Pentru literatura germană, anul 1989 a avut aceeași însemnătate ca și anul 1945. Este un an al unei cotituri definitorii, o „cezură” în istoria țării care a împărțit lucrurile în „până la” și „după”. Căderea Zidului Berlinului a marcat nu doar începutul unui proces de unificare a Germaniei, ci și începutul unei sincronizări și redescoperiri reciproce ale literaturilor din fostele RDG și RFG. Totodată, acest eveniment a însemnat și un moment de revigorare a literaturii germane de pe ambele părți ale Zidului Berlinului: renunțarea la principiile realismului socialist, pe de o parte, și depășirea unei inerții locale, pe de altă parte. Căci, către sfârșitul anilor ’80, tot mai auzite au devenit lamentările criticilor germani din partea de vest a țării care, ironic, remarcau că scriitori în țară sunt mulți, însă o literatură, prezentă pe piața cărții europene sau mondiale, nu există.
Căderea Zidului Berlinului și întregul proces al unificării Germaniei a provocat aparția unui număr de texte literare care, direct sau indirect, în cheie realistă, satirică sau grotescă, au reflectat acest eveniment. Voi face aici o paranteză și voi recurge la o comparație inevitabilă. După 1945, în literatura germană postbelică s-a încetățenit și a fost intens dezbătută noțiunea de „Trümmerliteratur” („literatura ruinelor”, uneori înlocuită și cu „literatura războiului sau a celor întorși din război”), apărată, de exemplu, de Heinrich Böll, care vorbea, printre altele, despre faptul că „există în lumea noastră asemenea devastări care nu se văd cu ochiul liber și care nu sunt atât de neînsemnate ca să încerci să le tratezi doar în câțiva ani”. Prin analogie, putem spune că, după 1989, în literatura germană se configurează și revine în atenția cititorilor ceea ce am putea numi, convențional, „Mauerliteratur” („literatura zidului”) care, parafrazându-l pe Heinrich Böll, tratează (în ambele sensuri), cauzele și consecințele înălțării și prăbușirii Zidului Berlinului, atât ca obiect fizic/ material, cât și ca o construcție mentală, invizibilă și totodată durabilă.
Reacțiile și retrospectivele literare (roman, proză scurtă, poezie) și cele memorialistice (autobiografie, jurnal, eseu), legate de căderea Zidului Berlinului și de consecințele acestui eveniment istoric într-o Germanie reunificată, aproape întotdeauna sunt realizate sub forma unor mărturii și a poveștilor de viață a germanilor din partea de vest sau de est a Zidului înainte și după căderea acestuia, mizează pe reconstituirea realităților cotidiene și ideologice din RDG și RFG, precum și pe identificarea unor probleme de ordin social sau spiritual, de comunicare și de integrare socială de după 1989.
Martori literari: Christa Wolf, Günter Grass, Thomas Brussig și Ingo Schulze
Probabil, prima care a reușit să stârnească o rezonanță literară și totodată politică apelând la imaginea Zidului Berlinului a fost scriitoarea din fosta RDG Christa Wolf, una dintre puținele voci literare din fostul lagăr socialist care a rămas prezentă în conștiința publicului și după 1989. În romanul său „Cerul înjumătățit” („Der geteilte Himmel”, 1962), în care acțiunea are loc în anii 1960-1961, nu există nicio trimitere directă la construcția Zidului. Totodată, divizarea Germaniei în partea de est și de vest, în mod subversiv, este arătată printr-o istorie de dragoste și de despărțire definitivă a unui tânăr chimist ambițios care alege, ca și mulți alții, să plece în RFG (până în 1961 granița cu Berlinul de vest era deschisă) și a unei studente care, din motive de fidelitate și de credință în idealurile statului nou, decide să rămână în RDG. „Altădată, înainte de plecare, îndrăgostiții căutau în cer o stea în a cărei lumină ar putea să-și întâlnească privirile. Noi ce să căutăm oare?” „Cerul, cel puțin, ei nu îl pot împărți”, a răspuns Manfred sarcastic. „Cerul, toată această boltă de speranță și dor, de iubire și tristețe?” – „Ba da”, a spus ea încet. „Cerul e împărțit în primul rând”. Astfel, cerul, trecut în titlul romanului, devine un simbol al situației dramatice în care s-a pomenit națiunea germană într-un an al „unui examen implacabil”, „un an istoric, așa cum se va spune mai târziu”.
Colegul ei de generație din fosta RFG, scriitorul Günter Grass, încearcă și el să pătrundă în esența metamorfozelor socio-politice într-un roman de proporții „Un câmp larg” („Ein weites Feld”, 1995). Deja la începutul anului 1990, scriitorul își nota în jurnalul său: „Vreau ca, începând cu sfârșitul lui februarie, să ajung în fiecare lună în RDG, la intervale mai lungi ori mai scurte, de la Rügen la Vogtland, pentru a observa cu atenție transformările de după marea schimbare politică și revoluționară”. Realizare a acestor călătorii și observații atente, romanul „Un câmp larg”, prezintă Germania între căderea Zidului Berlinului și unificarea Germaniei, reconstituind, panoramic și epopeic, istoria germană de la revoluția din 1848 până în 1990.
