Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Zoom In Romanaia

Caragiale. Scrisoarea pierdută (fragment de roman)

Bogdan-Alexandru Stănescu a publicat anul trecut unul din cele mai originale romane pe care le-am văzut aruncate pe piață în ultima vreme. În caz că l-ați ratat, dat fiind că e deghizat în biografie romanțată I.L. Caragiale, vă invităm să aruncați un ochi peste frazele de mai jos.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Nume: Bogdan-Alexandru Stănescu
Anul nașterii: 1979
Locul nașterii: București
Domiciliu actual: București
Cărți publicate: Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (scrisă cu Vasile Ernu, Editura Polirom, 2010); Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Editura Cartea Românească, 2012); Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam (Editura Art, 2013); anaBASis (Editura Cartea Românească, 2014); Copilătira lui Kaspar Hauser (Editura Polirom, 2017); Caragiale. Scrisoarea pierdută (Editura Polirom, 2019).


 

CARAGIALE. SCRISOAREA PIERDUTĂ

 

Drăguțule,

Ca‑ntre greci, acum, și scuză caligrafia, căci m‑am culcat la 4 azi noapte (audiție in extenso Bach), ți‑o spui pe șleau: mi‑e rău. Nu, nu răul pe care mi‑l bănuiești (deși admit că am ținut colocviu doar eu și jupânul Justus [i], și la sfârșit am fost bine de tot), unul mai adânc. Am adormit pe sofa și ca prin vis am auzit pe‑acoperiș cum îngheață pojghița de apă. Aici e‑un frig nemaipomenit și, deși i‑am spus amicului Vlahuță că‑mi priește aerul, adesea, mai ales spre dimineață, mă trezesc că duc dorul duhorii călduțe de acasă. Dar doar atunci, și‑mi trece când mă duc la fereastră și văd cafeneaua de peste drum ițindu‑se prin șirul ordonat de plopi.

Herr Doktor, știi că nu‑ți scriu neapărat mult, mai curând des, de data asta însă simț că doar conversația cu matale, în care – fără supărare – nu‑mi răspunzi, mă mai liniștește. Nu‑i răul meu de‑acum nici lehamite, nici dor de țară, mai curând o scârbă care mi‑a intrat în vene și mi‑a ajuns, în sfârșit, la creier. O scârbă rea, ca un rahat moale care‑mi curge prin trup și pentru prima oară în viață parcă simț că ceva ce nu pot împiedica urmează să se‑ntâmple. Ți‑am mai povestit, în lungile noastre taclale, de perioadele din viață când m‑am mai simțit așa, când cu Eminescu și cu Micle și a lor colère indiscrète, când cu gunoiul de Caion (omul cu nume de comparație, ca să dzic așe), cu neamurile topite după bani, cu lucrătura de la Teatru și, mai recent, vilegiatura amoroasă a bătrâneții mele, cu Cella. Nu, n‑are legătură cu ea, dar simț din ce în ce mai des nevoia să mă scufund în sofa cu o be’e, cu puterea de observațiune stinsă și doar cu organul amintirii treaz, și parcă atunci îmi par mie însumi mai puțin monstruos, ca și cum aș deschide o ușă și aș lăsa să intre un băiat subțirel, cu mustața mijită înainte de vreme, care mă ia de mână și‑mi vorbește despre toate cele care‑au fost. Și, tot atunci, parcă nu‑i mai urăsc, mă! Să fie semn de senectute iertăciunea asta generală?

Îmi cer iertare și matale că mă lungesc despre augusta‑mi persoană, dar știi că mai rău decât să zaci și să vegetezi oriental nimica nu‑i, mai bine clămpănești așa, în gol. Știi ce greu îmi vine ca să scriu, dar la fel, când apuc să conversez cu matale aici, parcă mă mai lămuresc cu mine. Atâta m‑am jucat cu măștile de scenă, că uneori nu mai pot nici eu să le osebesc: cine‑i Caragiale? Îs eu cel ce face conversațiune spumoasă o noapte‑ntreagă și vrăjește cuconetul, îs eu cel căzut în melancolie, îs eu urechea (fără aluzie la amicul) care‑l ascultă pe Bach sau ochiul care‑l citește pe‑al dumitale Schopenhauer? Și, ca să‑nțeleg, alunec adesea în iarnă, nu orice iarnă, nici a vrajbei noastre, dar nici a vreunei concordii, o iarnă neutră, Herr Doktor, despre care‑am mințit adesea, inocent, cum mi‑a plăcut mie să mint toată viața. Dar oamenii oricum se mint ei înșiși despre ceilalți și, vorba maestrului tău insuportabil din Königsberg, greu ajungem la lucrul în sine. Ți‑am mai spus părerea mea despre părerea lor: Caragiale, umoristul, să rămâie doar al lor, că știm noi mai bine.

