Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Curtea Veche

Brîndușa Palade: „Zeii trecutului ofereau o liniște și o ritmicitate a vieții”

Recent, a apărut volumul de poezie @rcadia, de Brîndușa Palade, la editura Curtea Veche. „E un reportaj cu fond moral și pictură grotescă în care cad până și cartolinele trimise din locuri privilegiate.”, a scris Al. Cistelecan pe coperta a patra a volumului.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Ce rămâne din legătura cu spațiul și libertatea, pe măsură ce zi de zi mai dispare ceva din trecut, ritualizat uneori pentru o permanentizare iluzorie?

Dacă vorbim de libertatea poetică, eu zic că rămâne neatinsă, chiar dacă se „subiectivizează” pe măsură ce se destramă idealurile unui trecut ce confunda realitatea cu ordinea și armonia. Spațiul poetic actual, sau al generațiilor actuale care scriu poezie, e construit tot mai spontan, chiar dacă „marile teme ale poeziei”, cum sunt dragostea, moartea, suferința, relația cu natura, cu trupul propriu și cu cel al altora nu sunt prea alterate. Zeii trecutului ofereau o liniște și o ritmicitate a vieții care aveau ecou și în rime armonioase. Nu întâmplător, poezia e astăzi tot mai indiferentă la cadențe ordonate și rime și e uneori „prozaică”. Zeitgeist-ul nu mai îndeamnă azi la „menuete” poetice, ci la un soi de „jazz”. Dar libertatea poeților de a răspunde la chemări lirice mi se pare aceeași ca în trecut, deși zeii sunt mai „haosmici”.

Aproprierea elementelor naturii este pregnantă în carte. Emoțiile umane se derulează ca imagini vizuale, iar alteori cu o variabilitate a regnurilor.

Ai dreptate, vocea pe care vorbesc poetic în @rcadia e uneori atașată de metamorfoze cu alte regnuri (animal, vegetal). Dar există și elemente intens urbane în carte, chiar dacă se citește probabil printre rânduri că nu mă bucur să fiu strict „metropolitană”. M-am născut la București – poate și de aceea metropola nu mi s-a părut niciodată mai fermecătoare ca „paradisul pierdut” al naturii. În @rcadia se vede poate stenahoria asta urbană în „Bucurusalim”, „Playback și alte glasuri”, „Orașul fără muritori” și „Apo-logie”.

Există grade variate de a fi viu. După apogeu urmează reversul? Scrii: „sunt vie dar nu mai aștept mare lucru de la/ băltoaca asta”.

Așa e, poezia mea nu cred că transmite în general ceva „nihilist”. Dar nu e doar o dilemă între „a fi sau a nu fi viu”. Există și un „a fi viu” afectat de o anumită lehamite, ca acela al unei persoane care compătimește animalele cărora „le lucesc luminile de avarie” când sunt prinse în plase de pescuit ilegal. Țestoase, albatroși care nu mai ajung la puii lor… Nu trebuie să fii Greta Thunberg sau un activist „woke” ca să-ți pese de natura agresată de oameni. Cred că și un poet poate transmite emoția asta.

În poemulElegia Ughettei Vaninise întâmplă diferite lucruri în casa lui goethe. Când ai scris poemul și ce istorie e în spatele lui?

Poemul e scris la Weimar, în aprilie 2016, după ce-am vizitat ca un turist venit din estul Europei, din România, casa lui Goethe transformată în muzeu din centrul orașului. Am dat acolo peste un mod de a trăi în compania odihnitoare a formelor clasice, a idealului antic de seninătate și armonie. Deși Antichitatea m-a atras și pe mine foarte mult (studiind Filosofie, am fost totdeauna impresionată de presocratici și Aristotel), am înțeles la Weimar că proveneam dintr-o lume diferită, „în care scrie un poet lichid când zace în șanțuri”. Povestea cu „bezna scării de bloc în care scriu versuri” vine din altă experiență. Versul acesta a fost de fapt adăugat ulterior. Când am fost la Lisabona, tot în 2016, în septembrie, capitala Portugaliei fiind pe un alt fus orar, cu două ore mai devreme față de București, am uitat să dau înapoi și ceasul de la telefon și m-am trezit cu alarma cu două ore mai devreme decât trebuia. Am ieșit din apartamentul împărțit cu câțiva turiști și, cum n-am putut să intru înapoi după ce mi-am dat seama de greșeală, am petrecut ultima parte a nopții „încuiată afară”, în bezna scării de bloc, scriind poemul „Noaptiera”, care apare tot în acest volum, „la ora când poeții intră în altă fază a lunii”. Mă apucase „somnul singur între plăci feniciene blânde” stând pe jos, pe scările care mi se păreau calde. Am evocat experiența asta de a scrie „niște versuri prea sucite ca să mă bage în seamă vreo muză” în poemul despre casa lui Goethe, comparând-o cu armonia goetheană. În final, însă, tributul față de Goethe există, pentru că recunosc că acolo „s-a născut poezia”. Erau însă alți zei și alte muze în Weimarul goethean.

