Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© din arhiva autorului

Așa cum au oamenii fantezii sexuale, eu tot visez că poezia mea o scriu toți ceilalți

Răzvan Țupa: Premiul „Gheorghe Iova” Textuare poate să continue doar ca un experiment în fiecare an. Prin iulie-august mi-am propus să vin cu o formulă care să fie funcțională, pentru că treaba cu juriul nu a funcționat. Pentru mine e o ocazie să pun la muncă potențialul relațional al poeziei, fix partea aia care face literatura să funcționeze dincoace de pagină. Mă rog, așa cum au oamenii fantezii sexuale, eu tot visez că poezia mea o scriu toți ceilalți.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Recent ai primit Premiul pentru experiment literar „Gheorghe Iova” – Textuare. Când ai citit primul text care ți s-a părut un text experiment? Erau texte ale unor scriitori români sau străini?  Cine poate stabili ce e experiment, ce se află în afara sa?

Am și o vârstă, sunt sigur că îmi mai scapă lucruri din ce am citit. Uite, dacă e să conturez un ghid personal al relației cu scrisul, literatura m-a interesat numai în măsura în care reușeam să văd legătura cu ceva viu. Adică tot ce știam la început era că nu mi se părea poezie ce auzeam că e prezentat ca poezie. Bine, în materie de poezie, eu când eram mic citeam doar Topârceanu, Anton Pann și poeme istorice. Altfel, singura legătură a poeziei cu realitatea a fost atunci când mi s-a dat o trimitere pentru control psihiatric când trebuia să plec în armată și am zis că în general citesc Bacovia și Kafka. „Și îți place?” m-a întrebat una dintre membrele comisiei și m-a trimis la investigații ca suspect de alcoolism compensatoriu și tulburări majore de personalitate. Diagnosticul pentru care mi s-a amânat un an armata a fost depresie sau așa ceva.

Abia după ce am citit o analiză a lui Tudor Vianu la Ion Barbu, am trăit prima dată sentimentul că un poem poate să aibă sens (legătură cu realitatea), cu toate că la prima vedere nu îmi dădeam seama deloc. De acolo la Nichita Stănescu, unde legătura asta e abuzată, mai ales în interpretări, și la teoretizările lui Marin Mincu nu a fost decât un pas. Apoi a fost controversa dintre Marin Mincu și Gheorghe Iova, între „literatura trebuie să rămână literatură” și acțiunea textuală. Marin Mincu a și reformulat un volum din anii ´80, mutând accentul spre experimentalism. Chiar atunci când eu scriam fetiș, apăruse și antologia Experimentul literar românesc postbelic, unde Ion Bogdan Lefter, Monica Spiridon și Gheorghe Crăciun orientau toată discuția spre postmodernism. Cam atunci când eu am publicat al treilea volum de poezii, Cerul din Delft, Octavian Soviany a venit și cu Cinci decenii de experimentalism, două volume în care atinge multe din zonele care m-au interesat.

Cum se întâmplă pentru orice e important, să sperăm că fiecare în parte stabilește ce e experiment și ce nu și nu o instituție cu tot felul de interese. Sigur că sunt și experimente reușite și altele lăsate baltă, dar nu mai puțin experimente. Cum umblă alții prin cluburi, eu bântui prin librării de câte ori am timp. Așa că la început mai mult am găsit români. Erau și întâlnirile pe care le organiza Nina Vasile într-o bibliotecă la finalul anilor ´90. Cam în același timp cu cenaclul Fracturi. Dacă la Fracturi era totul așa ofensiv și conversațional, la Nina fiecare întâlnire era un experiment cu temă. Poate și pentru că tot ce s-a întâmplat la Facultatea de Litere cu Fracturi a fost, la vremea aceea dublat de proiectul lui Cristi Cosma cu Biblioteca de Poezie, unde se tot puneau la cale lecturi ieșite din tipare, am rămas mereu prins de pregătitul fiecărei lecturi așa cum pregătești un grupaj de poeme pentru tipar. Mă rog, poate azi, când publici din trei click-uri, nu mai înseamnă mare lucru ce zic.

Scriitori străini am găsit mult mai târziu, după Cummings, după ce am dat peste brazilieni, peste zona puternic dezvoltată în Suedia pentru experiment, peste autori germani ca Anja Utler, sau Mária Ferenčuhová, în Slovacia, ori autoare precum Kinga Toth sau, mai ales, Katalin Ladik, în Ungaria. Cred că abia la Rotterdam, la Poetry International, am rămas uimit când am dat peste japonezi ca Yasuhiro Yotsumoto, Shuntaro Tanikawa, Gozo Yoshimasu. Abia acolo găseam activată pofta asta de a depăși povestea literară, de a stabili raporturi dincolo de „hai să fiu și eu considerat scriitor”.

