Astfel de amintiri m-au năpădit pe când mă aflam în acea Ladies Waiting Room abandonată din gara din Liverpool Street – amintiri în care se ascundeau lucruri și mai îndepărtate, vârâte unele într-altele ca bolțile subterane ale unui labirint pe care mi se părea că le disting în lumina prăfuită și gri, și care se succedau la infinit. De fapt, aveam sentimentul că această sală de așteptare în mijlocul căreia mă găseam, ca orbit, adăpostea toate orele trecutului meu, nimicite, ca și cum dalele de piatră de la picioarele mele, cu romburile lor în alb și negru, ar fi fost terenul pe care s-ar juca partida finală a vieții mele, și care ar cuprinde toată întinderea timpului. Poate că de aceea am și văzut în penumbra sălii două persoane între două vârste, îmbrăcate în stilul anilor treizeci: o femeie cu un mantou subțire de gabardină, cu o pălărie puțin înclinată pe cap, iar lângă ea un domn uscățiv, purtând un costum închis la culoare și cu un guler de preot în jurul gâtului. Dar nu i-am văzut doar pe preot și pe soția sa, a spus Austerlitz, nu, l-am mai văzut și pe băiatul pe care veniseră să-l ia. Ședea singur pe un capăt de bancă. Picioarele, cu șosete albe până la genunchi, nu-i ajungeau încă la pământ, și dacă n-ar fi ținut strâns în poală un rucsac mititel, cred că nici nu l-aș fi recunoscut, a spus Austerlitz. Așa, însă, l-am recunoscut după micul rucsac și-atunci mi-am amintit de mine însumi – pentru prima oară, din câte îmi pot da seama –, exact în clipa în care mi-am dat seama că eu trebuie să fi stat în această sală de așteptare, când, în urmă cu mai bine de-o jumătate de secol, ajunsesem în Anglia. N-aș ști să descriu, a spus Austerlitz, ca și în alte multe cazuri, starea în care mă aflam atunci: simțeam în mine ca o sfâșiere, o rușine și o durere, sau poate cu totul altceva, care nici nu poate fi exprimat pentru că lipsesc cuvintele, tot așa cum mi-au lipsit cuvintele și atunci când cei doi necunoscuți, a căror limbă n-o înțelegeam, s-au apropiat de mine. Îmi amintesc doar că, văzându-l pe băiatul așezat pe bancă, am realizat, ca într-un soi de buimăcire surdă, ce efect devastator avusese acel abandon în mine de-a lungul anilor scurși de-atunci, și-mi mai amintesc că m-a cuprins o înfiorătoare oboseală la gândul că, de fapt, nu fusesem niciodată viu cu adevărat, sau că nu m-am născut decât acum, în preziua morții mele – dacă pot spune așa. Despre motivele care, în vara lui 1939, i-au împins pe predicatorul Elias și pe soția lui cea cu față palidă să mă primească la ei, nu pot face decât presupuneri, a spus Austerlitz. N-aveau copii și poate au sperat, că, dedicându-se amândoi creșterii unui băiețel pe-atunci de patru ani și jumătate, vor reuși să lupte împotriva amorțirii zi de zi tot mai insuportabile a sentimentelor lor; sau cine știe, se simțeau chemați de o instanță superioară să îndeplinească o misiune ce depășea proporțiile unei binefaceri obișnuite, o operă cerându-le abnegație și sacrificiu de sine. S-ar fi putut de asemenea să creadă și că trebuiau să-mi salveze sufletul – neatins de credința creștină – de la osânda veșnică. N-aș ști să povestesc cum au decurs primele mele zile petrecute la Bala, sub acoperișul soților Elias. Îmi amintesc de noile mele haine, care m-au făcut să mă simt tare nefericit, și-mi mai amintesc de inexplicabila dispariție a micului meu rucsac verde și, în cele din urmă, îmi închipuiam chiar că-mi dau seama de dispariția treptată a limbii materne, ale cărei murmure deveneau lună de lună tot mai stinse, și despre care credeam că o vreme, cel puțin, mai existase în mine ca un soi de râcâit sau bocănit al unei ființe captive, care, de fiecare dată când îi dai atenție, se întrerupe și tace de spaimă. Iar aceste cuvinte, atât de repede date uitării dimpreună cu tot ce era legat de ele, cu siguranță că ar fi rămas pentru totdeauna îngropate în hăul memoriei, dacă printr-un întreg concurs de împrejurări n-aș fi intrat în acea dimineață de duminică în vechea sală de așteptare din Liverpool Street Station, la mai puțin de câteva săptămâni înainte ca lucrările de construcție s-o facă să dispară pentru totdeauna. (…) Remarcam acum cât de puțin exercițiu aveam în a-mi aminti lucrurile, și dimpotrivă, cât de mult mă străduisem întotdeauna să nu-mi amintesc, să uit cât mai mult posibil sau să evit tot ce-ar fi putut avea vreo legătură cu originea mea, care-mi era necunoscută. Oricât de incredibil ar fi pentru alții, ba chiar și pentru mine, așa se face că nu am știut nimic despre cucerirea Europei de către germani, despre statul sclavagist pe care l-au instaurat, și nimic despre persecuțiile cărora le scăpasem, sau dacă știam câte ceva, atunci era nu mai mult decât știe o simplă vânzătoare, de exemplu, despre ciumă sau holeră. Pentru mine, lumea se termina la sfârșitul secolului al XIX-lea. Nu mă încumetasem niciodată să trec de această perioadă, chiar dacă și în cercetările mele din domeniul istoriei arhitecturii și al civilizației în epoca burgheză, totul trimitea în direcția unei catastrofe care se prefigura deja. Nu citeam ziare pentru că, după cum știu astăzi, mă temeam de revelații inoportune, nu deschideam radioul decât la