Ai tradus autori reprezentativi din spațiul german și francez, iar unul dintre volumele traduse a fost Timp al inimii. Corespondenţă, de Ingeborg Bachmann și Paul Celan, Editura Art. Relația dintre cei doi a fost, probabil, una dintre cele mai sinuoase povești de dragoste din istoria Germaniei postbelice. Ce a însemnat pentru tine traducerea acestui volum?
Timp al inimii — corespondența dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan — este într-adevăr o carte foarte importantă pentru mine, pentru că a fost prima mea traducere literară, și prima carte pe care am tradus-o din germană. Cu acești doi scriitori, în intimitatea lor, aș putea spune, mi-am început munca de traducere literară. E un debut în traducerea literară mai degraba atipic, pentru că în general se recomandă să-ți faci ucenicia pe cărți așa-zicând mai « ușoare », cu un limbaj cât mai accesibil, ca să te poți deplasa treptat spre scriitorii « dificili », printre care se clasează, neîndoielnic, atât Celan, cât și Bachmann. Lipsa de experință am compensat-o atunci printr-o atenție aproape obsesivă pentru fiecare cuvânt, fiecare expresie, și o deschidere maximă spre experimentele de limbaj, reluând și prelucrând traducerea de mai multe ori, pe o perioadă de lucru destul de întinsă — cred că aproape un an, în total.
Ceea ce e fascinant e că scrisorile celor doi sunt un amestec complex de limbaj simplu, cotidian, cu poezia cea mai pură și mai densă și cu adevărate luări de poziție filosofice și critice — toate deschizînd și închizând succesiv un spațiu al intimității, de multe ori dureroase, rănite, și pe aceasta am vrut să o transpun înainte de toate în textul românesc. Căci ai dreptate, relația lor a fost una sinuoasă, relevând, până și în adâncul intimității erotice, traumele și dramele societății și literaturii europene postbelice.
De altfel, corespondența Bachmann-Celan acoperă o perioadă întinsă din viețile celor doi și nu se „reduce” la povestea de dragoste, care a existat și ea, constituind motorul relației lor. Ea debutează în chiar momentul în care Bachmann și Celan se întâlnesc în mai 1948, la Viena — el, evreu,
venind din Bucovina, unde își pierduse familia în lagărele de muncă. După un scurt, dar productiv popas în București, pleacă la Paris, făcând un al doilea popas la Viena, unde și înnoadă foarte multe contacte pe scena literară austriacă. Astfel face cunoștință și cu Ingeborg Bachmann care, originară din Klagenfurt, dintr-o familie austriacă mic-burgheză, cu un tată care aderase la nazism, își scria doctoratul în filosofie cu o teză despre Heidegger, încercând să se afirme și ca poetă. Amândoi aveau de luptat cu greutățile practice ale vieții, cu precaritatea existenței scriitoricești, cu discriminarea din motive rasiale sau/și de gen. Dacă literatura a făcut posibilă întâlnirea lor, o relație de dragoste sau de prietenie părea totuși imposibilă, pe acest fundal.
Scrisorile păstrate din perioada imediat următoare plecării lui Celan la Paris stau mărturie eșecului acestei prime etape a relației lor, în care mai degrabă tânăra Ingeborg simte nevoia să se exprime, să se explice, încercând să meargă pe drumul dificil și imprevizibil care ar fi putut-o apropia de el. Firul prieteniei lor este foarte fragil, gata să se rupă în multe momente, este însă reluat în 1957. În acest an, cei doi se reîntâlnesc și, pentru o scurtă perioadă, experimentează relația de dragoste intensă, absolută, cu momente de apropiere și fericire, pe care o rataseră cu un deceniu înainte. Însă și aceasta e marcată în profunzime de durerea despărțirilor periodice, ca și de sentimentele de vinovăție încercate de amândoi, cu atât mai mult cu cât Celan se căsătorise între timp, la Paris, cu Gisèle de Lestrange, ea însăși artistă pasionată, și cu care avea un copil.
La capătul acestei perioade, relația dintre Bachmann și Celan se apropie tot mai mult de o prietenie marcată de crize, corespondența luând sfârșit cu puțin timp înainte de sfârșitul tragic al amândurora — Celan, bolnav psihic, Celan se va sinucide în 1970, la Paris, după două încercări aproape reușite de a-și ucide soția; trei ani mai târziu, la Roma, Bachmann moare într-un incendiu al apartamentului în care locuia, fără să se știe dacă a fost vorba de un accident sau de sinucidere.
În altă ordine de idei, traducând acest volum mi-am descoperit aplecarea spre proza spațiului intim — corespondența și jurnalul intim —, și am « la sertar » cel puțin două volume de acest gen pe care visez să le traduc într-o zi: corespondența dintre două scriitoare germane tot postbelice, Sarah Kirsch și Christa Wolf (Sarah Kirsch / Christa Wolf : « Wir haben uns wirklich an allerhand gewöhnt», Suhrkamp 2019) și, de asemenea, tot de Christa Wolf, un jurnal intim fascinant, deși foarte atipic, Ein Tag im Jahr (Luchterhand, 2003). Ceea ce au comun aceste două cărți, apropiindu-le, de altfel, de corespondența Bachmann — Celan, nu este doar importanța scriitoarelor/scriitorilor care le semnează — caracterul lor reprezentativ pentru un spațiu cultural, cum spui tu —, ci mai ales capacitatea scriiturii de a oferi portrete inedite ale unor întregi epoci, portrete filtrate prin niște subiectivități și intimități pe cât de diferite, pe atât de fascinante.
_
Iulia Dondorici e doctor în filologie și traducătoare. Și-a dat doctoratul la Universitatea Humboldt din Berlin cu o teză despre poeticile corpului în proza românească modernistă. A publicat studiul Den Körper schreiben – Poetiken des Körpers in der Prosa der rumänischen Moderne (Frank & Timme, 2017) și a coordonat volumul Rumänien heute (Passagen, Viena, 2011). Traduceri: Louis Althusser: Introducere în filozofie pentru nefilozofi (Tact, 2016), Christa Wolf: Casandra (Univers, 2014), Christa Wolf: Orașul îngerilor sau The Overcoat of Dr. Freud (Univers, 2013), Ingeborg Bachmann – Paul Celan: Timp al inimii. Corespondență (ART, 2010). În prezent este cercetătoare la Freie Universität Berlin, cu un proiect despre caracterul transnațional al avangardelor istorice.