În același timp, tot învârtindu-mă prin București, s-a întâmplat să vină experimentele la mine. Poetul Gene Tanta a organizat un simpozion de identitate și formă în poezia contemporană, concentrat pe zona conceptuală a scrisului de azi. Era prin 2013 când i-a strâns pe Ioana Ieronim, Toby Altman, Elena Vlădăreanu, Vanessa Place, Johannes Göransson, Radu Vancu, Jennifer Karmin,  Iulia Militaru, Chris Tanasescu, Caius Dobrescu și pe tine, Andra Rotaru. La fel s-au petrecut lucrurile cu seria anuală de evenimente dedicate poeziei conceptuale, organizată de Simona Nastac, care mi s-a părut mereu punctul culminant al oricărei ediții din Festivalul Internațional de Poezie de la București.

Ai continuat să-i cauți și citești pe acei scriitori care propuneau formule complet neobișnuite? Cum reacționezi în fața unui text mai „clasic” vs în fața unui text experiment? Dacă cineva ți-ar monitoriza pulsul sau nivelul de serotonină, cum crezi că ar arăta harta ta organică?

Cum să îți spun, pentru mine formulele experimentale sunt obișnuite. Eu unul nu prea știu text clasic care să nu fie mărturia unui experiment. De aceea, nu văd deloc posibilă o opoziție de felul experimental-clasic.

Am citit în Edenkoben într-o lectură pe care o organizase Corina Bernic împreună cu Gabriel H. Decuble. L-am cunoscut atunci pe un scriitor german, Ulf Stolterfoht. El spunea într-un interviu că e o eroare curentă să se considere că poezia experimentală are probleme cu limbajul când, de fapt, ținta ei este ceea ce numim realitate sau lume în sens epistemologic.

Chiar și atunci când am căutat în cartea de telefon numărul lui Gellu Naum ca să-l cunosc, a fost tot pentru că aveam sentimentul că are legătură cu realitatea felul în care funcționa suprarealismul la el. Cam asta e cu serotonina de care întrebi. Și pentru felul în care m-a obsedat mult timp Pier Paolo Pasolini, cu intersecția între scris și film, aceeași obsesie cu realitatea pe care nu o consideri experiment în termeni școlari. Poate și de la forma ciudată de dislexie care m-a obligat mereu să citesc o frază în același timp în mai multe feluri mi-a venit nevoia de a vedea împreună tot felul de domenii, ba poezie și film, ba scris și dans, ba versuri și starea vremii, care sunt bine-mersi separate.

Cum arătau primele tale propuneri experiment? Este  astăzi publicul pregătit pentru orice tip de propunere artistică?

La primele propuneri încercam să înțeleg la ce se referă termenul „public”. De fapt, înainte să strâng în volum primele poeme, eu le tot adunam în fascicule, printam un fel de pliante ca să îmi dau seama cum lucrează împreună și le împărțeam pe la tot felul de lecturi sau evenimente. Între timp, îmi este tot mai clar că nu trăim toți în același timp, așa că ar fi naiv să spun că publicul are coordonatele cutare și cutare. Pot să spun cu siguranță că există un cititor pentru orice propunere artistică. Problemele încep atunci când fie cel care scrie, fie cel care e citit (în mod ciudat, am învățat la școală că ar fi vorba despre aceeași persoană și nu e) începe să nu mai știe că e vorba de el în tot demersul. Partea asta de experiment a avut mereu modurile ei de motivare pentru mine, de la primele hărți de poezie pe care le-am făcut la Timișoara în ateliere cu Ana Toma și cu scriitorii de acolo, pe urmă cu volumele obiect pe care mi le-au dăruit Diana Marincu și Bianca Băilă, și până la proiectele cu dans gândite de Cosmin Manolescu, la care am participat cu Cristina Lilienfeld, la București, Timișoara și Lisabona. Acum mă prind că prima lectură în public cu poemele mele a fost și prima dată când am putut să simt că pun în fața oamenilor ceva ce îmi imaginasem. Irinel Anghel a inclus într-un concert de la Uniunea Compozitorilor poeme din fetiș. Mereu îmi imaginasem cum ar arăta aula de acolo cu niște benzi uriașe de hârtie pe care să fie scrise lucruri și derulate de la balcon în sală și la concertul acela am făcut asta.

Când l-ai întâlnit pe Gheorghe Iova? Cum a continuat prietenia voastră?

