Ne-am cunoscut cu mult timp în urmă, la liceul Tonitza, care în anii `90 era o oază a fericirii pentru cei cu înclinații artistice. Mulți colegi de generație au urmat o carieră în artele plastice, mulți s-au îndreptat spre alte zone artistice (film, teatru, literatură, scenografie etc). Ce simți că te-a influențat în acei ani de formare?
Am câştigat, dar am şi pierdut ceva în acei ani de liceu. Am învăţat mult meşteşug, dar am pierdut contactul cu natura prin neglijarea unor materii precum fizică, chimie sau biologie. Acum vorbesc prin prisma preocupărilor mele actuale. Renaşterea era tratată un pic ca un clişeu, când, de fapt, era redescoperirea ştiinţei şi a informaţiei, iar în Tonitza nu pot spune că trăiam o „Renaştere”.
Altfel, formarea mea se producea şi în afara mediului didactic prin lecturi din Márquez sau Böll sau multă muzică rock şi punk, ascultam destul de multă muzică veche de la Led Zeppelin la Police sau King Krimson. Nu am excelat în nicio direcţie şi nici nu ştiam exact ce vreau să fac în viaţă.
De multe ori îți aduceai chitara la cursurile de pictură sau de desen și-ți testai compozițiile muzicale pe un public creat ad-hoc.
Educaţia mea muzicală a fost destul de superficială. În prima fază am fost autodidact şi eram, mai degrabă, într-o mirare continuă în fața sunetelor pe care le produceam. De aceea cred că am ajuns destul de repede la compoziţii, înainte să studiez acest instrument. Au urmat 2–3 ani de educatie muzicală la şcoli populare (am văzut că sistemul funcţionează în continuare şi mă bucur). Deşi nu am urmat un drum academic în muzică, am rămas ataşat de instrument şi cântam destul de des. Nu îmi aduc foarte clar aminte când cântam eu la liceu şi de ce, dar îmi aduc aminte foarte clar primul meu concert. Eram în clasa a 7-a, într-o grupă de cercetaşi, şi era o reuniune a cercetaşilor la Casa Armatei. Am cântat mai multe piese, dar „Cosma Răcoare” a ridicat lumea în picioare… mă rog, adică puştii de 12-13 ani.1
În videoclipurile trupei Toulouse Lautrec apar și artiști din alte domenii artistice, de exemplu, Victor Rebengiuc. Până unde crezi că poate merge melanjul în arte? Care e spectrul tău?
După ce mi-am terminat studiile, nu am rămas pe o singură direcţie. Deşi terminasem grafică şi, în mare parte, profesam în societate mai mult sau mai puţin în acest cadru, am avut mereu colaborări în tot felul de domenii. Astfel, am lucrat în teatru, în muzică, în producţie audio-video. Nu am delimitat niciodată artele prea clar. Lucrând pe spectrul ăsta larg au venit natural tot felul de colaborări. În general, aşa a curs viaţa şi eu nu i-am fost stăvilar.
Lucrul cu care nu am ajuns chiar în relaţie de totală înţelegere este publicul. Am învăţat în toţi aceşti ani că publicul este un judecător capricios şi cred că este foarte dificil să găseşti cea mai bună cale aici. Au fost momente când m-am dus prea departe, iar atunci pierdeam contactul cu publicul şi, implicit, cu realitatea, şi alte momente în care deveneam prea pop, prea popular. A fost greu să-mi impun un standard, după cum am spus, mi-am trăit viaţa, nu am avut o conduită profesională.
Am colaborat cu Victor Rebengiuc, Andrei Butica, Alexandru Potocean, Marius Olteanu, Bogdan Olteanu, Vlad Petri, Tudor Calnegru, Tudor Popescu, Dan Vezentan, am scris versuri despre Horia-Roman Patapievici, Paul McCarthy sau inspirate de Julio Cortázar.
Ce te-a stimulat în perioada de pandemie și ce ți-a lipsit cel mai mult? S-a schimbat procesul de lucru? Ne poți spune mai multe despre proiectul UNCUT (uncut.ro)?
Hm, nu o să uit niciodată martie 2020, anul în care am învăţat să mă bucur la maximum de cele 2 ore de soare pe care le aveam în curte în fiecare zi. Întâmplător sau nu, în acel an am făcut ca artist două proiecte de care sunt foarte mulţumit: UNCUT şi Pret-a-lutter. Aceste proiecte mi-au permis să călătoresc motivat în toată ţara, în principal în păduri, dar şi în satele româneşti.
Am conştientizat ameninţarea unui virus letal încă de când am făcut expoziţia This is a Set-up de la MNAC, în 2017. Deja existau antecedente în Asia, Contagion a fost publicat în 2011, deci nu ar fi trebuit să fie o mirare pentru nimeni. Poate că tocmai de aceea măsurile adoptate de OMS erau luate în cunoştinţă de cauză şi a fost un fel de „repetiţie pentru cutremur”.
