Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Cirpian Hord, Polirom

„Ca toți gayi, visez și eu dragostea, relația”

Adrian Schiop în dialog cu Bogdan Coșa
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Bogdan Coșa: Au trecut mai bine de 20 de ani de când ai început să lucrezi la primul roman; eu învățam pentru Capacitate în 2004 când a apărut, așa că mă bazez pe tine să aflu cum a fost receptat pe bune/pe invers – îți mai amintești? Sunt curios, de asemenea, de unde ai furat meserie, ce autori ai imitat și cui ai încercat să placi cu romanul ăsta.

Adrian Schiop: Mă așteptam să rup fâșul cu romanul – ceea ce evident nu s-a întâmplat. Am fost dezamăgit de prefața rezervată pe care mi-a făcut-o Rogozanu – dar am fost bou, am aflat că el a fost cel care m-a recomandat spre publicare, iar prefața era de fapt o rescriere a referatului de evaluare. Și avea dreptate, romanul e so so, am incercat să-l recitesc la un moment dat, că vroia Erizanu să-l reediteze la Cartier; în măsura în care povestesc pur și simplu îmi ies faze destul de amuzante, problema e că naratorul nu se poate abține să nu facă pe deșteptul, să nu explice cum stă treaba cu viața societatea universul – e prins într-o logoree narcisistă foarte enervantă. Se crede atât de cool, își dă atâta importanță. Nu mai știu ce modele de scriitură aveam pe atunci, îmi plăcea Miller, citisem X Generation a lui Coupland și picasem pe spate, rămăsesem din adolescență marcat de Vonnegut. Undeva pe acolo.

B.C.: Alter ego-ul tău se dezice de cultura înaltă, de educația corectă pe care a primit-o. („La ora aia eram un snob fără pereche, citeam Thomas Mann și Nabokov, mergeam la cursul de Gândire debilă al lui Ciprian Mihali de la Filozofie, făceam colecție de filme de cinematecă și credeam că sunt foarte deștept pt că pot să gust toate astea.”) Înseamnă că altceva trebuie că l-a sedus, ceva mai înalt, chiar dacă ierarhia nu e perfect transparentă. Ce a fost mai sus de cultura înaltă?

Adrian Schiop: Declarativ, romanul încearcă să se rupă atât de cultura înaltă, cât și de postmodernism, în favoarea să zic pozitivismului și gândirii critice anglo-saxone. În carte, vorbesc mult de deflaționism, un concept care vine de la un filozof analitic, Donald Davidson (din care n-am citit o iotă), pe care îl așează în descendența witgensteiniană din Tractatus (pe care am încercat să-l citesc dar n-am înțeles o iotă). Deflaționismul, așa cum mi l-a explicat personajul Mircea din carte, are în vedere refuzul oricărei presupoziții metafizice, în maniera lui Wittgenstein care zice că „tot ce se poate spune se poate spune clar, iar despre ce nu se poate vorbi să se tacă”. Mamă ce-mi plăcea treaba asta, în contextul ăla 90ist îmbibat de spiritualisme și oraculări filozofarde. În sfârșit, ăsta era programul „ideologic” de la care mă reclamam – pozitivism, științe tari, filozofie politică, cunoaștere prin avansarea unor argumente clare – dar în realitate mă mișcam tot în interiorul postmodernismului, de unde teoria aia tâmpită cu să fii pe creasta valului, să rămâi cu orice preț la modă.

B.C.: Recitindu-ți cărțile am avut impresia că te uiți la lume mai degrabă printr-un filtru care o împarte în genuri muzicale, cu consumatorii lor: în primul roman, naratorul explică cine este metalistul, cine e copilul de koRn, cum se poartă cel care consumă hip-hop etc.; în a doua carte sunt revăzute hipioțelile, cărora le sunt opuse grunge-ul, reluat și el puternic, și bruma de electro, pe care îl izolezi ca ciudățenie, ceva ce te depășește; în mijlocul tuturor și mai degrabă straniu, interesul pentru manele – explorate pe larg, separat și cu real succes abia în al treilea roman. Dar nici un cuvânt despre muzica populară, nicăieri, deși ai crescut la țară, în Ardeal.