În poemul Despre lada mea și imensa lumescrii: „Poeții bombăne/ ceva înălțător despre lumea asta”. Cum ai descrie spațiul poetic de astăzi, ce-ți place, ce nu te atrage?

Cred că poeziei îi rămâne menirea de a spune „ceva înălțător”, deși poemul cu lada atestă probabil preferința mea pentru epifanii ce pornesc de la lucruri concrete. În ce privește „spațiul poetic de astăzi”, cum elegant spui, ca și cum versurile ar fi gesturi dramatice sau coregrafice într-un spațiu fizic, îmi place „jazzul” poetic de astăzi, în care există o atât de mare spontaneitate și libertate de a te manifesta ca subiect, de a transfigura, de a persifla, de a vorbi „natural”, prozaic, deși mai puțin prozodic. Mă simt bine într-o poezie contemporană care nu sună „desuet” și nu susură gingaș versuri suave. „Din bube, mucigaiuri și noroi”… M-a amuzat că, odată, un coleg poet mi-a spus că a fost „șocat” de versurile mele din volumul Enceliada, tocmai pentru că nu sunau deloc „gingaș și feminin”.

Din poezia actuală, o admir de pildă pe poeta Camelia Iuliana Radu, autoarea recentului volum Toluen, în care oferă o mărturie lirică puternică pentru moartea lentă a ploieștenilor supuși intoxicării prin poluare. Îl admir pe poetul craiovean Ionel Ciupureanu, ale cărui versuri mi se par că nu au nimic în plus sau în minus. Tonul lor e atât de lucid și răscolitor, fiind în același timp atât de poetic… Nu mă regăsesc în schimb în stihuri prea „căutate”, cu „abisuri” și „lumini” făcute din condei, poate fiindcă și eu „am comis” așa ceva, în volumul de debut din 2014. În plus, deși cred că poeții au dreptul să scrie despre tot și toate și să fie abisali, anarhici, bulimici, senzuali, subversivi sau cum vor ei – important fiind să le iasă bine textul și să provoace reacții în cititori – sunt uneori ambarasată de inflația de erotism frust, la poeți români tineri sau mai puțin tineri, care au uneori talent. Cred că poeziei nu-i strică puțină „sublimare” alchimică. Sper ca noțiunea asta să nu sune „elitist”.

La capitolul măiestrie poetică, îi admir pe optzeciști ca Liviu Antonesei și regretații Mariana Marin și Ion Stratan, deși, evident, eu nu pot scrie ca ei. Îmi plac „mari poeți” ca jucăușul Constantin Abăluță și biciuitorul Mircea Dinescu. Dintre poeții foarte tineri, îmi place o poetă sensibilă și inteligentă, care îmbină cu talent impresii „adulte” și „culte” despre lumea subiectivă și intersubiectivă, ca Anastasia Gavrilovici.

Poemele au fost scrise în ani diferiți și în țări diferite. Dacă ai lua o hartă și ai înfige stegulețe care să reprezinte acest traseu, ce are în comun, din punct de vedere subiectiv, această odisee?

