Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Alexandra Iftimie

„Când vezi ceva cu adevărat frumos”

Alex Văsieș în dialog cu Bogdan Coșa
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

B.C.: Îmi amintesc că te-am cunoscut într-o vacanță de vară. Terminaseși clasa a XI-a și deja aveai o oarecare faimă în lumea noastră literară.
Gazdele Festivalului de Poezie de la Bistrița se dădeau un pas în lateral și, entuziasmați, te prezentau fiecărui invitat care sosea în curtea sinagogii – erai un poet de mare perspectivă, noul Messi. Un an mai târziu ai și debutat. Ai simțit vreun fel de presiune? Cum a fost să fii protejatul unor scriitori ca Dan Coman sau Marin Mălaicu-Hondrari? Știu că sunteți apropiați în continuare, că vă uitați la meciuri împreună. Cum a început totul?

Alex Văsieș: A început cu o vară mai înainte, deci în 2010, cam pe vremea asta. Câștigasem un concurs de poezie pentru liceeni, din jurul căruia făceau parte Marin Mălaicu-Hondrari și Ioana Bradea. După festivitatea de premiere, Marin, cu un entuziasm care mă miră și acum, m-a prezentat lui Dan Coman și m-au invitat să citesc în cadrul festivalului de poezie și muzică de cameră. Am reușit să strâng vreo trei poezii care mi se păreau ok și le-am citit tremurând pe scena sinagogii.
Apoi am devenit, cum spui tu, protejatul și prietenul mai mic și a fost un super noroc – ieșeam foarte des cu Dan în defuncta Class Café, unde el îmi împrumuta cărți, făcea corecturi pe niște foi cu poezii de care mă prefăceam că nu-mi prea pasă și, de nouă ori din zece, plătea cafeaua și apa minerală.
Îmi amintesc și eu vara aia frumoasă de după, parcă ne-a cam plouat. În mod ciudat, la 17-18 ani îmi plăcea aproape tot ce citeam, scriitorii mă speriau și eram simultan vrăjit, urmăream tot ce ținea de ei (de ex. țin minte că purtai un tricou alb cu un maimuțoi roz pe piept când ne-am cunoscut și că în timpul unei lecturi din sinagogă ai notat ceva ca niște versuri într-un carnețel de buzunar).
Poate de aia am și debutat atât de devreme – voiam să fiu și eu unul. Plus că plecam de acasă, mă mutam la Cluj și mi se părea că nu mai am ce adăuga la textele din liceu. În toată agitația cu înscrierea la facultate, căutatul chiriei, oamenii și locurile noi, zgomotoase, cred că s-a împrăștiat și presiunea de care mă întrebi, dacă existase, pentru că sincer nu mai știu ce-am simțit.

B.C.: Îmi ziceai că nu te încumeți să-l recitești – am făcut-o eu. E foarte multă tensiune în Lovitura de cap (Cdpl, 2012), vrei să spui și nu poți să spui, și m-am gândit o clipă la Paul Celan. Normal, motivele pentru care tu dădeai ocoluri erau altele, dar nu mai puțin adevărate. Ce cărți îți aducea Dan Coman când vă vedeați la cafea, ce citeai?

Alex Văsieș: Cum spune Dorian Popa într-o piesă cu Amna, „Nu am fost corect de la-nceput, îmi asum”. Trebuie să spun că înainte de faza cu concursul, în vacanța dintre a X-a și a XI-a, aflând că orele de informatică urmau să crească de la 4 la 7 pe săptămână, eram disperat. Așa că m-am transferat rapid în clasă cu soră-mea, la științe ale naturii, unde timp de doi ani ne-a predat limba și literatura română Camelia Toma. Ne făcea recomandări din literatura contemporană, când rămâneau 10 minute libere la finalul unei ore ne citea din poeți tineri și prin intermediul ei l-am cunoscut pe Claudiu Komartin, care m-a trimis, la fel de generos ca Dan sau Marin, spre o grămadă de cărți la care altfel nu știu cum aș fi ajuns.
Ca să răspund și la întrebare, citeam cam tot ce găseam. De la Ruxandra Novac la Juan Rulfo, de la Angela Marinescu la Raymond Carver sau Thomas Bernhard, nu știu, o grămadă, mai ales după ce m-am prins câte se găseau pe net. Mi se pare că n-am mai reușit niciodată să citesc la fel de mult ca în anii ăia. Sau poate confund cantitatea cu plăcerea.