Nu am nicio idee cum l-am întâlnit. Eu am tot povestit de-a lungul anilor și cum l-am văzut la Muzeul Literaturii, la cenaclul de acolo, când se bucura că îl reîntâlnește pe Ioan Stratan, și cum a venit la o lectură pe care am avut-o noi cu Fracturi prin 2000-2001 în Lăptărie și tot reacționa la ce se citea. Cu un an înainte, se ajunsese undeva la limita bătăii la o lectură la care eram noi în public și citea, cred, Andrei Bodiu. Când a început Iova să ne răspundă din sală, ne gândeam că, fiind acum de partea cealaltă a mesei, a venit rândul nostru să fim luați la rost. Dar Iova avea putere să țină lucrurile în zona discuției, oricât de extreme păreau formulările. După un an, când am debutat, m-am trezit că apar pe lista nominalizaților pentru premiile pentru experiment, pe care le decerna Iova din partea Asociației Scriitorilor Profesioniști.

În ceea ce mă privește, de la primele lecturi în public, Mircea Cărtărescu spunea despre părți din ce scriam „asta a făcut Iova și a ajuns într-un punct mort”. Și Paul Daian mă tot întreba „de ce mai face Iova asta dacă a făcut-o Wittgenstein?!”.

Cât despre prietenie, cred că sunt multe persoane, mai ales artiști, care chiar pot să vorbească de prietenia lor cu Gheorghe Iova. Chiar scriitori de vârsta mea, ca Bogdan Lipcanu sau Cosmin Manolache. Ori și mai tineri. Când am lucrat la primul număr al revistei Cuvântul, știu că vorbisem cu Cosmin Perța și Teodor Dună și stabilisem că doar cu Iova putem să începem. Apoi, totul a ajuns la întâlnirea „Scrisul extrem” din care încă mai sunt pe internet două fragmente filmate.

Într-una dintre ultimele discuții pe care le-am avut, îmi spunea „Răzvan, noi doi asta avem în comun, nici de mine, nici de tine, nu au crezut că suntem poeți”. „Păi, norocul nostru că nu” a spus unul dintre noi.

O astfel de inițiativă îl aduce mai aproape de publicul actual pe cel mai radical textualist underground al generației `80, Gheorghe Iova. Cum îți dorești să se continue sau cum speri să arate ediția din anul următor?

E un moment în care se întâmplă enorm de multe lucruri care țin de experiment. Și premiul trebuia să aleagă dintre toatea astea. Uite, de câțiva ani, se publică tot mai insistent scris experimental. Editura Fractalia e specializată în zona experimentală a scrisului,  OMG, o nouă întreprindere, a scos deja câteva volume care pun problema limbajului poetic din perspective surprinzătoare. Când mi-a pus în brațe V. Leac antologia Hotel Cosmos cu poezie românească S.F., lansată anul trecut, abia mi-a venit să cred că am texte lângă desene. La fel de neașteptat, din ce știu, trebuie să mai apară o antologie la Vellant, cred, în care sunt adunate texte despre scaune cu desene ale scriitorilor invitați, la fel de neașteptat ca efect din ce știu.

Sunt multe întreprinderi de acest fel, cum ai și tu, cum are Dmitri Miticov online, cum a ajuns foarte departe Yigru Zeltil, care continuă să adune cărțile de poezie publicate în România într-o listă online pe ani, sau autori tineri, care abia au apărut, ca Tudor Pop ori Timotei Drob, foarte porniți în experiment. Uite, pe toate astea se bazează premiul pentru experiment în literatură „Gheorghe Iova” Textuare. Pe mine mă interesează dacă putem să îl dezvoltăm dincolo de ce e scris în română. Zilele trecute, am dat peste volumul lui Sebastian Big, Free Parking: Spre Automat Plata Parcare, în zona de poezie de la Cărturești Verona (cred că ei sunt librăria cu cel mai generos spațiu pentru poezie, despre cum sunt organizate… mă mănâncă degetele de câte ori merg să le pun în altă ordine). Și era așa, între celelalte cărți ale editurii. La câțiva metri, era o antologie Robert Lax, 33 Poems. E un dialog așa de intens între cărțile alea că nu văd cum poți să crezi că experimentul poate să fie într-o singură limbă sau într-un singur moment.

De-asta cred că premiul „Gheorghe Iova” Textuare poate să continue doar ca un experiment în fiecare an. Prin iulie-august mi-am propus să vin cu o formulă care să fie funcțională, pentru că treaba cu juriul nu a funcționat. Pentru mine e o ocazie să pun la muncă potențialul relațional al poeziei, fix partea aia care face literatura să funcționeze dincoace de pagină. Mă rog, așa cum au oamenii fantezii sexuale, eu tot visez că poezia mea o scriu toți ceilalți.

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.