Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
https://www.imdb.com/

Cătălin Pavel: „Nu mă mișc ușor între mai multe seturi de reprezentări și sînt loial decorurilor inițiale”

Au existat numeroase adaptări după opera lui Friedrich Dürrenmatt, al cărui centenar se celebrează în acest an. Inițiem o serie de interviuri despre adaptările operei sale, invitând la dialog artiști din domenii variate. Astăzi, invitatul nostru este scriitorul și arheologul Cătălin Pavel:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Cum e pentru tine să te uiți la filme create în urmă cu aproape 6 decenii?

Ca să guști filmele vechi trebuie, mai mult decît în cazul romanelor vechi, să nu te lași indispus de anumite convenții. Dar aș zice chiar că trebuie să facem mereu exercițiul de a accepta convenții artistice și chiar de a le prețui, acolo unde ele țin pur și simplu de teatralitatea vremii lor, ca în cazul de față, iar nu pur și simplu de artificialitatea autorului sau altă șubrezeală a lui. Nu renunți la o capodoperă doar pentru că nu prea îți place talia înaltă a pantalonilor din anii `20, sau sunetul unui shamisen. Trebuie să vii către creația din alt timp/altă cultură întrebîndu-te de multe ori ce am de făcut ca să o ajut să ajungă pînă la mine, nu enervat că nu-și face efectul imediat, că ție nu-ți zice nimic. (E cam arogantă această justificare a unora, „domnule, o fi cutare chestie celebră, nu zic nu, dar pe mine nu mă mișcă!”. Dar sigur, dacă ești convins că inima ta e supremul etalon cultural, cu o sensibilitate infailibilă, educată în decenii de contact sistematic cu opera de artă, atunci e în regulă). Presupusa universalitate a frumosului e de multe ori doar un pretext ca să nu ne batem capul prea mult cu frumosul construit în nișe istorice specifice.

The Visit este o ecranizare după comedia tragică Der Besuch der alten Dame, de Friedrich Dürrenmatt, în regia lui Bernhard Wicki. Filmul îi are protagoniști pe Ingrid Bergman și Anthony Quinn. Au existat numeroase adaptări după opera lui Dürrenmatt – pentru televiziune, operă, musicals, teatru radiofonic, telenovele etc. Ecranizarea din `64 a lui Wicki nu este fidelă piesei, apar numeroase „alterări”. Cum ți s-a părut ție filmul, care au fost momentele forte?

Piesa nu e o lectură ușoară, decît dacă îți place genul de text din care reiese că toți sîntem vinovați (recitind-o acum, atmosfera mi-a amintit de cea din Synecdoche, New York). Filmul The Visit, care e de fapt adaptarea unei adaptări englezești a piesei, se abate, așa cum ai observat, destul de mult de la textul lui Dürrenmatt și a trebuit să fac eforturi să nu fiu prea cusurgiu, adică să nu fiu în mod reflex prea de partea cărții. Filmul e și curățat de toate aluziile clasice din text, aparent necomestibile (corul tragediei grecești etc.), ca și de replica deranjantă despre muzeul local vîndut americanilor. Au dispărut atît pasaje serioase („singura plăcere care ne-a mai rămas e să privim trenurile”), cît și din cele glumețe (ca probă supremă pentru anvergura culturală a orășelului ni se spune că „Goethe a petrecut o noapte aici”). În orice caz, umorul lui Dürrenmatt e aproape pierdut în film, și culmea, la fel și îndrăzneala tragică, în favoarea unei melodrame moralizante. În piesă, un fel de Cruella De Vil, ajunsă miliardară, se întoarce în orășelul ei de baștină și oferă o sumă imensă populației și oficialităților pentru ca iubitul ei din tinerețe să fie pedepsit cu moartea. Ceea ce se și întîmplă la sfîrșit – bărbatul e linșat. În film însă, Ingrid Bergman (ciudată alegere de casting) anunță că îl va lăsa pe bărbat să trăiască acum, ca să amintească tuturor veșnic că au fost gata să-l ucidă pentru bani. OK, nu e o soluție rea, dar e cu totul altceva decît originalul (e ca și cum la sfîrșitul Procesului K n-ar fi executat ci i s-ar zice, bine, uite, scapi cu o amendă de data asta). De asemenea, în film e introdus un personaj absent în piesă, jucat de o tipă gen Giulietta Masina din La Strada (unde naivitatea ei era menită să contrasteze tot cu Anthony Quinn), cu o contribuție discretă, dar decisivă la intrigă, și te întrebi totuși de ce, adică Dürrenmatt nu era chiar un ageamiu să trebuiască să-i dregi textele.

Când ai auzit pentru prima dată de Friedrich Dürrenmatt? În 2021 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui.