Trecând peste viziunea macro, cred că pentru fiecare dintre noi a însemnat o schimbare atât la nivel emoţional, cât şi practic, în ceea ce priveşte viaţa socială. Mie anul 2020 mi-a adus un aer proaspăt la propriu şi la figurat. Când înregistram sunetele pădurii prin Făgăraş sau Ciucas nu se mai auzeau avioane permanent, pe lângă casă păsările cântau mai mult ca niciodată, erau mai puţine noxe în oraş. M-a deranjat că trăiam cu stresul unor posibile amenzi, indiferent că aveam adeverinţă, tot trăiam cu o grijă.
Uncut, spre exemplu, este un proiect de arhivare a sunetelor naturii, în acelaşi timp în care este şi un studiu morfologic al pădurii. Faptul că am fost legitimat de vânătorii de munte, în timp ce înregistrăm împreună cu colegul meu Cătălin Matei, în Ciucas, o iau ca pe o anecdotă. Totuşi, când cineva îţi cere declaraţia pandemică de deplasare în mijlocul pădurii nici nu ştii dacă să râzi sau să plângi.
Filmele şi înregistrările din proiectul UNCUT se pot găsi pe Uncut.ro, pe paginile de socializare Greenpeace România şi pe pagina mea de artist https://www.facebook.com/catalinrulea2020.
În anul următor, UNCUT a căpătat şi forma unui proiect de muzică live şi a fost văzut şi ascultat la festivaluri precum TIFF, Streetdelivery sau Smida Jazz Festival.
Anul acesta, proiectul UNCUT are continuitate prin ceea ce am numit „A culege sau a cultiva”, un enunţ care porneşte de la observaţie, arhivare şi studiu şi se îndreaptă către nişte concluzii teoretice sau poate, mai degrabă, către nişte întrebări la care fiecare vom da răspunsurile noastre. Proiectul îl realizez în continuare în colaborare cu Greenpeace România, dar şi cu Institutul de Cercetare– Dezvoltare pentru Apicultură sau cu artişti precum Dan Vezentan, Dragoş Neagoe sau biologi precum Ana Maria Prelipcean.
Cum se manifestă pop culture în muzica din România? Diferă conceptul internațional de cel de aici?
Aici ajungem la un subiect foarte sensibil. Am tot dezbătut în domeniul ăsta cu diferiţi colegi de breaslă. Dar, ca să fie mai simplu, o să apelez la nişte paralele. Acest segment al culturii numit pop este clar că provine din cultura de limba engleză, şi, mai precis, Marea Britanie şi Statele Unite. Şi dacă ne întoarcem în timp, este de bun-simţ să înţelegem că exista pop-culture şi pe vremea lui Shakespeare. Nu a existat doar muzică notată, ci şi muzica rapsozilor sau a cântăreţilor la colţ de stradă sau de pahar.
De aici ne-am inspirat şi cu Toulouse Lautrec, un artist care frecventa localurile de noapte unde muzica era cântată la liber şi viaţa era trăită la liber.
Acum, trecând peste paranteză şi întorcându-ne la anglo-saxoni: şi la ei există The Strokes şi Britney Spears, există Yeah Yeah Yeahs şi Justin Bieber. Dacă nu sesizăm diferenţa, este greu să continuăm o discuţie.
Tot aşa stau lucrurile şi cu scena noastră de pop-culture sau cultură pop. Există rapsozii care au plecat de pe stradă şi rapsozii de poleiala. Observaţia este valabilă şi pentru muzică şi pentru artă şi chiar şi pentru film, în literatură trebuie să-mi spui tu dacă e valabil fenomenul.
Originea pop-culturii în România se regăseşte în „muzica uşoară”, care este de inspiraţie italiană, cel mult franceză și rusă, pe de altă parte. Totul aşezat, frumos, decent, cu „aranjamente muzicale”, ţinute elegante, orhestră. Rockul a venit ca o manifestare disidentă şi de revoltă adolescentină, iar anii ‘90 au venit însoţiţi de sintagme precum „din viaţă scapă cine poate” sau „banii vorbesc”. Culmea este că unele produse de poleială din acea perioadă au venit din studioul unui rocker: Adrian Ordean. Trupa ASIA2 este un astfel de exemplu.Cultura pop de care sunt eu ataşat este cea a benzilor desenate, a graffittiurilor, a ilustraţiilor şi a muzicii cântate în sala de repetiţie pe tobe, chitare şi amplificatoare pe lămpi. Cred că lumea în care trăim, cea a brandurilor, a clişeelor culturale superficiale, trebuie citată, dar şi criticată. Ca să păstrezi contactul cu publicul trebuie să faci referire permanent la zona pop-culturală şi nu trebuie să ignori mass-media şi puterea imaginarului colectiv.
Pe ce scene internaționale ți-a plăcut? Este și publicul diferit?
Am cântat în spaţiul de limba germană sau engleză în trei situaţii total diferite. Prima situaţie a fost una profesională. Se întâmpla la Viena, în cadrul unui festival de tip show-case, care expunea publicului vienez trupe din Estul Europei şi nu numai. O participare care a fost susţinută şi de ICR. Festivalul se numeşte Waves şi este un festival de indoor într-o locaţie cum nu am mai văzut – un imobil multietajat, plin cu săli de concert. Publicul cred că era în majoritate nevorbitor de limba română şi foarte atent la produsul muzical. A fost o seară profi, dar destul de rece.