Așa, deci cu iarna ceea din pădurea Mărginenilor, în satul de haimanale, m‑am născut iarna, pe fine de ianuarie, anul una mie opt sute cincizeci și doi, dar nu cum spune Vlahuță, cu sentimentalismul lui adesea ieftin (îl iertăm, că‑i băiat de aur), ca domnul nostru în iesle, ci cu toate condițiunile la care te‑ai aștepta să le aibă soția contabilului mănăstirii de hacana. Acuma, satul era într‑adevăr sărac, dar tata se ocupa de gospodărie și mama, deși femeie simplă, nu era nici leneșă, nici proastă, așa că aveam cam de toatele. Tu mă știi, drăguțule: pot merge pe străzile unei cetăți cu 2.000 de ani de istorie și să nu văz nimic, n‑am ochi pentru peisagiu, dar, dacă auz o conversație interesantă, n‑o pot uita cu săptămânile. Acuma, închipuie‑ți mătăluță pe micul Ion prins în frumoasele împrejurimi ale Mărginenilor, în feeria naturii pe care Eminescu n‑a uitat‑o până la moarte: plictiseală cruntă, amice! De mic mă apucau pandaliile, căci mă lăsau să zburd de unul singur pe coclauri, iar eu, în loc să pândesc ondine, nimfe, să ascult cum susură izvorul, să urmăresc paserile‑n zbor, mă țineam prinprejurul casei și numai de drăcii, că o exasperasem pe mama Catinca. Abia aștepta să vină tata cu careta de la mănăstire și să mă predea la urecheală. Și tata, deși mă iubea, știa să fie aspru, dar numai ce pleca a doua zi, că o luam de la capăt. Numai când mama credea că nu‑s prin jur și se simțea în largul ei, câteodată, nu des, începea să cânte de‑ale ei, ardelenești, și atunci mă furișam s‑ascult de după ușă. Știi cum amintirile astea vechi, din copilărie, sunt mai puternice decât orice urmă a vreunui eveniment recent… asta, a Catincăi, tânără femeie, cântând cu nostalgia unor locuri părăsite pentru totdeauna sau a unui bărbat pe care nu avea să‑l mai vadă vreodată, îmi rămâne în suflet și‑mi aduce lacrimi așa cum doar „Ombra mai fu“, deschiderea lui Xerxes, mai poate acum (de altfel, îți amintești că m‑ai surprins lăcrămând anul trecut, la concertul de la Akademie). Despre mama se șoptea pe la colțuri că ar mai fi fost căsătorită înainte de tata, pentru că numele‑i de domnișoară era Caraboaz, iar în certificatul de căsătorie semnase Muru, și tot despre ea se mai zicea că ar mai fi avut un copil, o fetiță, dar despre asta n‑a vorbit niciodată, nici cu mine, nici cu Lenci. Știi cât am urât și urăsc spălarea izmenelor în public și cum m‑am zbătut să‑mi las viața în afara ghearelor criticii, dar dumitale, Herr Doktor, îți pot spune toate acestea, încredințat fiind că vor rămâne ferecate între granițele creierului tău și că, așa cum te rog acum, de va veni ceea ce e de așteptat de noi toți, vei face bine și vei arde această scrisoare ascultând Oratoriul de Crăciun al geniului din Lipsca (îmi și imaginez scena și, ca să scap de o lacrimă ipocrită, mă văd sărind de după o perdea convenabilă, producându‑ți o surpriză de iarmaroc).

Fragmentul face parte din volumul Caragiale. Scrisoarea pierdută, apărut de curând la Editura Polirom. Îl recomandăm cu căldură.

[i] Aici, Caragiale se referă, probabil, la marca de bere germană Justus Pfungstädter, de care se atașase în perioada berlineză.

© Polirom

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.