În facultate Max Frisch era unul din autorii mei preferați și prin el am ajuns la piesele lui Dürrenmatt, începînd cred cu cea despre Romulus Augustulus, ultimul împărat al Romei, pentru că eram pasionat de arheologie și mă interesau avatarurile temelor antice în literatură. Dürrenmatt nu se potrivea preferințelor mele imediate – mi s-a părut mult mai politic decît Frisch, ceva mai moralist și mai puțin spumos decît Giraudoux din „Război cu Troia nu se face”, dar nu e exclus ca acum și Giraudoux să mi se pară mai puțin atrăgător, ca toți cei despre care începi să bănuiești că ideile lor sînt doar un produs secundar al exercițiului de limbă pe care în realitate ele ar trebui să-l conducă.

După vizionarea filmului The Visit, ai cumpăra și cartea? Volumul Vizita bătrânei doamne a fost publicat la Polirom, în traducerea lui H.R. Radian.

Dacă citesc o carte și-mi place nu mi se trezește deloc dorința de a vedea și ecranizarea ei, și nici invers. Nu mă mișc ușor între mai multe seturi de reprezentări și sînt loial decorurilor inițiale. Sînt de exemplu printre cei care se desprind greu de prima interpretare în care au ascultat piese clasice. Cîteva sonate pentru pian ale lui Beethoven ascultate la nesfîrșit pe un disc cu Ryszard Bakst nu mă încîntă în alte interpretări, lucru greu de mărturisit pentru că evident numeroși pianiști mai celebri au înregistrat aceste piese.

Ce alte filme adaptate după cărți te-au impresionat în această perioadă de pandemie, când cu toții am petrecut, poate, mai mult timp uitându-ne la filme?

Nivelul meu intelectual a scăzut considerabil în timpul pandemiei, așa că e mai bine să nu vorbim despre ce seriale am văzut. În general însă mă uitam destul de regulat la filme de limbă germană, de la Fritz Lang la filmele noi despre turcii din Germania, pentru care am o slăbiciune (cu multe amintiri de pe șantierele din Turcia). Pe măsura celebrității lor, mi-au plăcut și mie, ca oricărui cinefil, Angst essen Seele auf (Fassbinder), Stroszek (Herzog) sau Das weiße Band (Haneke). Insuficient apreciate sînt cred la noi Die Wand (2012, cu Martina Gedeck) și Feuchtgebiete (2013, cu Carla Juri), filme mici cu calități mari, după părerea mea, ambele după cărți destul de cunoscute în lumea germană. Am tot amînat, cum se întîmplă uneori, să văd Der Himmel über Berlin (Wenders), despre care lumea spune că e o capodoperă. O păstrez pentru un moment greu. Dar pomenesc aici o scenă simpatică din Romeo und Julia im Schnee, o reinterpretare dată piesei de Ljubitsch într-un film mut din 1920 (că veni vorba, Dürrenmatt însuși povestește undeva cum ar completa el piesa lui Shakespeare, așa încît să reiasă că trebuia prevenită căsătoria celor doi de către Principe pentru ca două familii de bancheri să nu fuzioneze…). Așa. La Ljubitsch, Romeo și Julieta intră în farmacie și apare intertitlul: „Dorim otravă pentru două persoane”. Farmacistul le dă sticla, iar cînd cei doi dau semne că de fapt n-au cu ce plăti, îi privește cu bunătate părintească: „Lăsați, plătiți altădată”. Și apoi rîde sinistru. Trebuie să pară sinistru, pentru că altfel cei doi s-ar prinde că le-a dat „Zuckerwasser”.

 

Cătălin PAVEL (n. 1976) este arheolog, lector universitar și scriitor. A participat la săpături arheologice în țară, în Germania, Franța, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (la Milet, Troia și Gordion). Burse doctorale și postdoctorale la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Universitatea din Oxford, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim și Colegiul Noua Europă din București.
Volume academice: Describing and Interpreting the Past (Editura Universității din Bucureşti, 2010) și Dicţionar de mitologie grecoromană (coautor, Corint, 2011).
Volume de poezie: Altera pars (A.T.U., 2013, Premiul „Mircea Ivănescu“/Artgothica), Tulburarea la ființele vii (Limes, 2014), Doi oameni într-o poză (Limes, 2015), Adagietto (FrACTalia, 2016), Carnetul lui Villard (Vinea, 2021).
Romane: Aproape a șaptea parte din lume (Humanitas, 2010, trad. fr. La septième partie du monde, Non Lieu, Paris, 2017), Nici o clipă Portasar (Cartea Românească, 2015), Trecerea (Cartea Românească, 2016, Premiul „Ziarul de Iași“, nominalizat la Premiile USR) și Chihlimbar, Polirom, 2017 (Premiul USR, filiala Constanța).
A publicat 250 de articole de popularizare a arheologiei în Dilema veche și, din 2020, ține rubrica săptămânală „Câteva pânze sus“ în Suplimentul de cultură. Cele mai recente volume de specialitate sunt Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019, nominalizat la Premiile „Observator cultural“) și Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie (Humanitas, 2021).

 

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.