La opt ani de la debut, ne uimești cu volumul Iubirea pentru morți e cea mai mare (Casa de Pariuri Literare). Însă anii care au trecut au fost plini: ai fost vatmanul cultural al Tramvaiului 26, ai tradus (printre cele mai importante traduceri se numără antologia Poeme alese de Anne Sexton), ai redactat etc. Cum e să fii atât de multe în același timp? Volumul actual ne vorbește și despre roluri ale unei mame într-o societate în care nu prea ai voie să vorbești atât de deschis.
S-au întâmplat multe în acest răstimp, dar, din păcate, foarte puține în ceea ce privește scrisul meu. Mi-a luat mult să revin cu acest volum de poezie, tocmai din pricina multului din alte sectoare. C-vătmănița, C-barmanița, C-redactora, C-cvasitraducătoarea (apropo, am văzut recent că a apărut la editura Bestseller, în traducerea mea, 1984), C-iubita au ocupat mult timp și s-au dus toate. Au rămas C-mama și C-profa. C-pseudopoeta încearcă să supraviețuiască.
Suntem nu 3 în 1, ci n în 1, și uneori personajele noastre se ceartă într-o singură persoană. Pentru loc.
Societatea, da, a rămas pe alocuri pudibondă și etichetează ușor omul. Mi-a fost groază la gândul ce-ar zice x (unde x=părinții elevilor mei) dacă ar citi cartea, ce-ar zice y (unde y=ai mei) și tot așa. Ce-ar ziceurile încarcă omul.
Femeia acum trebuie să fie și o mamă bună, și o gospodină bună, și o soție bună, și o lucrătoare bună, și o, și o, și o. E valabil și pentru bărbat, sigur. Dar eu mă simt femeie și vorbesc despre încărcăturile din partea asta. Acum se cunosc rețetele, ești obligat să le urmezi. Dar nu e timp să fii atât de bun la toate. Ceva scapă. Ceva sau cineva mereu scapă.
În texte se simt ritmuri și muzicalități diferite, din diverse perioade temporale. Cum ai ajuns la armonie parcurgând drumuri imprevizibile, dar și genealogice?
Toate poeziile sunt scrise de la nașterea fiului meu încolo. Doar că el s-a făcut mare între timp. Armonia a constituit-o linia vieții. Au un fir cronologic. Devenirea mea în timp. Și ca linie de bas: ce au făcut despărțirile dintr-o femeie.
Chiar dacă întâlnim subiecte sensibile și dureroase, există un echilibru care ține haosul să nu își reverse laturile hâde asupra cititorului. În România, de multe ori, discursurile tind să penduleze spre extreme și spre arătarea viscerelor.
Recunosc că mi-a fost teamă de asta. Mi-aduc aminte că cineva mi-a zis băi, mai ieși din bula ta, tristețe, tristețe și iar tristețea ta, mai scrie și altceva. Avea dreptate. Doar că am avut nevoie de această tânguire. Și mă bucură că spui că nu s-a revărsat latura hâdă. Hâdul a existat. Dar scrisul reușea să îl bage în cuptor alchimic. Să compenseze.
Iar despre subiectele astea triste și dureroase ai nevoie să citești. Uite, eu când am trecut prin chestii nașpa, m-a ajutat mult suroritatea din cărți. Mi-am făcut din niște autoare (cu care mă înrudeam prin felul de a percepe durerea) niște mâini care m-au ținut.
Istoriile familiale ale personajului sunt redate gradual, la fel fericirea și nefericirea, singurătatea și mediul casnic. Acesta din urmă devine de multe ori o natură moartă. Ce trezește la viață această natură statică?
Disperarea, dorința de a trăi. Corpul care e făcut să continue. Totul lucrează, de fapt, pentru viață & fericire și face posibil (cumva-cumva) mersul mai departe. Întotdeauna există o forță activatoare.
Personajul e un om de interior și se integrează de multe ori în componentele naturii statice de care zici. Dar această interioritate e compensată. Pe dinafară e static. Nemișcare. Dar, pe dinăuntru, totul mișcă. Mișună. Preapuținul de-afară devine preamultul dinăuntru.
Cum ar arăta pentru tine idealul unei specii reușite? Scrii într-un text: „stau în tramvai / trag cu ochiul la aproapele meu / ce specie nereușită / hibrid între eșec și evoluție”.
Specia noastră narcisistă, distrugătoare, care se pune în centru și devorează, maltratează periferiile. Specia noastră, singura producătoare de gunoi. Dacă s-ar da jos de pe piedestal, dacă și-ar înțelege traumele. Dacă ar conviețui cu celelalte specii. Sau măcar dacă le-ar lăsa în pace.
Avea tata o vorbă: „unde-i deșteptăciune multă, e și mai multă prostie.” Când tragi prea tare de un elastic, se rupe. Creierul nostru atât de suprasolicitat are scurtcircuite. Multe. Ar trebui să o lăsăm mai moale. Să nu mai punem presiune. Să fim mai puțin. Să facem mai puțin. Să aruncăm un ochi la celelalte specii – niciuna nu face atât de mult rău. O specie reușită e cealaltă.
Ai observat vreun pattern al construirii și deconstruirii unui text? Care au fost provocările pe care le-ai întâmpinat scriind acest volum?
La construcție, stările sunt paroxistice. După frenezie, construcția e abandonată pentru a se aerisi. Urmează deconstrucția. De la fierbinte la rece. De la Ana. La Manole. Amândoi. Pe rând. Uneori Ana iese din zid și îl betonează pe Manole. E greu să scrii din viața ta și apoi să te comporți cu ea de parcă ai fi un outsider; iar ce era viu să devină ustensile, obiecte de mânuit.
Cât despre provocări… au fost multe. Am început să adun volumul în pandemie. A fost greu fiindcă eram (și încă mai) o înstrăinată. Nu mai aparțineam niciunei „familii literare”. Am avut o perioadă în care mi-am dorit să ies cu totul din… câmpul literar. Să fac tabula rasa.
Căror regnuri simți că aparții? Ce lumi și melanjuri te-ar face astăzi fericită?
Regnul animal most of the time. Am și perioade de îngheț și atunci trec în mineral. Mă simt piatră de multe ori. Însă cel mai mult îmi place să trec în regnul apei. Doar să întâlnesc apă mă face fericită. Să devin apă – atunci sunt cea mai fericită.
Mereu am crezut despre mine că sunt o corcitură. De puțină vreme, asta nu mai e ceva rău. Nici-așa, nici-așa a devenit și-așa, și-așa. Neadaptarea la mediu s-a transformat în adaptarea câte un pic la orice mediu. A fost frustrant să văd că nu duc nicio formă de-a mea până la capăt și parcă tânjeam să fiu de un singur soi și să aparțin unei lumi. Acum nu mă mai deranjez/deranjează că sunt corcită.
Volum disponibil aici