Adrian Schiop: Nu e/era cool și n-are/n-avea potențial subversiv, de-aia. Plus vibe-ul naționalist, vrând nevrând îmi amintește de Rareș Bogdan sau Subcarpați, bărbați cu piepturile tari. Și nici nu pot să zic că m-aș fi dat vreodată în vânt după muzica populară. Cu excepția folclorului din Maramureș, totuși – în adolescență ascultam frații Petreuș, iar pe Leșe l-am descoperit când eu eram student la Cluj, iar el student tomnatic la Academia de Muzică. Am prins un concert de-al lui, nu știu cum am ajuns acolo, cred că m-a dus Glava, un coleg de an – mi-a plăcut atât de mult încât i-am cumpărat albumul, Cântec pastoral, pe care îl vindea nevastă-sa la intrare și te boscorodea dacă nu-l luai, că te uiți la 5 lei, în condițiile în care intrarea fusese gratis. Pe albumul ăla cântă cu noduri, o tehnică vocală spectaculoasă, dar care distruge vocea. În sfârșit, și acum ascult Leșe, dar n-aș scrie despre asta; e vibe-ul naționalist, e antropologia semidoctă  în care își împachetează Leșe show-ul, e recuzita minimalist-ostentativă, care insistă să te convingă că participi la un Act de Cultură Autentic. Cam plictisitor. Mai repede aș scrie despre folclorul modernizat pe care-l ascultă șoferii, e un subiect mai bun.

Mă uitam prin jur și descopeream tot felul de chipuri noi. Hasdeul se golise de fețe familiare, oamenii ăia pe care nu-i cunoști efectiv, dar pe care ajungi să-i recunoști pe stradă, figuri familiare lângă care îmbătrânești fără să simți nevoia să le cunoști, unele indiferente, altele simpatice sau vag antipatice, te atașezi de ele ca de clădirile și copacii pe sub care treci când vii de la serviciu. În plus, era și sentimentul ăla de hippiot andropauzat, tip care îmbătrânește într-o poveste ce nu-i mai aparține, ca și cum aș fi continuat să trăiesc agățat de viața studențească, deși nu mai aveam suflu pentru asta și oboseam tot mai ușor.

(pe bune/pe invers, Editura Polirom, 2004)

B.C.: Colegii de cămin și de băut din primul roman, colegii de muncă și de chirie din al doilea, Zero grade Kelvin, la fel ca partenerul lui Adi, Alberto, și majoritatea celor descriși în Soldații, al treilea roman – barmani, bagabonți etc. – fac parte din clanul asta, the lost boys. Naratorul, deși dureros de lucid, e fascinat de ei; se duce spre ei ca musca în rezistență, orb, și se prăjește de fiecare dată. E ca și când ar fi rămas blocat undeva; ca în jocurile video, trebuie să joace nivelul din nou și din nou (pentru că viața îi cere să meargă mai departe, dar el nu poate). Și, pentru că timpul trece, ca să aibă ocazia să joace același nivel trebuie să sacrifice tot mai mult: în al doilea roman se duce la capătul lumii, în Noua Zeelandă, în al treilea, în cartierul interzis, Ferentari. Ce caută personajul tău – același, aș zice, în toate cele trei romane –, măi Adi?

Adrian Schiop: Of Bogdan ce întrebare… Caută dragostea, să-l fută și pe el cineva, e bine așa? L-am întrebat o dată pe Vlăduț, un prieten ong-ist, bă Vlăduț, în definitiv care e marca noastră identitară ca gay? – și Vlăduț a zis, ezitând, pula, fixația pe sex. Ca toți gayi, visez și eu dragostea, relația, fac o dramă că n-o am și când se profilează ceva care aduce cu treaba asta nu pot de fapt s-o duc, o dau cu oiștea-n gard. Poate primul roman să facă parțial excepție, că personajul meu era mai nerd, mai virginuț – și, ca fetele urâte, își găsea refugiul în prieteni, cultură și scene muzicale; avea, ca să zic așa, curiozități intelectuale și prieteni cu care se antura fără să se dedea la activități sexuale.

B.C.: […] cum o nenorocire nu vine niciodată singură, am conștientizat că am împlinit 25 de ani și că – făcând un mic calcul – mi-au mai rămas de trăit efectiv cam 15 ani de viață – căci, ziceam eu, ce începe după 40 de ani e, până la urmă, un simulacru, un căcat de viață. Ai 40+. E viața după 40 un căcat de viață sau ceva tot mai rămâne de capul ei? Ce s-a schimbat după ce-ai intrat în decada asta?