Întrebarea e provocatoare, pentru că eu nu prea cred în unitatea experienței umane, nici măcar la scară individuală. La nivel filosofic, am ajuns să mă regăsesc într-o carte recentă a lui John Gray, „Feline Philosophy”. Poate de aceea am și scris atâtea poeme cu și despre pisici. Pisicile caută trasee și activități interesante, nu reunite sub o idee sau un proiect. Adunarea poemelor din @rcadia sub același titlu are poate legătură cu peregrinările mele printr-o lume tot mai greu de transfigurat, cu încercarea de a depune o mărturie poetică despre „desfigurarea” ei, cum spune criticul Al. Cistelecan. Probabil e și o încercare de a dialoga spontan cu lumea din jur, cum se întâmplă în poemul „Dialog cu turnul subit”, scris la Biertan în august 2019, chiar dacă uneori mai „ies din cercul soarelui”. „Geografia” volumului nu e chiar cosmică, ci e mai curând „ca o vijelie în aer liber”, cum notez în poemul „Strania întâmplare din păsărivers”.

Când începe Arcadia să-și piardă din puteri, când se desfigurează?

Dacă vorbim de Arcadia idilică a poeților romani cu care „corespondez” sub pseudonim la începutul volumului, cred că Arcadia, ca „vis social”, a apărut recurent la fabricanții de utopii literare. Pe vremuri m-a preocupat istoria utopismului și am aflat câte ceva despre tentația cronică a umanității de a fantaza despre un tărâm pe deplin armonios. Din unghiul meu subiectiv, Arcadia apare de la bun început ca o imposibilitate, încă din primul poem din @rcadia în care evoc o bonetă a mea de bebeluș care „se lăfăia primăvara pe capul unui ghimpe”. Dar @rcadia mi se pare totuși posibilă, cu ironia digitală de rigoare.

Ce simți că s-a schimbat în spațiul propriu poetic în perioada de 7 ani care au trecut de la debut?

Când am reînceput să scriu poezie, după ce s-au scurs vreo două decenii între „lirica ermetică de sertar” din anii de liceu și o poetică „meditativă” târzie, influențată probabil de stilul eseistic, căutam să surprind liric ceva „sublim”, care era mai presus de discursul rațional, dar și de experiența umană obișnuită. Volumul meu de debut din 2014 e intitulat Pustietatea aprinsă. Există acolo un interes destul de nesofisticat de a face din poezie un vehicul de apropiere de o alteritate divină. Suferința era pe alocuri privită programatic ca o purificare mistică, cum se întâmplă într-un poem cu ecouri rimbaudiene, „un anotimp în purgatoriu”. Dorința directă de a „aborda sublimul” prin actul poetic a făcut multe din poemele mele din Pustietatea aprinsă să sune căutat sau afectat. De pildă, un poem intitulat „degetele unui amurg” începe așa: „sarabanda idolilor obscuri/ pe cerul pietrificat// sub cenușa spulberată de o rafală/ o acvilă furibundă atacă/ bastionul în care viața nu s-a abandonat încă”. La ora actuală, n-aș mai putea scrie așa ceva – mi se pare îngrozitor de bombastic. Mă mai regăsesc doar în câteva poeme mai „concrete” și simple, tot peregrine, din acel volum, cum ar fi „West Berlin”: „era un oraș/ vesel/ fermecător// se aprofunda singurătatea colectivă/ în cafenele luminoase// era un oraș frânt// orașul în care –”.

În prezent, cred că „sublimez” pur și simplu liric emoții și fragmente de experiență, fără să îmi mai interpretez tezist experiențele triste sau dureroase ca pe „o purificare a sufletului” în căutarea unei frumuseți de dincolo de lume. În același timp, poezia a crescut pentru mine. Nu mai e doar „un mijloc de a surprinde ceva sublim”, ci e ea însăși un soi de mister pe care îl privesc destul de reverențial. Nu știu să descriu cum și când vine, atunci când vine. Esențialul e însă să o aștept, cu frânturile proprii de experiență sau cu emoțiile mele. Nu o aștept „cu mâinile goale”, ci cu ceea ce se întâmplă în viața mea. Dar am o atitudine diferită acum față de poezie, în sensul că de multe ori ea mă îndrumă cum să scriu și o las să curgă liber sau să „taie în carne” dacă nu îi surâde ceva într-un text. Nu sunt o formalistă, dar cred că trebuie să existe în poezie și ceva muzică, chiar dacă un „jazz” ce poate suna discordant pe alocuri.


  • Volum disponibil aici

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.