Abia ieşită din tura de noapte, Casiana se înfăţişă lângă pat şi îl trezi arătându-i o geantă desfăcută în care să-şi pună lucrurile. Nu mai putea să trăiască în halul ăla. Nu se mai putea aşeza în pat lângă el. Era mizerabil.
– Umbli mereu beat, la noi nu te gândești. Nu ştii cât de greu e să suport zi de zi privirile oamenilor.
Nu mai suporta privirile oamenilor. În plus, copilul era deja mare şi începea să înţeleagă ce vedea, ce auzea.
Mai bine rămânea la închisoare decât să vină acasă şi să îi trateze în felul ăla.
– Putem creşte copilul şi singure.
Dar Nuțu adormi la loc, fără să înţeleagă concret ce i se cere.
La amiază, când se ridică în capul oaselor, trezit din beţie doar pe jumătate, găsi geanta burduşită în mijlocul camerei. O cântări cu privirea şi se aplecă deasupra ei, trăgând afară un pulover.
Într-adevăr, înăuntru erau lucrurile lui.
Nu ştia ce ar putea să spună, nu fusese niciodată în stare să se împotrivească. Nu deranjase niciodată pe nimeni, nu intenţionat.
Când o văzu pe Casiana în uşa de la baie, se ridică. Mama fetei îl privea de după umărul ei, dreaptă, ca şi când luptaseră în acest război cot la cot iar acum venise ziua victoriei.
Nu găsiră nici unul nimic de spus, aşa că Nuțu ridică geanta şi se îndreptă către uşă. Femeile se feriră din calea lui, lipindu-se cu spatele de faianţă.
În bucătărie, Ionel se cocoțase pe pervaz, încălţat în şoşonii lui cu urechi. Copilul îl urmări cu gura deschisă pe tatăl său, care se încălţă lângă cuier;
Nuțu se apropie de el.
— Ce faci aici, măi tată?
— Desenez.
— Ce desenezi?
— Ce e afară.
— Și… Dacă eu ies acuma afară, mă desenezi şi pe mine?
Băiatul dădu din cap, sigur pe răspunsul lui, apoi îl urmări pe bărbat cum îşi apropie încet faţa de faţa lui şi îi zice:
— Îl laşi pe tata să-ţi sărute ochişorii?
Femeile veniră după el şi îl urmăreau din cealaltă uşă a băii, cea care dădea în bucătărie. Băiatul dădu încă o dată din cap şi închise ochii întinzându-se spre tatăl său. Acesta îşi atinse buzele de pleoapele fiului, apoi se întoarse, luă geanta şi ieşi pe uşă fără să se uite înapoi.
Ionel îl urmări cu privirea pe alee, prin ploaie, apoi, chiar dacă îşi lipi faţa de geam, nu reuşi să-l mai vadă. Odată plecat, femeile intrară şi ele în bucătărie şi îşi făcură de lucru, așteptând să simtă o mare eliberare.
Câteva minute mai târziu, Camelia ridică vocea la copil:
— Nu mai sta în geam ca ţiganii!
Dar băiatul nu reacţionă în niciun fel.
— Ionel, ce faci acolo? îl întrebă şi Casiana, mai blând, uşor mirată de încăpăţânarea băieţelului.
— Aştept să vină tata, să-l desenez.
Nuțu se ținu departe de centru în toamna aceea, ca și când acceptase senținta soției literal. Nici Casiana nu venise să-l viziteze în Dumbrava, cu toate că îl îmbrăcase de mai multe ori pe Ionel și se pregătise să plece într-acolo.
Îi lăsase lui Nuțu ocazia de a fi el cel care se îndreaptă și face ce trebuie făcut.
Camelia, în schimb, evită să intre în magazin în zilele în care Dana era de serviciu. Nu voia să mai aibă de a face cu nimeni din familia lui și o învăța și pe Casiana la fel.
– Când văd că piși ochii îmi vine să intru în pământ de ciudă. Tu nu pricepi că nu-i pasă? Nici de băiat nu-i pasă, n-a venit să-i aducă o bomboană! N-a venit să-l vadă… Îl doare în cur că Ionel întreabă de el toată ziua! Ce tată e ăsta?! Te rog să-mi spui, ăsta e tatăl pe care vrei ca Ionel să-l ia drept model?
