Amintiri, vise, reflecții | © Humanitas

Carl Gustav Jung, despre populism și societăți secrete

Puține activități fac canicula mai suportabilă decât recititul cărților preferate. În acest sens, cu subteranele și ușile lui portal, volumul de amintiri al lui Carl Gustav Jung, publicat prima dată în 1961, face cât o vacanță de vară. Vă invităm să vă odihniți alături de noi în acest scurt fragment – în românește de Daniela Ștefănescu.

Nu există nici un mijloc mai bun care să apere individul de riscul de a se confunda și contopi cu ceilalți decât posedarea unui secret pe care vrea sau trebuie să-l păzească. Începuturile societății evidențiază deja nevoile de organizații secrete. Acolo unde nu există secrete care trebuie protejate din suficiente motive, se inventează sau se ticluiesc „secrete”, care sunt apoi „știute” și „înțelese” doar de inițiații privilegiați – așa cum este cazul rozacrucienilor și al multor altora. Printre aceste pseudosecrete există – în mod ironic – secrete veritabile, care nici măcar nu sunt știute de inițiați, de pildă în acele societăți care și-au împrumutat „secretul” mai cu seamă din tradiția alchimică.

Nevoia de a se înconjura de secrete este de o importanță vitală în stadiul primitiv, căci secretul comun furnizează cimentul necesar coeziunii grupului. În stadiul social, secretul înseamnă o compensare folositoare pentru lipsa de coeziune a personalității individuale care, din cauza unor recăderi constante în identitatea inițială, inconștientă cu ceilalți, se tot desface. Atingerea țelului, și anume a unui individ conștient de specificul lui, devine astfel o muncă educativă îndelungată, aproape lipsită de speranță, întrucât și comunitatea unor indivizi care au avut privilegiul unei inițieri este realizată tot numai printr-o identitate neștiută, chiar dacă aici este vorba de o identitate diferențiată social.

Societatea secretă este o etapă intermediară pe drumul spre individuație: individul lasă încă în seama unei organizații colective înfăptuirea diferențierii lui față de ea; deci încă nu s-a recunoscut că de fapt este sarcina individului să stea pe propriile picioare, distingându-se de toți ceilalți. Toate identitățile colective, ca apartenența la organizații, profesiunile de credință pentru cutare sau cutare „-ism” și altele asemenea, stau ca o piedică în calea îndeplinirii acestei sarcini. Identitățile colective sunt cârje pentru paralitici, scuturi pentru fricoși, paturi pentru leneși, creșe pentru iresponsabili, dar constituie, în egală măsură, și adăposturi pentru săraci și slabi, un port protector pentru naufragiați, un sân al familiei pentru orfani, o țintă glorioasă, de mult râvnită, pentru rătăcitori dezamăgiți, o țară a făgăduinței pentru pelerini obosiți, o turmă și un țarc sigur pentru oi rătăcite și o mamă, care înseamnă hrană și creștere. Ar fi, așadar, incorect să privim etapa intermediară ca obstacol; dimpotrivă, ea înseamnă, pentru foarte mult timp de acum încolo, singura posibilitate de existență a individului, care pare, azi mai mult ca oricând, amenințat de anonimat. Această etapă intermediară este încă atât de esențială în epoca noastră, încât e considerată de mulți, cu o anumită justificare, ca țel ultim, în timp ce orice încercare de a sugera omului eventualitatea unui pas în plus pe drumul independenței apare drept impertinență sau aroganță, drept fantasmă sau imposibilitate.

Se poate totuși întâmpla ca un individ să se vadă constrâns, din suficiente motive, să străbată pe propriile picioare drumul spre depărtări, întrucât în toate învelișurile, formele, adăposturile, modurile de viață, atmosferele ce i se oferă nu le găsește pe acelea de care are el nevoie. Va merge singur și va reprezenta societatea proprie lui. El va fi propria lui multiplicitate, alcătuită din felurite păreri și tendințe. Acestea nu merg însă necesarmente în aceeași direcție. Din contră, el va fi în dubiu față de sine însuși și i se va părea foarte greu să-și unifice propria diversitate într-o acțiune comună. Chiar dacă în exterior este apărat prin formele sociale ale etapei intermediare, asta încă nu înseamnă că posedă o protecție contra diversității interioare, care-l dezbină de sine însuși și-l face să afle scăpare în identitatea cu lumea din afară.