B.C.: Bistrița din poeziile tale pare un oraș splendid în care să fii adolescent: îndeajuns de mare încât să te pierzi cu prietenii explorându-i periferiile, dar suficient de mic încât să  crezi că l-ai epuizat, să te iluzionezi că, odată mutat într-un oraș mai mare, angoasele adolescenței o să ia sfârșit, că orașul era problema. Multe texte sunt ca niște reverii – e sfârșitul adolescenței și, paradoxal, timpul s-a oprit. E ultima vară. Te gândești vreodată să te întorci acolo, ți se face dor?

Alex Văsieș: A fost chiar așa cum zici, splendid, dar nu cred că m-aș întoarce definitiv. Dor nu mi s-a făcut pentru că n-a trecut niciodată suficient timp (cred că maxim patru luni) fără să-i vizitez câteva zile pe ai mei. Dacă stau să mă gândesc, aș prefera să mă mut la țară, la vreo 30 de km de Bistrița, într-o casă pe care vreau să o renovez vara asta cu taică-meo, de unde să mai ies o dată la o săptămână-două până într-un oraș mai mare, pentru weekend.

Tata va muri într-o zi, și atunci voi fi excentric.
Dacă el s-a întins peste noi cînd meritam pedepse,
așa o să fac și eu, fără obiecții, peste tot, cu oricine.

(Lovitura de cap, p. 39)

B.C.: În poeziile tale apar adesea instanțe care contemplă fotografii ale lor din copilărie, scene cu copii, e ca și când problema fericirii a fost tranșată – e acolo, închisă în trecut. Prezentul, adultețea vin doar cu un dar palid, acela de a percepe realitatea cu o mai mare granularitate. Cel puțin cu ideea asta am rămas eu citind Instalația (Cartea Românească, 2016), care mi se pare că descarcă tensiunile despre care vorbeam în legătură cu volumul tău debut. E ca și când ai fi pus mâna pe niște instrumente precise, cu care ai putut, în sfârșit, să faci ce ți-ai propus.

Alex Văsieș: Păi și nu a fost tranșat totul în copilărie? Poate că e cum zici, și cărțile astea două pot fi citite complementar. Oricum, copilăria și adolescența m-au interesat și cred că încă mă interesează foarte mult. Am uneori impresia că orice aș căuta acolo, oricât de traumatic sau de penibil ar fi fost în realitatea de atunci, e cosmetizat instantaneu de memorie și că orice decupaj aș face (cu gândul că are ceva semnificativ – un detaliu, o poveste, o imagine etc.) iese de fapt plin de mierea și praful unor momente care altfel n-au nimic special și s-ar pierde fără probleme. Mi se pare frumos. Praful – pentru că alergam de dimineața până seara când eram copil și îmi plăcea să mă uit peste umăr ca să văd cât praf am ridicat și cât de puțin rămâne în aer. Mierea – pentru că una din amintirile mele preferate e cu un om care ridică o lingură cu miere dintr-un borcan și se uită la ea cum curge, dar de fapt se uită prin ea, că o ține prea aproape de ochi ca să poată focaliza cum trebuie.
Tot în legătură cu trecutul, fiindcă m-au pus pe gânduri versurile astea cu tatăl pe care le-ai ales. Mă interesează foarte mult și copilăria celor din jur, chiar dacă știu că pentru multe lume, ca și pentru mine în multe situații, poate fi un subiect sensibil. Fragmentul de mai sus, de exemplu, pornește de la o noapte pe care am petrecut cu un prieten de-ai mei într-o cabană, când mi-a povestit aproape toată copilăria lui. Mai recent, în timp ce lucram ceva la casa în care spuneam că m-aș muta, taică-meo a început să-și amintească de când era mic, și l-am văzut dintr-o dată la opt ani, emoționat că se toarnă ciment în fața porții sau pescuind cu un fir de curent electric. Chiar dacă ne-am înțeles întotdeauna destul de bine, e unul dintre puținele momentele în care m-am simțit atât de apropiat de el, și practic n-a trebuit să facă mare lucru pentru asta.