Adrian Schiop: Când scriam treaba aia, catastrofa vârstei de 40+ mi se părea faptul de a nu mai fi la curent cu ce se întâmplă în jur, că n-o să mai înțeleg muzica nouă, experimentele artistice și cultura de avangardă; cum ziceam pe atunci, că o să mă autizez în chestiile din trecut și n-o să mai pot comunica cu lucrurile noi, singurele care mi se păreau că contează. Aveam ceva dreptate – după 35, a început să intre tot mai greu cultura nouă, iar acum, trecut binișor de 40, citesc o carte pe an și văd trei filme artistice, iar în rest mă sedez cu Paprika TV și documentare cretine de pop science. Doar că mi se rupe de treaba asta, cât de senil și lobotomizat am ajuns. Altele mă deranjează, acum – că sunt singur, alcoolic și nu destul de independent financiar. În plus, după 43 – 45, calitatea vieții intime a scăzut vertiginos: succes la tipi n-am prea avut niciodată – însă acum e chiar jale.

B.C.: Cu toate astea, romanul pe care l-ai publicat la 40+ te-a aruncat în topuri. Filmul făcut de Ivana Mladenovic după Soldații, în care ai și jucat, de asemenea, ți-a dus faima de scriitor mai departe decât ar fi putut-o face cartea de una singură. Te-a tămâiat toată lumea, ai luat premii, ai fost la festivaluri internaționale, ba chiar un amic comun te-a surprins zâmbind, cucerit, cu mâna în mâinile lui Andrei Pleșu, probabil cea mai reprezentativă figură a culturii înalte de la noi. Când cineva te laudă atât, e clar că ești dus, îngropat sub sentimente pioase, „despre morți numai de bine”, zice naratorul tău în mai multe rânduri. Tu ce crezi, te-a îngropat lumea literară ro, gata? Ai trecut dincolo, unde ce scrii se înmulțește cu coeficientul personal automat supraunitar? Sau regula de mai sus nu se aplică și la scriitori?

Adrian Schiop: E sub centură asta – nu mi-am luat nici mâna, nici limba în gură cu Pleșu, sorry. Dacă ai în vedere poza făcută de Dinu Guțu e doar o fotografie de grup la lansarea unei cărți academice la care am scris și eu. Lansarea a avut loc la NEC și Pleșu era gazdă, ar fi fost culmea să-i întorc spatele. Altfel, n-am scris la Dilema (deși am fost invitat), n-am aplicat la NEC (deși m-a tentat rău, bursa e de 700 euro).

B.C.: Era un fel de a spună că „ai confirmat” de sus până jos, de la est la vest.

Adrian Schiop: Dincolo de asta, nu sunt sigur că am înțeles întrebarea – că am devenit autor canonic sau ce? Dacă mă întrebi cum e să te simți băgat în seamă – da, e drăguț să fii răsfățat și lumea să stea în gura ta, să-ți râdă glumele, chiar și alea proaste. Confirmarea artistică crește siguranța de sine – am fost patologic de timid mare parte din viața mea, m-am simțit bine cu un număr restrâns de oameni. Am mai scăpat de anxietatea socială.

 

B.C.: Lucrezi la ceva? Îți zic, aș fi foarte curios să văd unde ajunge personajul tău. La țară, aș paria, în satul natal, unde reușește să deblocheze nivelul – haha, cu muzică populară pe fundal!

Adrian Schiop: Baghiu zicea că să scriu un roman despre taică-miu, nu doar pentru că merită ca personaj, ci și pentru că, în felul ăsta, aș împușca doi iepuri dintr-un foc – unu, aș ieși din tema gay, care după trei romane riscă să dea-n manierism și, doi, aș explora lumea satului. Dar nu pot să scriu așa la rece, am nevoie de feeling, deci trebuie fie să mă îndrăgostesc de taică-miu, ceea ce ar fi bizar, fie, doamne ferește, să-l pierd. Ceea ce nu vreau, țin mult la el. Deocamdată încerc să scriu un text despre o relație dintre un polițist cam țicnit, divorțat și bețiv, și – oare cine? – surpiiiză, naratorul Adi. Dar nu-mi place ce iese, repetă formula din Soldații, iar stilul n-are pregnanță, nu e suficient de acut. Probabil o să renunț.

