IOANA PÂRVULESCU predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură.
Scrieri: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăţi literare (1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003, reed. 2007, 2018), În intimitatea secolului 19 (2005, reed. 2007, 2013), În Ţara Miticilor (2007, reed. 2008), Întoarcere în secolul 21 (2009, reed. 2018), Viaţa începe vineri (2009, reed. 2013, 2018), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenţii (2016).
Traduceri: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cherubinischer Wandersmann (ediţie bilingvă 1999 şi 2007), Maurice Nadeau, Să fie binecuvântaţi (2002), Laurent Seksik, Consultaţia (2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor (2007), Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătăţii (2014).
Antologii: De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006), Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (2012), Şi eu am trăit în comunism (2015, reed. 2018).
ATUNCI S-A PETRECUT MIRACOLUL
Gat‑Heferul era așezat pe delușoare blânde, iar uscăciunea se simțea mai puțin decât în restul ținutului, primăvara puteai zări verdeață stropită cu maci roșii, iar vara, printre mărăcini, o mulțime de floricele galbene se iveau în iarba firavă. Între mătasea nesfârșită a cerului și pământul pietros, împărțit pe familii și lăsat moștenire din veșnicie‑n veșnicie și din tată‑n fiu, galileenii din mica așezare – ca toți cei de dinaintea lor și ca toți aceia care aveau să‑i urmeze – munceau din greu și așteptau încrezători sau înspăimântați venirea lui Mesia. Femeile măcinau grâne între două pietre rotunde, în curtea casei, unde coceau și pâine, și creșteau copii. Bărbații desțeleneau pământul și‑l curățau de pietre, cultivau viță‑de‑vie, pe care o udau cu trudă atunci când ploaia nu se îndura să cadă, iar vinul, mai degrabă dulceag, le dădea și lor bucurie și poftă de viață, viața însăși urmându‑și cursul după aceeași rânduială. O porneau adeseori spre miazăzi, la Ierușalaim sau la Iafia, așezare pe care‑o puteai zări, albă, în depărtare, chiar de‑acasă, mergeau cu treburi, schimbau mărfuri și aflau ultimele noutăți. Sau Ierușalaim și Iafia veneau la ei, prin negustori și călători plini de povești, ca acest bun de gură și de nimic altceva Iacob al lui Beniamin. Se dovedi însă, și încă foarte curând, că judecata lui Iona era pripită. Iacob avea și alte calități în afară de întorsul vorbelor cu limba, în gură.
Strigătul nu fusese de om sau de fiară, ci de mamă. Cât timp muierea asta se certa pe niște nimicuri cu o vecină, copilul ei se cățărase la iuțeală, ca un gândăcel, pe ghizdul de piatră, deloc înalt, al fântânii din apropiere, cea de la care Iona îi adusese apă unchiului său și al cărei capac greu era dat deoparte. Mama îl ținuse sub priviri tot timpul și îl scăpase din ochi o clipită, doar o clipită. Răutății lucrurilor de felul ăsta oamenii din Gat‑Hefer îi spuneau voia lui Dumnezeu. Copilul a căzut înăuntru chiar când femeia s‑a întors spre el să‑l cheme, așa că ea a văzut grozăvia pe care n‑avea s‑o mai uite niciodată. Era o gaură adâncă, și deasupra ei, o roată pe care atârna o frânghie cu două vase mari de lut cu gura largă, unul sus, gol, unul cufundat în apă. Bărbații au alergat într‑acolo, bătrânul mult mai încet decât nepotul, și suflând aerul pe gură, cu zgomot.
Iona s‑a apucat cu amândouă mâinile de frânghie. Laba piciorului era prea lungă ca să‑i încapă în vas. Așa că le‑a poruncit scurt femeilor care se văietau nedeslușit și unchiului care gâfâia să‑l lase jos, în gaura cu copil înăuntru, în timp ce el avea să se țină doar de funie. Spre norocul lor, chiar atunci a venit alergând și fiul cel mare al vecinei, un tânăr zdravăn. L‑au coborât cu aprige opinteli, Iona se legăna pe funie, izbindu‑se de pietrele de pe margine, care‑i jupuiau pielea. Mama mușca aerul și avea degetele albite de cât strângea frânghia, iar vecina, frumușică și zveltă, împreună cu băiatul ei și‑au pus mâinile unele peste altele și s‑au opintit cu tot trupul. Unchiul stătea și se uita. Brusc, greutatea cea mare a dispărut, un vas plin cu apă a apărut sus și vecina l‑a sprijinit de ghizd, iar mama pruncului căzut și‑a dezlipit degetele și le‑a scuturat, să le dezmorțească. Auziseră pleoscăit, apoi nimic. În apa neagră care oglindise până de curând un cer mic, rotund și gol, se vedea acum numai creștetul lui Iona. Nimeni nu‑și mai amintea când se construise fântâna, dar era prima dată că înghițea oameni.
