Ioana Casapu este autoare și jurnalistă. Își împarte timpul între Berlin și București. A debutat pe scena literară românească în 2016 cu romanul Deviații de stereo (Casa de Pariuri Literare), o radiografie a generației Y din București.
M-am trezit azi dimineață dintr-un vis deosebit: am fost la New York. A fost atât de frumos încât mi-a venit să plâng.
Vă mai amintiți istoria lui Melody Nelson*? Acela e barul în care m-a dus C. în noaptea în care ne-am întâlnit pentru prima oară. I-am spus lui C. că mai fusesem acolo cândva, exact la aceeași masă, și pe exact aceeași canapea, în exact același sezon, exact cu patru ani în urmă.
“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.
Cercurile de femei se întâmplă de milenii. În Germania, cel mai mare cerc de femei este cel al comunității International Women in Berlin.
Nu mă pricep prea bine să las în urmă oameni și locuri. Acestea, aceștia reușesc să rămână, cumva, mereu cu mine, integrați în scrisul meu, întipăriți pe tălpile mele, în memoria pe care o duc cu mine ca pe cele mai de preț bunuri dintr-o valiză de mână.
Am început să scriu Jurnalul de Berlin în vara unui alt final de eră: cea de-a doua viață a mea în orașul în care, în septembrie anul acesta, am împlinit cinci ani. De atunci au trecut 30 de luni.
Într-o seară de dinainte de carantină, am ajuns acasă cărând diverse perne, pături, și o pungă mare – lucruri ce fuseseră comandate la adresa prietenei mele de la Rosa Luxemburg Platz, în ianuarie, înainte să intuiesc că apartamentul în care urma să locuiesc era dotat deja cu toate aceste lucruri.
Clubul de carte și Prosecco din zilele de joi este o invenție asumată pe care am pus-o la cale cu diverși prieteni din Berlin, pentru a ne îmbogăți mintea sufocată de carantină, și pentru a ne amuza spiritul. Clubul a avut și continuă să aibă loc în parcuri.
Apartamentul din Charlottenburg pe care l-am închiriat între 2017 și 2018 era, într-adevăr, o oază elegantă de elemente de design modern și interbelic care îl făceau să arate suficient de luminos, suficient de luxos și mai mult decât suficient de șarmant, pentru a fi atractiv unei palete vaste de călători care doreau să petreacă de la câteva zile la câteva săptămâni în Berlinul de vest.
La scurt timp înainte de a intra în carantină, am condus un prieten la aeroport. A fost probabil și ultimul drum de acest fel pe care îl voi face pentru o bună bucată de vreme. În acea seară, plănuiam să revin acasă, și să lucrez la un mic task nesatisfăcător intelectual pentru un nou client – când am fost luată pe nepusă masă de braț de o prietenă și adusă la o zi de naștere. Dimensiunea spațiului locativ – un apartament de șase încăperi, în Mitte, organizat pe două niveluri și decorat cu toate amintirile adunate în cinci ani ale celor doi ocupanți – cât și dimensiunea cinei gătite, cu specific est-european – m-a catapultat pe propria pantă a memoriei unei vieți pe care am trăit-o nu foarte demult.