După cum cel inițiat în secretul societății sale își află scăparea într-o colectivitate nediferențiată, tot așa și individul are nevoie, pe poteca lui singuratică, de un secret care, din diferite motive, nu poate sau nu are voie să fie divulgat. Un astfel de secret în constrânge să se izoleze în proiectul său individual. Un astfel de secret îl constrânge să se izoleze în proiectul său individual. Foarte mulți indivizi nu pot suporta această izolare. E vorba de nevroticii obligați să se joace de-a v-ați ascunselea cu ceilalți și cu ei înșiși, fără a-i putea lua nici pe unii, nici pe ceilalți în serios. De regulă, ei își jertfesc țelul individual nevoii lor de asimilare în colectiv, la care îi încurajează toate opiniile, convingerile și idealurile din jur. Împotriva acestora din urmă nu există, de altfel, nici un fel de argumente raționale. Numai un secret pe care nu-l putem trăda, adică unul care ne inspiră teamă sau pe care nu-l putem exprima în cuvinte descriptive (și care de aceea aparține, aparent, categoriei „ideilor nebunești”) poate împiedica regresul altminteri inevitabil.

Nevoia unui astfel de secret este în multe cazuri atât de stringentă, încât se produc gânduri și acțiuni care nu mai pot fi justificate. Adesea, îndărătul lor nu zac aroganță și capriciu, ci o dira necessitas inexplicabilă individului. Această necesitate crudă îl năpădește pe om cu o fatalitate ineluctabilă și îi demonstrează ad oculos, poate pentru prima dată în viața lui, prezența unor factori străini mai puternici decât în el în domeniul său cel mai intim, unde se credea stăpân.


Cartea autobiografică a lui Jung — una dintre cele mai tulburătoare piese memorialistice ale secolului XX — este săracă în fapte de viaţă exterioară: schiţa copilăriei într-o familie de pastori, o trecere în revistă a practicii de medic psihiatru, întâlnirea cu Freud, construirea turnului de la Bollingen, câteva călătorii în locuri exotice (Africa, India). Dar pe fundalul acestor sumare evenimente exterioare se desenează conturul viguros al unei alte vieţi, de o infinită bogăţie. Treptele ei cronologice sunt intuirea, de la o vârstă incredibil de fragedă, a unei entităţi psihice autonome, formidabila coliziune cu inconştientul, târzia lui autorealizare („Viaţa mea“, spune Jung de la bun început, „este povestea unei realizări de sine a inconştientului“). Această „a doua“ viaţă, cea lăuntrică, s-a exprimat în vise, viziuni, călătorii în spaţii extramundane, experienţa nemijlocită a lui Dumnezeu — toate mărturisite public de Jung, alături de premoniţiile sale asupra viitorului umanităţii şi de gândurile sale cele mai intime despre religie, numai în Amintiri.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

3 poezii de Timotei Drob

O iubire care năclăiește paginile acestui volum, care va amărî pântecul tău, dar care pre limbă va fi dulce ca mierea.” (Florentin Popa)

Florentin Popa în dialog cu 15 scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Vlad Moldovan, Ruxandra Novac, Alex Ciorogar, Teona Galgoțiu, Andrei Doboș, Teona Farmatu, Vlad Drăgoi, Veronica Ștefăneț, Alex Văsieș, Raluca Boantă, Ioan Coroamă, Maria Miruna Solomon, Mihnea Bâlici, Jesica Baciu și Bogdan Coșa.

Un poem de Bogdan-Alexandru Stănescu

Dacă v-ați întrebat unde sunt poemele de altădată, citiți „Adorabilii etrusci”, cel mai recent volum publicat de BAS. Mai jos, un exemplu fără rest.