Mama a acoperit cu creștetul ei albastrul din cercul de sus, în clipa când de jos venea spre ea, izbind‑o în față, porunca răgușită: „Trageți!“ Au scos vasul, cu mare ușurință, în timp ce a doua găleată, golită în jgheab, cobora. Când a reajuns la ei, vasul ținea în găoacea lui un copilaș ghemuit, plăpând, cu capul atârnând moale pe‑o parte și cu ochii închiși. Nu dădea semne de viață, și strigătul de adineauri s‑a făcut din nou auzit, tot de fiară. Femeia își strângea cu groază bebelușul inert la piept și urla, mai mult decât plângea. Se apropiaseră în fugă câțiva copii mai mari, privind cu gurile căscate.
Dumnezeul lui Iona – fiindcă el avea unul, al lui – a vădit atunci rostul venirii lui Iacob ben Beniamin la Gat‑Hefer în chiar acea după‑amiază. Bătrânul a dat‑o cu blândețe deoparte pe femeie, a întins plodul mort pe jos – era o fetiță de nici doi ani, poate, cu fața negricioasă și șuvițele de păr linse de‑a lungul obrajilor – și a început să‑i apese pieptul micuț, cu degetele lui subțiri împodobite cu inele, într‑un mod numai de el știut, numărând tare până la doisprezece. Și‑a apropiat buzele de ale copilului, părând că le sărută. Mama nu se putea uita, se zgâlțâia acum fără glas, dar vecina cea frumușică îl țintuia cu ochi lucioși, presimțind ceva măreț.
Atunci s‑a petrecut miracolul și fetița înecată a înviat tușind, în timp ce Iacob a scuipat din gura lui apă de fântână: iată că până la urmă tot pusese gura pe apă.
— Am învățat de la corăbieri, am venit pe mare luni în șir, le‑am și pierdut socoteala, din Iberia, mi s‑a urât cu atâta cer, și atâta apă, și atâta corabie, de zeci de ori am văzut luna plină pe valuri și prin multe porturi am trecut, ultimul fiind Ioppe – a spus el cu o voce deodată obosită. Pe‑o furtună cum nu vă puteți închipui că există, munți și prăpăstii de apă, care erau gata‑gata să ne prăpădească, un bărbat a căzut peste bord chiar la urmă, după ce vânturile și ploaia se potoliseră. Tovarășii lui i‑au scos trupul până la urmă, i‑au apăsat pieptul, dar pe el nu l‑au mai putut învia… Și acolo de unde vin eu mă ocup cu arta vindecatului, i‑a explicat bătrânul femeii, care, nebună de bucurie, îi săruta sandalele prăfuite.
A simțit o gâdilătură udă pe picioare și a îndepărtat‑o ușurel pe fericita mamă. Bunătății lucrurilor de felul ăsta oamenii din Gat‑Hefer îi spuneau voia lui Dumnezeu.
Pe Iona n‑au putut să‑l scoată din fântână imediat, au fost nevoiți să cheme niște bărbați care să‑l tragă afară. Era cu pielea zdrelită, cu cămașa grea de apă, cu buricele degetelor încrețite. Când a văzut fundulețul copilului în mâna bronzată a mamei și căpșorul ițit de după umărul femeii, cu doi ochi negri care îl priveau bănuitor, gura lui cu buze vinete s‑a deschis toată într‑un zâmbet plin de lumină.
— Zâmbești ca maică‑ta! i‑a spus unchiul, plăcut surprins.
Să fi lăsat chiar Iona capacul fântânii dat deoparte când s‑a dus să aducă apă pentru musafir? Nimeni nu poate s‑o mai spună acum. Dacă da, măcar n‑a omorât pe nimeni. Nu oricine are norocul ăsta, scumpa mea… Îmi amintesc că de multe ori oamenii nu se mai osteneau să împingă capacul greu la loc. Ce‑i drept, mor atât de mulți copii, că unele mame de pe‑aici nici nu se mai sinchisesc. Și, da, sunt multe familii în care nimănui nu‑i pasă de celălalt. Dar la noi, în familia lui Iona, lucrurile au stat mereu altfel.
Fragmentul face parte din romanul Prevestirea, apărut de curând la Editura Humanitas.