B.C.: Ești fiu de doctor, ai citit de mic Goethe, Vonnegut, Thomas Mann – pe T.M. îl tot menționezi, e ca o unitate de măsură –, s-ar zice că viața ar fi putut să fie ușoară pentru un fiu de doctor; nu pare să fi fost așa. Are de-a face cu orientarea sexuală?

Adrian Schiop: Goethe și Vonnegut au fost pe invers? N-am știut. Și nu, n-am citit Goethe, am încercat Werther și Faust dar m-au plictisit rău amândouă. Cu excepția lui Swift, n-am putut citi nimic din premoderni – însă Swift vine pe alt film, are subversiunea și sarcasmul modernilor… Înțeleg că te interesează să zic ceva despre istoria mea identitară sexuală, să fie și asta – dar problema e că întrebarea despre cât de greu mi-a fost ca gay mă plictisește îngrozitor, deci, te superi dacă o sar discret?

B.C.: Nu neapărat, eram și eu politicos. Ce mă interesa, de fapt: personajul tău merge în permanență pe contrasens, caută marginea, alege conștient nesiguranța – materială, afectivă, fizică. Noi, amărăștenii, ne uităm natural în direcția cealaltă, ne chinuim să ajungem în clasa de mijloc; să citim Goethe și Thomas Mann ajungem abia după ce-am muncit de ne-au sărit capacele. Abia copiii noștri, dacă muncesc la fel de mult, ajung doctori.

Adrian Schiop: N-am mers doar pe contrasens și n-am avut doar prieteni țicniți, să știi. Vară-mea lucrează la fisc și bărbatu-so e stomatolog. Florin e tot inspector la ANAF, iar nevastă-sa, doctoriță. Costi bagă ca Berilă la Realitatea, e însurat, iar Dora e o tipă caldă și absolut rezonabilă. Ada, fosta mea șefă de la RL, lucrează acum în televiziune, e în continuare cu Alex și s-a băgat la rate pentru casă. Nu-s deci marginali, sunt oameni absolut normali… Nu caut oameni obsedați de bani, setoși de afirmare, asta e adevărat. Și să știi că nu caut nici nesiguranța (chiar dacă oi fi căutat-o cândva, prin tinerețe când vroiam adrenalină), doar că sunt prea leneș să mă bag la joburi solicitante. Între bani și timp liber, aleg timpul liber, asta e tot.

B.C.: În Zero grade Kelvin zici că fiecare om are o serie de așteptări de la viață. Care au fost ale tale?

Adrian Schiop: Într-o primă fază, să ies din marasmul psihologic în care mă zbăteam – prietenii și cultura m-au ajutat în direcția asta; cultura e o terapie bună când vrei să fugi de tine și nu te simți extraordinar în lume. Apoi, după 25, când am început să scriu, m-a interesat să mă fac cunoscut ca scriitor, să rup fâșul. Acum, aș vrea să nu mor singur, să îmbătrânesc lângă cineva de care să-mi placă cât de cât și care să nu mă bată foarte rău la cap.

B.C.: Îmi povesteai într-o seară că n-ai fost de stânga dintotdeauna (normal, cine e?), că te-a educat un prieten. Ce impact a avut turnura asta?

Adrian Schiop: Șiulea m-a educat în direcția asta, I mean când el a virat spre stânga, m-am dus și eu după el. Nu înțeleg foarte bine politica și atunci merg pe opiniile celor care se pricep și au ceva de spus în zona asta – Șiulea, Rogozanu, Poenaru, Viski. Lumea spune că sunt radicali, mie mi se pare că sunt moderați, bat spre socialism sau social-democrație, nu o dau pe estetisme anarhiste, revoluții, alea-alea – poate Poenaru să fi fost așa, dar s-a mai calmat.

Concret, a însemnat un interes tot mai mare pentru sociologie, am început să judec lumea nu doar ca relații 1:1 între indivizi, ci și să-i plasez în clase, corpuri și categorii sociale. Ideologiile mă cam plictisesc – însă dinamicile grupurilor sociale, transgresiunile și interacțiunile dintre ele mă fascinează.

B.C.: Înainte de asta ai avut o „familie grunge”. Cine a venit cu conceptul și cine te-a educat în spiritul lui? Cum era viața ta diferită ca parte din această familie?