Casiana tăcu săptămâni la rând, dar când mama ei o împinse de la spate să bage divorț, barajul cedă și Camelia se trezi sub zeci de metri cubi de reproșuri pe care Casiana găsi în sfârșit că este îndreptățită să i le facă.
– Dacă-i așa de ușor, tu de ce n-ai divorțat după ce-a plecat tata? Îmi zici mie că-s proastă că-l aștept, da’ tu? Tu-l aștepți și azi, după douăzeci de ani! Nu mă pune să fac ce crezi că trebuia să faci tu! Tare curajoasă te-ai găsit când e vorba de viața mea!
Casiana o amenință că, dacă mai aude un cuvânt despre Nuțu, își strânge lucrurile și se mută cu el în Dumbrava.
În vara aceea, întrebat de toți ce are de gând să facă, Nuțu le răspunse invariabil că are de gând s-o aștepte; Casiana îl alungase, ea trebuia să vină să-l cheme înapoi, dacă își dorea o familie.
Atât avea de spus.
În afară de Doina, care trăise la oraș, crescută de niște oameni de la care avusese ce învăța, în vara aceea nici unul dintre frați nu-l sfătuise să facă altfel, să-și ia inima în dinți, să cumpere flori și o jucărie și să bată la ușa Cameliei. Parcă li se topea limba când voiau să-l învețe.
Sanda îndrăzni să rupă tăcerea abia în ultima zi de concediu, cu câteva minute înainte să urce în mașină și să se-ntoarcă la ei în oraș:
– Du-te și vezi-l măcar pe băiat, că-i păcat.
Nae o încolți cu ochii ca doi canini. El, ca frate mai mare, îl asistase pe Nuțu în tăcere, bând amândoi pe prispă o săptămână încheiată, uitându-se la găini și ducându-se din când în când până devale, să se convingă că nici dincolo de poartă nu se întâmplă nimic, nimic.
O lună mai târziu, patru zile, cât veniseră la hram, la fel, nu făcură decât să bea.
Bebe, cumnatul lui, nu fusese nici el în postura să-i dea vreun sfat în vara aceea, trecutul le stricase și lor concediul: o chelneriță din stațiune pretindea că el este tatăl unuia dintre copiii ei și-i cerea un test de paternitate.
Nici măcar Dumitrița, mezina, nu fusese prea încrezătoare în șansele soțului ei. Îi fusese rușine să se arate cu el în fața detectorului de minciuni al mamei Aurelia, așa că trecură pe acolo doar de câteva ori, insensibili la drama lui Nuțu.
Dana îl ura pe Nuțu pentru că venise să le îngrămădească și să le facă de rușine și mai tare decât o făcuse până atunci. Dana nu-i vorbise toată vara din principiu, și o învățase și pe Mădălina să facă la fel.
Iar mama lui, mama lui pur și simplu nu îndrăznea să se mai bage; o făcuse deja cu băiatul cel mare și i se părea că nu ieșise deloc bine.
Cu cincisprezece ani în urmă, Sanda aruncase câteva hăinuțe într-o sacoșă și, tremurând din toate încheieturile, plecase cu băiețelul de mână la gară. Alesese un drum ferit, să nu se întâlnească cu vreun cunoscut, iar pe peron se rugase în gând la Maica Domnului, fără să-l mai audă pe fiul ei, care o întreba peltic dacă trenurile circulă și noaptea, dacă nenea vede liniile din lomocotivă, și câte și mai câte.
În fiecare haltă din care o siluetă înaltă și subțire se apuca cu mâinile de mânerele de fier ale ușii și sălta în vagon, ea îi vedea caninii într-o strălucire de-o clipă, într-un mâner de metal, într-o sticlă spartă, și își făcea cruce cu limba în cerul gurii. Ca o ciută, aștepta tăișul rece, împunsătura, să o mântuiască.