În cartea „Secolul meu” („Mein Jahrhundert”, 1999), un fel de cronică literar-istorică, Günter Grass încearcă să facă o nouă călătorie în istoria secolului XX. Sunt o sută de nuvele, câte una pentru fiecare an. La baza fiecărei dintre ele stă câte un eveniment istoric important, o amintire sau o întâlnire. Căderea Zidului Berlinului din nuvela „1989” este prezentată aici într-o cheie absurd-comică, fiind urmărită pe ecranul televizorului care mergea „cu sonorul dat la minimum”: „Aruncând o privire scurtă spre ecranul mut al televizorului, cunoscutul meu și-a închipuit că vede un film în care niște tineri se cațără pe un zid și se așază pe partea de sus cu picioarele rășchirate, în timp ce vameșii se uită la ei cu mâinile în sân. Când cunoscutul meu i-a atras atenția cunoscutului său asupra acestei desconsiderări flagrante a funcției protectoare a zidului cu pricina, acesta i-a răspuns: „Tipic vestic!”. Acest moment, prin răsturnarea perspectivei istorice, ne amintește cumva de anumite secvențe din filmul „Good Bye, Lenin” (2003). Aflând însă ce se întâmplă cu adevărat, „cei doi au dat pe gât ultima picătură de șnaps și au plecat în grabă spre Invalidenstrasse, blocată deja de mașini (mai multe Trabanturi decât Wartburguri) și de lumea care se străduia să treacă granița nepăzită. Chiar că era o minune! Și dacă îi ascultai cu atenție pe cei care voiau să ajungă în Vest, pe jos sau cu Trabantul, îi auzeai pe toți – sau, mă rog, aproape pe toți – strigând sau șoptind: „Ce nebunie”, la fel ca mine, înainte de-a mă cufunda în gânduri”.
La începutul anilor ’90, în spațiul literar german se impun mai mulți scriitori din fosta RDG, printre care Durs Grünbein, Thomas Brussig și Ingo Schulze. Thomas Brussig scrie romanul „Aleea Soarelui” („Am kürzeren Ende der Sonnenallee”, 1999) în baza unui scenariu de film cu același nume realizat împreună cu regizorul Leander Haußmann (care în 2003 a ecranizat romanul „Herr Lehmann” de Sven Regener, o altă perspectivă asupra stărilor de spirit în partea de vest a Berlinului puțin înainte de căderea Zidului). Acțiunea romanului are loc în Berlinul de est la sfârșitul anilor ’70 – începutul anilor ’80. Strada Aleea Soarelui este împărțită în două de către Zidul Berlinului: „Ciudat era că cei care locuiau în apropierea zidului nici nu-l mai priveau ca pe ceva ieșit din comun. Atât de tare făcea parte din viața lor de zi cu zi încât, dacă s-ar fi deschis granițele în liniște, ei ar fi aflat ultimii”. Și asta, probabil, pentru că „zidul acesta nu putea decât să te întristeze și să te deprime”, pentru că s-au consolat cu gândul că mai ușor era să ajungi până în Mongolia și China, decât să treci de partea cealaltă a zidului. Tinerețea și neliniștea, setea de dragoste a protagoniștilor cărții însă îi face să se simtă „condamnați la libertate”:
„– Suntem condamnați la libertate, spuse ea. Știi ce înseamnă asta pentru zid? Ce i-ar spune Sartre zidului?
Mario, prea puțin familiarizat cu existențialismul, începu să ghicească:
– Că într-o bună zi voi putea pleca dincolo?
– Nu, spuse ea, dimpotrivă.
– Că n-o să pot pleca niciodată dincolo? întrebă el.
– Că într-o bună zi nu va mai exista, spuse existențialista, iar lucrul acesta i se păru ceva înfiorător lui Mario, pentru că depășea orice putere de imaginație. N-ar fi putut formula niciodată ideea că zidul ar putea să nu mai existe”.
Mai mult: „Încetul cu încetul Mario și existențialista începură să cocheteze cu ideea de a mobiliza o mișcare underground menită să cumpere în secret terenuri, care să se unească apoi într-un teritoriu autonom și să se desprindă de RDG”.
În cheie picarescă, satirică, Thomas Brussig revine la evenimentele din jurul căderii Zidului Berlinului și în romanul „Eroi ca noi” („Helden wie wir”, 1995). În general, Thomas Brussig încearcă să evite registrul patetic în abordarea temelor istorice. Un detaliu semnificativ ar face legătura dintre romanul „Aleea soarelui” de Thomas Brussig și creația lui Ingo Schulze („Simple Storys”, 1998), de exemplu: Doamna Kuppisch „zări un cuplu care se îndepărta să treacă Berlinul de Vest și, când îi văzu cât de degajați și de siguri pe sine sînt, cât de tare vorbesc și râd și cât de ample le sînt gesturile, își dădu seama că, pentru a trece drept o persoană de dincolo, avea nevoie de mai mult decât un pașaport, pantofi, haine și un pachet de Kukident. Și știu că nu va fi niciodată asemeni lor. Și că, într-adevăr, nu are nici o șansă de a trece granița din fața casei”. Este un detaliu care, cred, explică, de ce, chiar și după cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului și după uificarea Germaniei, se pun întrebări asemănătoare celei pe care o găsim pe coperta revistei „Spiegel” (nr. 39a, 25.9.2019) dedicate acestei aniversări istorice: „30 Jahre Mauerfall. Ziemlich beste Deutsche. Warum es uns so schwer fällt ein Volk zu werden” (30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Nemți aproape desăvârșiți. De ce ne este atât de greu să devenim un popor”). Răspunsul la această întrebare, însă, poate configura tema altor dezbateri și conferințe.
Ivan PILCHIN, cercetător, scriitor, traducător, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Chișinău
Comunicarea a fost prezentată în cadrul mesei rotunde „30 ani de la căderea Zidului Berlinului”, organizate la Chișinău de Centrul Cultural German AKZENTE în colaborare cu Muzeul Național de Istorie a Moldovei, pe 7 noiembrie 2019. Textul a fost ușor scurtat pentru DLITE.