B.C.: E un volum foarte bun, pe care l-am recitit cu plăcere și uimire. Artistic, se pare că mutarea la Cluj a fost una câștigătoare. Cine li s-a alăturat acolo mentorilor deja menționați? Cum ți-ai desăvârșit educația?

Alex Văsieș: Mi-am desăvârșit educația prin dragoste. În anii ăia, de la debut și până la cărțile #2 și #3, am avut o relație cu o persoană foarte specială, care m-a încurajat fără întrerupere. I-am dedicat Instalația, dar e atât de puțin în comparație cu câte a făcut ea pentru mine.

Ce frumoasă e cum mă privește, jumătate frică, jumătate omagiu
afectuos – un corp scufundat de propria memorie, împins înapoi
de aluviuni și turbioane – n-ai luat niște probe de acolo pentru
modelul meu cu tornade? – uite-l, acum se roagă cu ochii
de mine să o țin aici, unde am mai rătăcit cu ea prin tuneluri.
Acum observă cerul întunecat fără să spună nimic, pentru ea
lumea s-a terminat. Versiunea discontinuă în care spațiul cu mașini
și oameni se curbează ca să te aducă lângă cine vrei, în viața secretă,
spre procesele străvechi de captație, spre pictatul obiectelor și tăiatul
figurinelor, membrana heliografică, întregul lanț de la atinsul lucrurilor
până la numele lor, toate astea, după cum stă ea acolo, s-au sfârșit. Gata.

(Instalația, p. 57)

B.C.: Alex, poate că o să râzi, dar am avut de mai multe ori impresia că sistemul în care funcționează textele tale e unul de o acuratețe teologică uimitoare (vezi sintagma ratările făcătoare de minuni, care are sens și dincolo de terenul de fotbal, dacă ne uităm la diverși gânditori). Copilăria e paradisul pierdut; maturizarea înseamnă cunoaștere, conștientizarea goliciunii, intersecție în care tradiția creștină cunoaște două căi către accesul-întoarcere în grădina bine udată la care tânjim – îndumnezeirea via monahism sau cununie. În poeziile tale, aș zice, tot două căi mi s-au părut îngroșate către totalitatea aceea: asceza sau căutarea contactului, blitzul.

Alex Văsieș: Nu te pot contrazice, poate că nu poți ieși din modelul în care crești, oricât ai vrea. Nu sunt credincios, și recunosc că în ultima vreme mi s-a părut mai interesant sistemul ciclic, decât cel creștin, rectiliniu. Pe de altă parte, cel din urmă vine cu conștientizarea de care spuneai tu, cu intersecția aia, și uneori se traduce printr-o anxietate și un tip de nostalgie care mie îmi plac în literatură.
Altel, e funny că asta cu asceza mi s-a mai zis, dar nu în legătură cu poezia, ci cu viața. Într-un profil din New Yorker, Ottessa Moshfegh povestește, pornind de la solitudine și izolare, cum astrologa vedică pe care o consultă îi spune că n-are cum să scape de dragoste (blitz). Că până și dacă te muți la o cabană în munți, cineva o să-ți bată la un moment dat la ușă.
Sigur, e ceva particular aici, dar cred că se potrivește în distincția pe care ai făcut-o și personal simt că mi se potrivește – poate și textelor pe care le-am scris.