Nici Nae nu își căutase soția și băiatul în primele luni. Cu orgoliul rănit, săgetat din toate părțile de replicile ascuțite ale vecinilor și colegilor de muncă, își savura condiția; își redobândise libertatea. Putea să facă ce voia, nu mai trebuia să țină cont de nimeni. În plus, Sanda nu luase din economiile lor decât banii de drum, așa că, o perioadă, Nae putuse trăi regește, mâncând la restaurant și închizând gura colegilor care-l iscodeau cu rânduri de vodcă și halbe de bere. La schimb primea asigurări că procedase corect s-o amenințe, că o femeie așa frumoasă n-are cum să fie ținută decât cu pula și cu pumnul, convingându-l că trebuie să-l câștige de partea lui pe băiat cu orice preț. Petru îi aparținea de drept lui; fără el, Sanda nu l-ar fi putut avea. Tot ei o fluieraseră pe stradă pe Sanda, în lunile de dinainte să plece, ascunzându-se după chioșcuri și umfându-se de râs, după care i-o descriseseră lui Nae ca ușuratică.
După un timp, Nae s-a dus la părinții lui și i-a rugat să-l ajute să-și vadă din nou băiatul.
A urmat un schimb lung de scrisori între Aurelia și Nică și părinții Sănduței, care nu voiau sub nicio formă să o convingă pe fiica lor să se întâlnească din nou cu tatăl copilului.
Petru dădu peste scrisorile primite de bunicii paterni în podul atelierului, în lada în care fuseseră depozitate cărțile fetelor îndată ce s-au întors de la internat și-au plecat în stațiune să se angajeze.
Băiatul mai urcase în pod și până atunci, dar în vara aceea, pentru că îi era rușine să dea nas în nas cu Nuțu, care, când îl vedea, începea să lăcrimeze, fiindcă asemănarea cu fiul lui era greu de confruntat, Petru se mutase cu totul deasupra atelierului, pe care, din plictiseală, îl luase la răscolit.
Dimineața, dacă nu plecau la fân pe undeva, după ce mânca își lua câteva mere în buzunare și se refugia în podul atelierului părăginit, unde nu le trecea prin cap celorlalți c-ar putea sta pitit.
Intrase la liceu, iar acum nu era zi să nu viseze cu ochii deschiși la momentul în care avea să plece de tot de acasă, în capitală, își închipuia el, la facultate; să plece, în sfârșit, odată pentru totdeauna, să scape de familia lui. Cazul lui Nuțu îl descuraja însă – iată că nici măcar însurat nu pleci de acasă; nici după ce ieși din pușcărie nu ești cu adevărat liber; poate doar în moarte evadezi, în sfârșit, odată pentru totdeauna, își zicea el închizând trapa în urma lui și așezând pe ea piciorul războiului de țesut.
Luna aceea fu una ploioasă, nimeni din sat nu-și amintea să fi plouat vreodată atâta; nici dacă își aminteau, doi bărbați aplecați asupra paharelor nu aveau să cadă ușor de acord – asta le-ar fi terminat discuția, iar alta mai bună nu era ușor de găsit; 1996 sau 1999, nu putea spune nimeni. A mai plouat, dar nu chiar atâta…
Atuncea, în 2000, când o rupt gardurile și o inundat grădinile.
Petru zăcea fericit, departe de părinți, departe de colegii lui idioți, pe care îi bănuia fericiți, pregătindu-se pentru școală proaspăt întorși de pe plaje pline de corpuri fierbinți, rotunde – toate, departe de inima lui. Acolo, în pod, își amenajase un colț la care se gândea ca fiind camera pe care n-o avusese niciodată în orașul din care nu mai rămăseseră decât blocuri și schele.
Cu mirosul de stână se obișnuise ușor. Sub geamul lat, care dădea spre grădină, întinsese o piele de vacă; pe ea așezase radioul masiv și, lângă el, își făcu un divan din zecile de blănuri de oaie puse la păstrare de bunica lui – căldărarii care le schimbau de obicei pe ligheane și oale de fiert nu mai veniseră să le caute de câțiva ani, iar acum se deteriorau, spre mâhnirea bătrânei, care le știa prețul.
Acolo cărase lada plină cu cărți și caiete, mărțișoare, ilustrate, flori de nuntă și felicitări.
