Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets

Caius Dobrescu în dialog cu 10 tineri scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Raluca Nagy, Mihai Radu, Mitoș Micleușanu, Ana Maria Sandu, Horia Corcheș, Șerban Axinte, Maria Orban, Marius Weber, Mihnea Bâlici și Bogdan Coșa.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Între gândirea teoretică ce se regăsește în unele cărți de-ale dvs și practica scrisului există divergențe sau nu? Poetica implicită a unei cărți (opere), nu coincide întotdeauna cu gândirea teoretică a celui ce scrie.

Caius Dobrescu: Cred că răspunsul cel mai potrivit l-a dat (fără să vrea?) popularul interpret Keed, în calitate de competitor la un (ultra-popular și el) teleshow culinar. Întrebat de un coechipier de ce e atît de crispat în abordare, Keed a oferit, în timp ce manipula ca în transă un mixer, răspunsul definitv: „Nu știu ce fac, da’ sper să-mi iasă”.

Cât ați muncit pentru a vă găsi „un stil”? Ce a implicat munca asta?

Caius Dobrescu (ștergîndu-și apăsat, cu dosul palmei, sudoarea de pe frunte, ca și cum abia ar fi lăsat coasa): Ufff, de dimineața pînă seara… (râde) De fapt, nu cred că am găsit un stil (nici nu mi-am propus), ci mai degrabă mereu altul. De la Arhiloh încoace, oamenii se împart în „vulpi”, care știu multe, și „arici”, care știu una și bună. Sper să fi reușit cît de cît onorabil să fiu vulpe, fără a fi vulpoi.

Se zice că scriitorii cu greutate au o intuiție mai acută, ca să nu-i spun simţ premonițial, de aici şi întrebarea: cum va arăta anul 2025?

Caius Dobrescu: Dacă voi mărturisi că nu am asemenea fulgurații, probabil am să pierd orice șansă de a juca în liga „supraponderalilor”. Rămîndîndu-mi, eventual, doar consolarea perspectivei cu semn schimbat pe care mi-ar evoca-o un nutriționist milostiv.
Așa că mă concentrez foarte-foarte, și parcă înterzăresc la orizont ceva mai multă autostradă. Ba parcă și o țiglă în plus pe acoperișul aeroportului de la Brașov – acest mare proiect lansat de primarul Adrian Moruzi în anul 1991 (într-o campanie în care ne-am spetit, Andrei Bodiu și cu mine). Proiect ce pare să-și mai poată împărtăși vocația superbei non-desăvărșiri doar cu, la celălalt capăt al continentului, Sagrada Familia lui Gaudí.
Pe de altă parte, în opinia mea, scriitorii/scriitoarele, mai grei/grele sau mai ușori/ușoare, nu au, în mod efectiv, vreo putere efectivă de premoniție. Literatura oferă leacuri pentru hiper- sau hipo-secreția glandelor noastre utopiene. Ne ajută să ne moderăm, sau modulăm, atunci cînd mareea propriilor noastre entuziasme salvaționiste amenință să ne înece. Sau, invers, ne dopează cu vizionarism, atunci cînd impulsul de a ne mai scula dimineața din pat, ca indivizi sau civilizații, atinge cote minime de avarie. Asemenea terapii sînt elaborate tot timpul. Unele sau altele ies în evidență în funcție de amenințările sau oportunitățile percepute cu intensitate ale momentului. De aici iluzia premoniției.
Ceea ce cred că pot spune cu destulă încredere despre 2025 este că vor exista amenințări apocaliptice, de la noi pandemii, la topirea polilor, sărăcie globală disperată, criză energetică sau „succesuri” al tiraniei în stil rusesc ori chinez – față de care literatura se va strădui, în forme cît tandre, cît orgiastice, să activeze secreția speranței și încrederii în umanitatea noastră fundamentală. Iar pe de altă parte vom asista la frenezii justițiare, la milenarisme tehnologice legate de împreunarea oamenilor cu roboții, la promisiuni ștințifico-fantastice ale paradisului terestru (sau, mai degrabă, marțian), cărora literatura le va aplica pesimismul ei terapeutic, producînd cît mai vii și fierbinți scenarii ale celui mai rele lumi posibile.

Cum de reușiți să scrieți cărți atât de voluminoase? (În aceeași idee, cum vă înțelegeți cu lectorii de la editură?)

Caius Dobrescu: Pe banii contribuabililor germani. Bani care asigură rezidențe scriitoricești. Cînd n-au mai avut baza materială, au dispărut din suprastructură și cărțile voluminoase J Cu lectorii: cînd așa, cînd așa. Dar trebuie să spun că, la Teză de doctorat, am avut o experiență absolut extraordinară cu intelectul pătrunzător și subtil al Alinei Radu. Precizez că relația noastră a fost decorporalizată la propriu, fiindcă am comunicat doar pe e-mail, ca spirite pure – am ajuns s-o întîlnesc efectiv pe Alina abia mult după. La început, au cam enervat-o jongleriile mele, dar pe măsură ce a intrat în carte, s-a familiarizat atît de bine cu universul non-euclidian de acolo, încît la urmă părea să fie un mai autentic cetățean al lui decît mine însumi. De exemplu, cred că Alina e singurul cititor care a înțeles, fără sprijin din partea mea, arcul narativ dedicat sectei care credea în Woody Allen și căuta salvarea pînă și în interpretări cabalistice ale finalurilor cu cast & credits din filmele lui. (Notă: pe vremea cînd scriam, nu aveam de unde să știu că Woody va ajunge un personaj atît de efectiv-apocaliptic…).

Cum arată o zi din viața lui Caius Dobrescu?