B.C.: La fel, dincolo de sofisticărie și elementul contemporan, și opozițiile cu care lucrezi sunt arhaice. Dulcea lumină din vară sau s-ar deschide o mică primăvară sau la amiază, în trecere spre vară vs. vara s-a oprit sau lumina stricată a iernii. E ca și când te-ai fi urcat pe placa de surf și, cu îndemânare și curaj, ai acceptat să se umfle oceanul sub tine.

Alex Văsieș: Mersi, e o imagine frumoasă, și o iau ca pe un compliment.

B.C.: Instalația și Oana Văsieș (Charmides, 2016) au apărut în același an. De ce ai publicat două volume de poezie separat, la edituri diferite, la o distanță de timp atât de scurtă? Ccare au fost criteriile de selecție?

Alex Văsieș: În mintea mea au fost tot timpul două proiecte separate, cu diferențe foarte clare. Ca lungime a textelor, ca intenție, ca influențe și referințe pe care de multe ori le lasă la vedere.După ce am terminat Instalația și am predat-o editurii, încă mai aveam chef să scriu poezii. Lucrasem cu multă plăcere la ea și voiam să prelungesc starea aia, dar să scriu altceva. Și cum aveam nevoie de un proiect ca să mă motiveze cât de cât, m-am gândit să mă întorc la niște texte mai vechi și să văd ce pot face cu ele.
Prima jumătate din Oana Văsieș era scrisă de câțiva ani, parcă imediat după debut, și soră-mea o cam citise deja pe toată la diverse festivaluri unde fusese invitată. Dacă țin eu bine minte, avusese reacții destul de ok, multora li se părea o poetă mai bună decât mine, deci textele trecuseră un fel de test. Am stabilit un deadline cu cei de la Charmides și scrierea celei de-a doua jumătăți a cărții m-a mai ținut ocupat câteva luni de primăvară și începutul verii, până am plecat în vacanță.

 B.C.: O perioadă chiar am auzit că volumul Oana Văsieș ar fi fost scris de sora ta geamănă, pe care o cunoșteam cu toții ca poetă. Cum ai ales titlul ăsta? Ce-a zis Oana? Ați râs?

Alex Văsieș: Am râs când am primit exemplarele și le-am trimis alor mei o poză cu ea ținând un exemplar în mână. Mi s-a părut cea mai bună variantă de titlu, pentru că păstra încă o oarecare ambiguitate – gen: au scris cartea împreună? –, dar parcă putea și să rezolve problema și să se înțeleagă din prima că fusese proiectul meu, nu mai aveam ce alte explicații să dau. În plus, o iubesc foarte mult pe sora mea și la vremea aia mi s-a părut că e un gest simpatic, mai ales că și ea intrase în jocul ăsta mai mult de dragul meu.

Mă supun forțelor înconjurătoare

frate-meo face

(dar nu pentru c-ar putea)

vorbe de înțelepciune

între blocuri

(Oana Văsieș, p. 13)

 

B.C.: E un volum mai violent, mai amar. Prima parte, cel puțin, e foarte stranie, ritmul e rupt. A doua e mai lineară, dar și mai impersonală. Ar fi ceva de zis despre asta?

Alex Văsieș: Hmmm, poate faptul că, cum spuneam și mai sus, pentru mine proiectele au fost din start separate. Și cum bine ziceai de opoziția arhaică mai sus, într-una am încercat să merg pe lumină și deschidere, în timp ce OV e mai dark și mai eliptic. Când l-am scris ascultam mult Burial, Grimes, Missy Mazzoli și în general minimal și noise.

B.C.: Apropo de muzică, am avut impresia că recunosc într-o poezie de-ale tale pe cineva dintr-o înregistrare Boiler Room: Mă gândesc la tine și mi se răcește pielea/ Sirenă de aur supraexpusă la Tulum (Oana Văsieș, p. 52). E tipa cu șapcă neagră care dansează ostentativ lângă Solomun, nu?