De fumat fuma atent, stingând țigările într-un castron în care picura apa care se infiltra unde se îmbinau foile de azbest, și chibzuit, căci Dana nu-i lăsa decât trei bucăți când pleca la lucru, iar să treacă gardul și să ceară de la Lucica i se părea jenant; nici pe Mădălina nu-și mai permitea s-o trimită la fel de ușor ca în celelalte veri, chiar și ea era prea mare pentru asta.
Mădălina era singura care îi știa ascunzătoarea. Când își făcea curaj să vină până la el, îi aducea și ceva de mâncare, iar Petru o înveselea citindu-i pe roluri din vreun roman de dragoste sau, dacă era el însuși melancolic, câte-o scrisoare.
– Asta de la cine e?
– De la Marceluș. Îl știi pe Marceluș?
– Nu.
– Nici eu nu-l mai țin minte. Numai din povești.
– Și el bea?
– A și murit de la băutură.
– Tu o să bei?
– Puțin. Și nu de față cu ei. Eu o să le dau clasă la proștii ăștia.
Mădălina râdea când îl auzea pe vărul ei vorbind așa, căci așa gândea și ea despre ei, dar nu-i venea la gură încă să le zică proști. Cuvintele lui îi dădeau însă putere; îmbrăcau ideile ei de copilă necăjită și fricoasă, care creștea în camera în care crescuse și mama ei, convingând-o că trebuie să existe totuși o scăpare; dar intuițiile ei se opreau la jumătatea drumului, alergători rahitici în bătaia puștii. Spre deosebire de Petru, ea nu vedea nicio scăpare, nu-și îngăduia să caute.
– Ce fac ăia, tot în casă, de pe o canapea pe alta? O întreba câteodată băiatul, furios pe neputința adulților, pe care se temea că o moștenise și că nu avea să scape niciodată de ea, iar fetița ridica din umeri, ca și când ar fi vrut să spună că nu e vina ei; că, deși trăiește acolo anul împrejur, e la fel de puțin vinovată de ratarea tuturor, sau cel puțin asta înțelegea Petru din mișcările trupului ei alungit și ascuțit, și uneori ofta și își continua lectura, răutăcios, frustrat, ignorând-o pe Mădălina, care se simțea nedorită și pleca; alteori se simțea dator să îi spună câteva cuvinte de iubire.
– Lasă că după ce fac liceul plec la facultate… Și, când termini tu școala aici, eu deja o să am un serviciu și o să te iau la mine să faci liceul, să nu te chinui. Te-aș lua și acum, dar unde să te iau?
Mădălina se rușina când îl auzea povestindu-i ce planuri avea pentru ea.
Se împăcaseră bine de când se știa, Petru îi fusese mai mult decât un văr, dar în vara aceea începuse să se poarte ciudat, o speria uneori cu ieșirile lui; mai ales cu ceea ce spunea.
De exemplu, spunea că din cauza bunicii se despărțise Nuțu de Casiana, că era cloșcă și nu-și lăsa copiii să facă nimic în viață. Sau că Bebe o bătea pe Dumitrița, că a auzit el din gura lui Dumitrița, care a fost la ei în garsonieră într-o iarnă, și a plâns. Și că Bebe are un copil cu o parașută din stațiune, unde pleca la băut cu prietenii trei zile și trei nopți. Că mama ei, Dana, ar trebui să se recăsătorească, nu să stea în casa bunicii, că nu e copil mic, să stea la fusta mamei. Mai ales că venise și Nuțu acolo.
Uneori îi povestea și lucruri frumoase, dar se supăra din nimic.
O dată a împins-o într-un colț și a strâns-o de gât. Apoi a început să râdă, să o ia în brațe, să o asigure că glumise.
Ultima oară îi povestise că mama lui fusese însărcinată, dar născuse un copil mort. Aflase asta dintr-o scrisoare pe care o găsise în valiză. Pe lângă dialect, Petru recunoscuse scrisul cuminte, de copil, punctat de ortografie precară al bunicii Maricica, aceleași bucle și ovaluri prin care, pe spatele unei cărți poștale cu bustul lui Ștefan cel Mare, ea, bunelul și toți cei douăzeci de verișori îi urau să fie sănătos, la mulți ani, la fiecare sfârșit de februarie.