anumite ore, îmi perfecționam tot mai mult reacțiile de apărare și-mi creasem un soi de sistem de izolare preventivă și de imunizare care mă proteja de orice ar fi avut, într-un fel sau altul, fie chiar și o îndepărtată legătură cu antecedentele istorice ale persoanei mele, existând acum într-un spațiu tot mai restrâns. Pe deasupra eram mereu preocupat de acumularea de noi cunoștințe, care se întindeau acum pe mai multe decenii și care constituiau pentru mine o memorie de substituție, compensatorie; și dacă totuși se întâmpla uneori și inevitabilul, și în ciuda întregului sistem de protecție instalat, luam la cunoștință vreo veste primejdioasă pentru mine, s-a dovedit că eram perfect capabil s-o fac pe surdul și pe orbul și să uit totul la fel de iute ca pe o neplăcere oarecare. Această autocenzură aplicată gândirii mele, respingerea constantă a oricărei amintiri care mi-ar fi încolțit în minte, a continuat Austerlitz, îmi cereau de fiecare dată eforturi tot mai mari, ducând în mod necesar la paralizarea aproape completă a capacității mele de exprimare, la distrugerea tuturor scrierilor și notelor, la rătăcirile nocturne prin Londra și la halucinațiile care mă hărțuiau tot mai des, până în acel moment din vara lui 1992, când am sfârșit prin a mă prăbuși. N-aș ști să spun, a continuat Austerlitz, în ce fel mi-am petrecut restul anului; tot ce mai știu este că în primăvara următoare, când starea mea se mai ameliorase, la una din primele ieșiri în oraș am intrat într-un anticariat undeva în apropiere de British Museum, unde înainte căutam regulat gravuri legate de arhitectură. Cu gândul aiurea, am căutat prin diverse sertare și rafturi, întârziind uneori minute în șir contemplând o cupolă, un ermitaj, un monopter sau un mausoleu, fără să știu precis la ce anume mă uit și de ce. Proprietara anticariatului, Penelope Peacefull, o doamnă foarte frumoasă, pe care o admiram de mulți ani, se retrăsese, cum îi era obieceiul la orele dimineții, îndărătul biroului ei încărcat cu hârtii și cărți, dezlegând – scria cu mâna stângă – cuvintele încrucișate de pe ultima pagină din Telegraph. Din când în când îmi zâmbea, apoi, adâncindu-se în gânduri, privea din nou afară pe stradă. În anticariat era liniște, doar niște voci discrete se auzeau din radioul pe care Penelope îl avea mereu lângă ea, iar aceste voci, inițial abia perceptibile, dar care curând au devenit chiar prea deslușite, mă fascinau într-atât, încât am uitat de foile întinse în fața mea, încremenind ca și cum n-ar fi trebuit să-mi scape nici cea mai mică silabă ieșită din aparatul care cam hârâia. Auzeam vocile a două femei care discutau despre cum, în vara lui 1939, copile fiind, fuseseră trimise cu un transport special de copii în Anglia. Au pomenit de o serie întreagă de orașe – Viena, Munchen, Danzig, Bratislava, Berlin –, dar abia când una din ele a povestit cum transportul în care se găsea traversase timp de două zile Reichul și Olanda, unde văzuse din tren aripile mari ale morilor de vânt, iar apoi, în final, de la Hoek, a străbătut cu feribotul PRAGUE apele Mării Nordului pentru a ajunge la Harwich – abia atunci am știut fără nicio umbră de îndoială că aceste fragmente de amintiri făceau parte și din propria mea viață. Teama pe care am resimțit-o, provocată de această revelație neașteptată, m-a împiedicat să notez la sfârșitul emisiunii adresele sau numerele de telefon. Mă vedeam doar așteptând pe chei, într-un lung șir de copii aliniați doi câte doi, majoritatea dintre ei purtând câte un rucsac sau o raniță. Revedeam la picioarele mele dalele mari de piatră, strălucirea lor, apa gri-maronie din bazinul portului, odgoanele și lanțurile ancorelor ridicându-se pieziș, prova navei mai înaltă decât casa, pescărușii rotindu-se pe deasupra capetelor noastre cu țipetele lor stridente, razele de soare străpungând norii, și fetița roșcată, cu pelerină scoțiană și cu bentiță de catifea în păr, care în timp ce trenul străbătea ținutul întunecat se ocupase de cei mai mici din compartimentul nostru; pe această fetiță, îmi amintesc acum, o visasem în repetate rânduri, interpretând pentru mine un cântec vesel la un fel de bandoneon într-o încăpere luminată doar de albastrul nopții.
Austerlitz, preferat de publicul larg în detrimentul celorlalte volume ale lui W. G. Sebald, e mai spectaculos la nivel de story, mai ușor de urmărit și mai clasic – în sensul că, fiind un soi de Bildungsroman, există un fir roșu (două fire, de fapt, unul roșu și unul albastru, dar ne interesează doar cel roșu, pentru că cel albastru e complet subordonat celui roșu), ceva de care să te ții până la capăt și care, dacă nu ești fanul digresiunilor sebaldiene, te ajută să-ți faci loc printre ele și, în final, să le vezi utilitatea.
Doi străini, naratorul și acest Jacques Austerlitz, se-ntâlnesc adesea întâmplător (firul albastru), la distanțe oarecare de timp, iar personajul care dă numele cărții își povestește viața și, odată cu asta, aventura identitară (firul roșu) tot mai intensă cu fiecare revedere.
În ceea ce mă privește, e a doua oară când îl recitesc – și abia aștept să-l uit și să-l recitesc din nou. E de departe romanul meu preferat.