Abia acum, la a treia lectură a volumului am făcut legăturile astea. În lumina lor, am văzut și că poemul imediat următor, care mi se păruse până atunci mai degrabă o traducere, ceva de pe net, se desfășoară în logica unui voice over dintr-un dj set:

Poate când vezi ceva cu adevărat frumos
Undeva mai retras
Sau trei cuvinte frumoase
Sau le asculți
Atunci cred că auzi un ecou înăuntrul tău
Adânc
Când eu văd ceva frumos
E un moment
Sau probabil o secundă
O simt înăuntru
Înăuntrul meu
Adânc
Ca și cum e un moment pe care-l pot izola
Se distinge clar
Dar atunci când ești foarte tăcut poate
Sau de unul singur
Nu când ești cu altcineva
Dar pe de altă parte
L-am simțit da
Fiind împreună cu o altă persoană
Fără motiv
Pare că se întâmplă pur și simplu

Ceva ce se produce într-o secundă 

O senzație pe care o ai foarte foarte rar 

Mi-e foarte greu să vorbesc despre asta 

Un sentiment de unitate cu natura
Identitate cu universul 

E un fel de impuls spre rugăciune 

E un sentiment extraordinar 

Foarte încurajator 

M-am simțit înălțată într-un mod teribil 

Să simți că îți sunt ascultate rugăciunile 

Când sunt în spații larg deschise 

Când vezi ceva cu adevărat frumos 

Când văd un peisaj drăguț maluri stânci 

Când văd un nou-născut 

Sau trei cuvinte frumoase sau le asculți 

Plantez flori și tot felul dar un gen de creație 

Peisajul 

Copacii 

Florile algele ele există pur și simplu 

În obiecte frumoase 

În toți oamenii și în comportamentul lor și în
exemplele lor

 În nori pot să-l văd în nori

 Într-o furtună când lumina lovește

 Felul în care toate legile științifice sunt îndeplinite

 Când pot simți ceva diferit făcut nu de mâna omului

 Când sunt într-o pădure și sunt înconjurată de copaci

 Când văd ceva cu o mișcare ascunsă

Când văd pe cineva care dăruiește

Ceva cu adevărat miraculos altcuiva

Cineva care a fost sincer pe bune

 Când e o zi fermecătoare în luminozitatea ei

 Când sunt aproape de natură 

Când sunt lângă mare 

Și vezi o viață nouă

Viață venind pe lume și viață ieșind din lume 

De obicei când sunt mișcată de ceva

De obicei când sunt pe cont propriu sau cumva

            înăuntrul meu 

În creație și în copii 

Totul în momentul potrivit 

O senzație pe care o ai foarte foarte rar 

E un sentiment minunat 

Foarte încurajator 

E propagarea unei senzații pe care o știai

În exaltare 

Un moment pe care-l pot izola

Se distinge clar 

Mi-e foarte greu să vorbesc despre asta 

E ceva care vine pur și simplu 

E un sentiment de eliberare 

Diviziunile și contradicțiile acestei lumi

(Oana Văsieș, pp. 53-56)

B.C.: Acum nu mai pot să-l aud decât într-o hală – bum-bum-bum. Ce anume e la fel de important ca muzica pentru poetul Alex Văsieș? Ce mai iei și de unde?

Alex Văsieș: Cred că ți se spune des cât de atent citești. Tipa e cea care dansează, da, și poezia de mai sus e în același timp fix o traducere și un voice over dintr-un alt set pe care nu-l mai găsesc acum. În ultima vreme am tot ascultat ce a ieșit de-a lungul anilor la Posh Isolation și la Escho, două label-uri daneze fermecătoare, plus trap românesc și suedez. Și mi-au plăcut și mie, ca multora bănuiesc, cele mai recente Fiona Apple, Moses Sumney sau Perfume Genius.
Până de curând, nu ieșeam din casă fără căști nici măcar până la magazin. Acum îmi place să mă plimb o oră pe zi, așa lejer, fără muzică, fără telefon. Deci cred că liniștea a ajuns la fel de importantă ca muzica, și literatura altora, desigur.