Dragă cuscră și cuscrule,
Aflați despre noi că sîntem bine, cu trebușoara, Savin la magazie la Ceapeu, eu la cîmp și pe acasă. Anul ăsta am luat prea multă sfeclă parcă, și am luat și harpagic, și mai sunt și animălile, și via de prășit… Da Domnu ne-o ajuta și le-om grămădi pe toate pînă la Sfîntu Dunitru.
Neavoastră ce faceți? Cum stați cu sănătatea? Poate cuscru e mai bine cu stomacul?
Eu mă rog pentru matale și pentru Ionică, pentru toată lumea, pentru Nae mă rog, chiar dacă a greșit și a chinuit-o pe Săndica mea. Cine știe ce a avut în cap, mai ales că și bea. Băutura nu face bine dacă nu e cu măsură.
E greu ca mamă și eu înțeleg. Nimănui nu-i e ușor să-și vadă copilul despărțit, dar crede-mă Aurelie că și mie mi-a fost greu să o văd pe fata mea la poartă la 4 dimineața cu Petrică în brațe adormit, slabă ca un păpușoi, și să aflu de la ea cîte și mai cîte îi zicea Nae și cum a amenințat-o cînd a plecat plină de groază că ce o să-i facă cînd vine de la servici. Așa ceva nu se cuvine într-o familie, să-i spui cuvintele pe care nici nu pot să le scriu că-i mai mare păcatul și rușinea.
Oricum și noi i-am zis să se împace cu el da nu vrea.
Ne-a rîs-o tot satul cînd a venit fără o haină bună și fără bărbat, cu copil mic de mînă și gravidă, că s-a văzut imediat. Lumea e rea la țară, doar știi, judecă și nu se gândește că aduce și mai multă supărare.
Nu-i deloc ușor, cuscră. Nici băiatul n-avea cine știe ce hăinuțe, a trebuit să îi cumpărăm noi, Nae nu a vrut la-nceput să audă, nici măcar lucrurile lui Petrică n-a vrut să ni le trimită, nimic. Era supărat sau nu știu ce s-a întâmplat da n-a fost corect, ce vină avea băiatul să n-aibă o jucărie, spune tu ca mamă dacă nu te doare.
Ce să mai vorbim… Acuma degeaba i-a trimis și jucării și bani dacă la-nceput n-a vrut să-i dea nici alocația, să-i ia Săndica un biscuite ceva. Mă doare să îți spun că nici matale nu l-ai învățat bine, trebuia să-i fi spus măcar atît, măi băiete, e copilul tău, trimite-le bani. Nici nu știi în ce hal era Săndica, cu sarcina ei cu probleme, pe care a pierdut-o în luna a 7, cu copilul deja mare întrânsa. Și acum e slabă ca o scândură și o bate vîntul și nici să vorbească nu mai are vlagă să zică pe gură ce-i trebe.
Petrică ne întreabă cînd o să vină barza că vrea să se joace cu surioara lui și noi n-avem ce să-i zicem, sărăcuțul, că e prea mic și nu poate pricepe.
Da ce e în sufletul ei, biata fată… La nimeni nu doresc.
De la gînduri și probleme i s-a tras. Nae ar fi putut să-i scrie s-o întrebe de sănătate măcar. Degeaba vrea acuma să veniți să-l vedeți toți pe Petrică și poate să mai vorbiți cu Săndica s-o convingeți, în starea în care e n-o să faceți nimic, mai bine o lăsați în pace să-și revină deocamdată.
Îți zic ca mamă, Aurelie, că și matale ai fete. Să nu treci cu ele prin ce am trecut noi aici…
Da Dumnezeu e mare și ne are pe toți în pază. Și tot de la El e gîndul cel bun pe care vi-l spun: să mai așteptăm, să-i zici matale și lu Ionică, noi ca părinți n-avem ce ne-mpotrivi. Nu vrem decât binele.
Sănătate și multă putere pentru muncile cîmpului, să aveți vreme bună la fîn, și la cartof, la tot ce aveți acolo, înțelegere în familie, liniște, noi nu vă dujmănim, nici eu, nici Savin, care vă urează de lîngă mine toate cele bune da să înțelegeți că e fata noastră și vrem s-o vedem că îi e bine.
La cei tineri, succes la școală!
Maricica și Savin