Adrian Schiop: Ruxandra Novac i-a găsit numele. Însă conceptul apare în X Generation a lui Coupland, acolo e un grup de trei sau patru prieteni, cam distruși emoțional și fără ambiții de ascensiune profesională, care nu fac sex între ei ca hippioții, doar își dau reciproc un confort emoțional precar – făcând caterincă soft, povestindu-și episoade din viață, analizându-și relațiile eșuate. Morala familiei grunge e că iubirile trec, prietenii rămân.

E oribil să nu-ți placă oamenii – în singurătate mori încet, între oameni te sufoci.

(Zero grade Kelvin, Editura Polirom, 2009)

B.C.: Alberto e personajul tău vedetă – chiar și în ecranizarea despre care am amintit, rolul lui e cel principal, iar Digudai îl joacă strălucitor. M-a uimit să văd prototipul lui încă din primul roman: […] deși era țigan, colegii lui nu-l discriminau, din contră, cred că făcuseră din el o mascotă, o jucărie de care trăgeau toată ziua – la raport tot timpul îl înghionteau, îi ascundeau căciula căzăcească. În psihologia pe care i-o dedusesem, avea un stil special de a se băga sub piele: nu aveai cum să te fofilezi, era cumva pervers de prietenos – atingea pe toată lumea, dar cu toate astea nu părea libidinos, nimeni nu se simțea agresat. L-am găsit, vag, și în al doilea roman: […] cum stăteam cu berea în mână, mi-am adus aminte pentru ce am venit aici – să caut un băiat. Scanând teritoriul, am văzut un maori mai gras care se mișca vag pe ring, cu aspect de șmecher de periferie. E ca și cum a trebuit să sapi primele două cărți ca să-l dezgropi cu totul pe Alberto, să scrii Soldații.

Adrian Schiop: Ca hetero, nu ai nevoie să cauți și să îngroși diferențe, ele sunt acolo sub forma unor daturi biologice, respectiv bărbatul are o excrescență numită penis, iar femeia două protuberanțe, „sânii”, și o cavitate (vulvitza). Ca gay, eu am nevoie de ceva mărci în plus prin care să suplinesc lipsa asta de diferențiere biologică, constitutivă relațiilor same sex – și atunci mă îndrept fie spre alte grupuri etnice (am avut iubiți asiatici, arabi, romi), fie spre alte categorii sociale (under- și working class, deci din afara clasei mele burgheze), fie spre alte conformații fizice (deși sunt slab, mă atrag doar grașii). E complicat să înțelegi asta, dacă nu ești chitit pe same sex – dar hai să nu generalizez, nu vreau să-mi sară lumea în cap. Am cunoscut de pildă cupluri minunate de gay stomatologi, în care amândoi mergeau la sală, mâncau sănătos, împărtășeau același set progresist de valori, evitau alcoolul și fumau iarbă. Deci, poate că sunt eu defect, cu fascinația asta tâmpită pentru ce vine din afara mea, față de oameni într-atât de diferiți de mine încât e dificil să leg cu ei ceva durabil.

B.C.: La fel aș zice și despre manele. Intri în ele prin hip-hop, faza de expunere are loc prin intermediul colegilor de muncă români din Noua Zeelandă, iar în a treia carte e pretext și context pentru întreaga acțiune. Știu că ai scris o teză de doctorat pe tema asta (Șmecherie și lume rea. Universul social al manelelor, Editura Cartier, 2017). Zi-ne și nouă, până citim cartea, ce ai înțeles aprofundând subiectul, ceva ce până să intri în el îți scăpase sau înțeleseseși greșit, supercifial.

Adrian Schiop: Că oamenii nu neapărat se laudă, cât fac caterincă. Identitățile alea gonflate din manele nu sunt pe bune, sunt jucate, deci de cele mai multe ori sunt la mișto. În mediile astea de under- și working class oamenii râd net mai mult decât în zona burgheză.