Caius Dobrescu: De o nemișcare cvasi-perfectă. Dacă ați fi în cameră cu mine, probabil de la un punct încolo nici nu v-ați mai da seama că exist – așa cum o iguană încremenită se pierde printre plantele de apartament.

Cât v-a luat să puteți dormi din nou bine/normal/neagitat după ce ați terminat de scris Minoic?

Caius Dobrescu: Surprinzător sau nu, să știți că am dormit la fel de prost-mersi, anormal și agitat și înainte de Minoic, și în timpul lui, și și după. Mă bucur, însă, (deși poate suna pervers), dacă ați simțit că există acolo un coșmar.

Care este trendul din literatura română contemporană cu care nu credeți că vă puteți împăca?

Caius Dobrescu: Well, probabil, în mod spontan, mi-e greu să mă împac cu revolta viscerală împotriva „neo-liberalismului”, fiindcă mi se pare doar o altă direcție de propagare a erupției globale de conspiraționism la care asist neputincios. Nu mă împac prea bine nici cu mistica neo- sau para-pravoslavnică – în orice caz, nu cu cea exhibiționistă. Pe de altă parte, sînt ferm convins că un pic de luptă pasională cu privire la valorile noastre ultime face cît se poate de bine literaturii (și societății), dacă se duce între preopinenți onești, inteligenți și talentați. De exemplu, spiritul unei lumi în care ai vrea să trăiești este reprezentat pentru mine de un volum, În ce cred cei ce nu cred, în care ateul Umberto Eco și marele teolog catolic Carlo Maria Martini argumentează, fiecare, cu atîta pasiune, rigoare și finețe, încît paralele lor ajung, nu o dată, să se apropie asimptotic (adică empatic, cordial).
Dincolo de asta, presupun că nu există în literatura română contemporană (spre deosebire de viața publică) tendințe antisemite, negaționiste, rasiste, xenofobe, sexiste, homofobe sau fanatic-religioase (pe agenții acestora din urmă obișnuiesc să-i numesc „ortosconcși”). Dar dacă există, vă rog să mi le semnalați, și promit că mă voi grabi să nu mă împac cu ele.

Ce sfat i-ați da cuiva care plănuiește să debuteze în 2021?

Caius Dobrescu: În baza principiului strămoșesc „să faci cum zice popa, nu cum face popa”, l-aș sfătui/aș sfătui-o să-și reducă somnul la minimum și să fie cît mai prezent/prezentă posibil pe toate rețelele imaginabile de socializare.

Ce mai credeți azi despre prietenie și poezie?

Caius Dobrescu: Cum știm de la latini, sînt indisociabile. Nu trece o zi, poate nici o oră, fără să nu mă gîndesc la prietenii mei Sandu Mușina și Andrei Bodiu, și să nu-mi vină să cred că ei nu mai există. De fapt, există, măcar atîta cît se vor mai produce, vorba lui Sandu (e titlul pe care l-a dat unui fascinant volum de eseuri), sinapse în creierul meu. Sînt convins că și Simona (Popescu), și Marius (Oprea) simt exact la fel.

Intrarea în istoria literaturii vine, inevitabil, și cu devoalarea unor intimități biografice, reflectate subiectiv de ochii unor apropiați, mai mult sau mai puțin contextuali. În memoriile cărui tânăr scriitor de azi ați vrea să vă strecurați să spunem peste vreo 30-40-50 de ani și în memoriile căruia ați vrea să nu apăreți? De ce?

Caius Dobrescu: După o matură reflecție, aș spune că să mai fii în memoriile (ba și numai în memoria) cuiva, peste 30-40-50 de ani, e o realizare în sine, indiferent de cine, de cît și de contextul în care te lasă să te strecori acolo. There’s no bad publicity!
Trecînd, însă, de la memoria persoanei/persoanelor la memoria culturală, aș spune că doar printr-un miracol va mai exista interes pentru istoria literaturii peste 30, ca să nu mai vorbim de 50 de ani.
Un miracol, însă, care depinde 100% de noi.
Într-o discuție cu marele meu prieten Virgil Podoabă am realizat (amîndoi deodată) că venerația de care s-a bucurat literatura în Europa occidentală, pînă aproape de zilele noastre, n-a fost produsul inert al unor configurații de determinări socio-culturale, ci a depins de pasiunea celor care au pus literatura în fruntea urgențelor spirituale și au menținut-o cu încăpățînare acolo. Nu sîntem în altă situație nici astăzi, oricît am invoca fatalitatea mutațiilor civilizaționale și tehnologice care împing în uitare scrisul și cititul de dragul scrisului și cititului. Literatura și istoria literaturii pe urmele ei vor mai stîrni interesul și respectul numai dacă vor fi susținute de pledoarii puternice. Pledoarii despre cum literatura este viață (nouă), tocmai fiindcă este mai mare decît viața. Pledoarii tot atît de tenace, briliante, pasionate și copleșitoare pe cît cele emise, la vremea lor (și pentru totdeauna), din mințile fabuloase ale lui Dante sau Schiller.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Adriana Popescu: Mâine undeva la mare (fragment)

Adriana Popescu s-a născut la München și a lucrat ca scenaristă TV. A scris pentru diverse reviste și a urmat cursurile Facultății de Litere înainte de a se dedica complet romanelor. A publicat peste douăzeci de cărți apărute la diverse edituri prestigioase. Mai scrie sub diverse pseudonime precum Sarah Fischer, Carrie Price sau Adriana Jakob. Cărțile ei au fost traduse în engleză, poloneză și italiană. Autoarea locuiește în încântătorul oraș Stuttgart.