu pricina şi aş vrea să scriu o carte pe tema asta. Hai să zicem că era şi un fel de îndrăgostire între ei uneori. Dar când intrăm în zona pasională, de sexualitate, lucrurile sunt mai complicate.

 

Există vreun loc în care vă doriți foarte, foarte mult să ajungeți, dar nu ați reușit încă?

Depinde. Dacă e unul real, nu. Dacă e unul imaginar, da. Aş vrea să ajung chez moi. Adică acasă. La mine. În mine.

 

La ce vârstă sunt lăsate la vatră amazoanele?

Depinde. Alea adevărate, nu din mituri, despre care am scris în Amazoanele. O poveste zeci de pagini, se lasă singure la vatră când nu mai pot călări, când nu mai pot mânui cum trebuie arcul, suliţa sau toporişca. Din câte am citit, în unele comunităţi de războinice asta se întâmplă pe la 45-50 de ani. Dar de fapt nu-i o lăsare la vatră propriu-zisă, ci doar o renunţare la război. Pentru că de mers la vânătoare ele continuă să meargă sau fac tot soiul de treburi tipic bărbăteşti.

 

Va apărea vreodată jurnalul dumneavoastră?

Depinde de cine îl va găsi.

 

Dacă ar fi să le dați scriitorilor tineri și foarte tineri un sfat, unul singur, care ar fi acela?

Depinde cine întreabă. Dar ca să nu mă tot fofilez, le-aş da un singur sfat: să nu asculte de un singur sfat.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem de Ludmila Khersonsky

Ludmila Khersonsky (n. 1964) este o poetă și traducătoare din Ucraina, autoare a trei volume de versuri. Poezia ei a primit câteva premii importante și a fost tradusă în germană, lituaniană și engleză. Trăiește la Odesa.

3 poezii de Amalia Cernat

Scriu pentru ca imi place sa pescuiesc si lustruiesc ce pluteste in capul meu. Vreau de la arta mea catre mine – ingaduinta de a se lasa invitata si prelucrata; catre ceilalti – sa placa, sa displaca, sa isi faca rostul.

Sportul x poezia română contemporană – Essential Mix 2021

Înainte să citiți următoarea selecție-maraton din „Generația de aur”, cea mai recentă antologie de poezie apărută la noi, vă propunem să aflați și ce au declarat coordonatorii ei despre tematica aleasă și modul în care s-au oprit asupra celor 22 de autori.