B.C.: La început, când te-ai mutat în Ferentari ziceai că sunt multe lucruri pe care nu le înțelegi încă. Îți mai amintești ce te contraria atunci?
Adrian Schiop: Nu mai știu, am ieșit din filmul ăla. Aveam filme cu mafioți în cap, pârnăiași, chestii de-astea. Și acum mai aud la mese povești cu pușcăria, bagabonții, curvele de la stradă, dar nu mă mai interesează, repet, am ieșit din filmul ăla. Acum mă prinde mai degrabă cultura muncitorească a locului, faptul că, în calitate de ultim cartier rămas negentrificat, în Ferentari s-a conservat cel mai bine cultura muncitorească dominantă în comunism, etosul ăla, cu părțile lui bune și rele. Dar treaba asta are și consecințele ei proaste, de la un punct încolo te cam plictisești să auzi aceleași discuții tehnice despre șuruburi și schimbat țevăraia, job, conspirații geopolitice și glume despre futut. Mă simt cam izolat, cu atât mai mult cu cât n-am nici destui bani de ieșit în oraș.

B.C.: Cât ai de când stai acolo, vreo zece ani? Mai e ceva care îți scapă?

Adrian Schiop: Rahat, nu fac cercetare, locuiesc acolo. Proprietățile erau ieftine, la juma de preț față de restul orașului, știam zonele bune și zonele proaste, m-au mai ajutat ai mei cu bani, so, mi-am luat acolo o proprietate să scap de chirie, să pot și eu să adun catrafuse – mixer, mașină de spălat, robot de bucătărie, cratițe. N-am balcon, asta mă deranjează, în rest am cam de toate – zona în care stau e foarte verde, departe de trafic si foarte liniștită, aproape de Cimitirul Evreiesc, iar în crâșmă la doamna Jana (terasa de la intrarea pe strada Baciului, cum vii de pe Zețari, vizavi de blocul nr. 2 – n.m.), berea rece la sticlă e 3 – 4 lei.

În Ferentari mă simt ferit de istorie și de politică; e bula mea de 90’s, care mă protejează de prezent. Lucrurile se schimbă și aici – dar nu în ritmul din restul orașului, încât cei din afară care vin aici rămân cu o impresie covârșitoare de loc abandonat în anii ’90, cu afaceri îngrămădite în dughene, praf pe străzi și haine Made in China. Când mă disloc din cartier, evit cât pot Centrul Vechi și încerc să impun ca loc de întâlnire Castelul, care și el e o bulă, ceva mai mică, de 90’s, anii binecuvântați când am fost tânăr și totul se ducea în jos – și cu cât lumea se adâncea în depresie, cu atât dezinteresul devenea mai mare, o enormă nepăsare, tot mai mare pe zi ce trecea: fiindcă era rău și la anul avea să fie și mai rău și sentimentul ăsta era atât de adânc infiltrat în oameni, că nimeni nu credea că o să mai fie vreodată bine – decât în cealaltă lume, din Vest. Vorba anarhistului, orice distrugere e creatoare, iar pe atunci se distrugea frenetic și totul se învârtea în spirală în jos, era o varză înfloritoare în care un sistem dispăruse peste noapte și fusese înlocuit cu altul, nou-nouț, din care nimeni nu înțelegea nimic – încât zece ani oamenii au plutit în insecuritate, derută și vid de reguli. Ca toată lumea, și eu visam la o lume mai bună, cu bani și dreptate; dar, când în fine, în 2002, granițele spre Vest s-au deschis, iar noua societate a început să apară dintre pliuri, eram deja prea bătrân, corupt de frumusețea compulsivă a anilor ’90; nu m-am mai putut adapta și toate chestiile la care visasem în trecut, materializate deodată în fața mea, nu m-au mai convins, mi-au lăsat în gură un gust coclit și sălciu.

(Soldații, Editura Polirom, 2013)

B.C.: Sunt multe lucruri mișto în cărțile tale care ar merita discutate, sper că i-am făcut curioși pe cititori să-ți caute romanele, lucrarea de doctorat, să le citească/recitească. Dă-mi voie să te mai întreb un lucru: pentru că avem foarte mulți cititori tineri și foarte tineri care ne trimit poeziile și povestirile lor, te-aș ruga să le dai un sfat. Ce să facă/nu facă dacă vor să ajungă scriitori buni, salubri, cum ziceai în primul roman?

Adrian Schiop: Aia cu scriitorii și artiștii salubri e o prostie scoasă la tinerețe, nu mai cred nimica din ea – în realitate, din frustrare și ură ies lucruri mai bune și mai valabile estetic decât din decență și control. Ce să zic? Să citească, să scrie și să spere că la un moment dat să le iasă o carte bună. E și o chestiune de noroc asta.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.