B.C.: Nu insinuez nimic, dar uite ce-am găsit – apropo de literatura altora:

Ești doar un obiect greu care cade spre pămînt. (Gabi Eftimie, 2014)

Ești doar un corp ce va cădea-n uitare. (Alex Văsieș, 2016)

Dacă la-nceputul discuției noastre ziceai că, atunci când ai început să scrii, te fascinau scriitorii și voiai să fii ca ei, acum bănuiesc că sunt mai puțini cei care încă te atrag. E cineva pe care încă ai mai vrea să-l cunoști îndeaproape?

Alex Văsieș: Sunt mulți oameni pe care-i admir printre scriitori, cu câțiva am și avut șansa să mă împrietenesc. Nu aș vrea să pun presiune pe nimeni spunând că mi-ar plăcea să îl/să o cunosc îndeaproape. Haha, bine că mi-ai amintit versul ăsta al lui Gabi, e foarte frumos. Sunt convins că am citit cartea atunci când a apărut, apoi am împrumutat-o sau dăruit-o cuiva, pentru că nu o mai găsesc nicăieri. Mi se pare genul de influență sănătoasă, de care aparent uiți, ajungi să o copiezi și apoi se întoarce împotriva ta într-un interviu. Nu insinuez nici eu nimic… Abia aștept să-i apară noul volum la OMG.

B.C.: Ai publicat cărți în 2012 și 2016, ani în care am avut parte de Campionate Europene de Fotbal. Anul trecut îmi ziceai că se apropie și volumul cu numărul patru. Te gândești să-l scoți anul ăsta sau, pentru că și Campionatul European a fost amânat, îl împingi spre 2021?

Alex Văsieș: 2021, cel mai probabil.

B.C.: Chiar, ce-ai făcut de pandemie? Ca traducător, pentru că știu că din asta îți câștigi banii, n-ai prea avut motive să părăsești domiciliul.

Alex Văsieș: Am făcut sport și am avut grijă de cinci cățeluși, apăruți peste noapte sub scările casei unei cunoștințe. Am citit aproape ca-n adolescență și am scris zilnic în jur de 5000 de semne. Apoi, m-am uitat la meciuri de șah – s-au jucat și se joacă multe turnee online în perioada asta –, de fiecare dată cu frustrarea că nu înțeleg cât mi-aș dori, la meciuri de handbal de juniori și tineret și am reluat câteva seriale pe care le abandonasem în trecut. Pentru că vreau să scriu la un moment dat ceva despre asta, am stat o grămadă de ore pe canale de vloggeri români. În rest, munci agricole și amintiri.

B.C.: Ți-ai șters contul de Facebook. Pierdeai prea mult timp sau te năpădiseră rudele, te supăra politica?

Alex Văsieș: Mi s-a părut că pierdeam timp, oricum nu mai postam nimic și Facebookul nu mă mai interesa deja cu vreo 2 ani înainte să-l părăsesc. Mai țin messengerul, doar pentru un grup de prieteni împreună cu care am făcut lecturi și grătare, din Iași până în Alba Iulia. Dar îmi dau seama că nici nu e vorba de timp – că tot cam atâta stau în unele zile pe Instagram. Poate mai degrabă că poveștile mi se par mai bine integrate și că îmi place mai mult cum arată pe mobil.

B.C.: Aș fi vrut să te mai întreb despre dragostea ta față de Liverpool FC, despre sporturile pe care tu însuți le-ai practicat, dar sper să mai avem timp și ocazii. În încheiere, pentru că avem foarte mulți cititori tineri și foarte tineri care ne trimit poeziile și povestirile lor, te-aș ruga să le dai un sfat.

Alex Văsieș: Să citească și să scrie și să trimită în continuare, chiar dacă sunt refuzați sau a doua zi li se pare că nu le-a ieșit și nu merită. La urma urmei, n-au nimic de pierdut.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.