A doua situaţie a fost la Ingolstadt, unde am adus Toulouse Lautrec în contextul unei colaborări cu teatrul local. Am avut acolo piesa „Produse Domestice”, regizată de Ioana Păun, şi au fost interesaţi şi de un concert. Atmosfera a fost cu totul alta, deşi publicul era mai puţin numeros, din start am avut parte de public venit din tot felul de oraşe ale Germaniei special pentru concert. Diaspora reacționează foarte cald la scena pop culturală din România.
Al treilea concert a fost în Londra, un concert după toate reţetele de organizare a concertelor pop-rock, cu dedicaţie evidentă pentru diaspora locală. Oameni care ştiu piesele, versurile şi aşa mai departe.
Cu ce bagaj cultural a plecat la drum Toulouse Lautrec în momentul înființării? Sunt trupe care influențează nu doar zona muzicală, ci un spațiu cultural extins.
Eu am iniţiat trupa Toulouse Lautrec3 în valul doi de trupe noi din zona indie rock de la noi. Pixels a fost trupa cu care mi-am început activitatea. Pentru Pixels nu a existat context şi nici noi nu am fost suficient de experimentaţi sau de convinşi. Pixels a rămas o trupă de nişă, iar în timp s-a transformat din trupă în proiect, ceea ce a cam tăiat din avânt.
Toulouse Lautrec a venit ca o eliberare, ca o asumare a teritoriului pop, cu valenţe pop-culturale. În principiu, eram un artist plastic şi un arhitect la înfiinţarea acesteia, iar cel care ne-a adunat şi ne-a pus în aceeaşi sală era un scriitor-toboșar: Ciprian Maceşaru. Începuturile au fost tumultoase şi cam haotice, dar spiritul trupei a rămas până astăzi, fiind mai presus de persoanele din componență.
Toulouse Lautrec a plecat de la „Joie de vivre” şi de la benzi desenate, de la vin roşu şi literatură, de la fete în cluburi şi haos în sala de repetiţii. O trupă precum un joc pe maidan.
Ce ți-ai dori să nu te întrebe niciodată un jurnalist sau un fan al Toulouse Lautrec?
Sunt foarte multe întrebări gen „woap, woap, woap”, dar cel mai tare mă uimeşte când aflu că lumea nu ştie cine a fost Toulouse Lautrec3. În special, în Franţa mă şochează când nu reuşesc nici prin aluzii să lămuresc interlocutorul. De aici vedem distanţa dintre culturi, dintre culturile păturilor sociale. Care este imaginarul colectiv? Care este colectivul? Şi ca să nu închei grande, o să-ţi dau exemple haioase:
„Cât a fost scorul la Toulouse – Lautrec?”, „Toulouse or not to lose…”, „Îmi este cunoscut numele, am auzit de voi.”, „Tu esti vocalul de la Pixels, nu?”
_
1 Evandro Rossetti, născut pe 19 septembrie 1949, la Roma. Tatăl: Alberto, mama: Maria Chirculescu. A urmat Facultatea de Stomatologie din Bucureşti. În 1975 a intrat în „Cenaclul Flacăra”, chemat de Mircea Vintilă și Doru Stănculescu. Piesa de rezistenţă, cu care se încheiau spectacolele: „Cosma Răcoare”.
2 Adrian Ordean (n. 10 martie 1955, Sibiu) este un muzician român (chitarist, compozitor, producător muzical și inginer de sunet). Este unul dintre compozitorii cei mai prolifici ai muzicii pop-rock românești. Ordean a înființat primul studio de înregistrare privat din România după Revoluția din 1989: Migas Real Compact (MRC). De asemenea, el este cel care a inventat trupa A.S.I.A. În îndelungata sa carieră, Adrian Ordean a cântat cu numeroase formații: Stereo, Vocal Jazz Quartet, Riff (din Sibiu), Grup ‘74 (din Brașov), Sens Unic, Roșu și Negru, Compact B, Schimbul 3 (din București), a înființat trupa de fete Amadeus, iar ulterior PACT (alături de Leo Iorga) și Trupa Ordean. În anul 2006, Ordean a fost cel mai bine plătit compozitor al anului, cu peste 100.000 de lei primiți de la UCMR-ADA.
3 Henri de Toulouse-Lautrec (n. 24 noiembrie 1864 Franța) a fost un pictor francez din perioada postimpresionistă. În ciuda faptului că experiențele diferitelor curente artistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu-i erau străine, activitatea sa nu poate fi încadrată în vreo categorie schematică. O spunea el însuși: „Nu aparțin nici unei școli. Lucrez singur în ungherul meu”. Originalitatea picturii sale corespunde personalității sale neobișnuite. Stilul lui deosebit de personal i-a dat posibilitatea să capteze spiritualitatea epocii sale, a acelei epoci în care a trăit și pe care a observat-o atât de pătrunzător.