În majoritatea volumelor de debut în poezie din ultimii ani apar variații ale anxietății și ale simptomelor asociate. Volumul tău se deschide cu un poem în care personajul se confruntă cu o anxietate ale cărei amprente sunt peste tot.
Anxietatea a ajuns cel puţin în ultimii doi ani să ne guverneze vieţile. E mai prezentă ca oricând şi cred că e normal să scriem despre ea. Cu cât îmbuteliezi mai mult un sentiment, cu atât pericolul de explozie e mai mare, te supraîncarcă. Prin scris reuşeşti totuşi să o dezamorsezi, să pătrunzi în ea şi să o priveşti cu alţi ochi. E o modalitate de acceptare şi de asumare, dar în primul rând de comunicare. Toţi avem nevoie să ne simţim înţeleşi, să rezonăm cu alţi oameni. Mulţi nu putem să punem în cuvinte ce simţim, uneori anxietatea e greu de explicat şi sentimentul de mi-se-întâmplă-doar-mie aduce cu sine singurătate şi frustrare. E necesar să scriem despre anxietate, în special în vremurile astea, când totul e nesigur în jurul nostru, când ai nevoie să citeşti cum şi alţii trec prin acelaşi lucru ca tine şi undeva există speranţa de mai bine. E uman să o simţim şi să ne sperie, dar cred că cel mai important e să nu o laşi să te acapareze şi să o foloseşti ca pe o unealtă de supravieţuire. Anxietatea e vulnerabilitate, dar vulnerabilitatea poate la fel de bine să fie o putere, nu o slăbiciune. Contează felul în care te raportezi la ea şi la tine însăţi. Cheia e să o accepţi, să ţi-o asumi şi să o foloseşti în favoarea ta, pentru că anxietatea are prostul obicei să te folosească ea pe tine dacă nu încerci să preiei frâiele. Dar nu cred că trebuie să te lupţi cu ea, ci să o vezi ca parte din tine şi să înţelegi că e perfect normal să o simţi. Cu cât fugi mai mult, cu atât va deveni mai insuportabilă, ca o răsuflare rece pe care o simţi constant în ceafă. Trebuie să fim blânzi, să avem răbdare, cu noi şi cu cei din jur, şi să nu invalidăm ce simţim. E greu, mai dai rateuri, te mai pierzi pe drum, dar nimeni nu a zis vreodată că ar fi uşor. În astfel de momente îmi amintesc de cuvintele lui Churchill: If you’re going through hell, keep going.
Ce faci când nu poți adormi la ore „normale”? Amplifică privarea de somn anumite percepții?
Se spune că noaptea e un sfeşnic bun şi tind să cred cuvintele astea. Când nu pot dormi petrec mult timp cu mine însămi. Citesc, scriu, ascult muzică şi am multe momente de introspecţie. Cu siguranţă lipsa de somn amplifică anumite percepţii şi emoţii. Apare overthinkingul, îţi creezi tot felul de scenarii şi fire narative imaginare, devii mult mai ancorat în universal tău interior. Noaptea şi oboseala acumulată de peste zi aduce cu sine tot felul de gânduri, unele mai bune, altele mai puţin, care ne afectează la nivel emoţional. Nu trebuie să uităm totuşi că soarele răsare în fiecare dimineaţă, iar negura nopţii se risipeşte. Ziua curăţă tot ce noaptea împrăştie şi asta construieşte un echilibru. Nu poate fi tot timpul numai lumină, dar nici noaptea nu durează o veşnicie.
Te-ai simțit expusă scriind acest volum? A fost și un efect invers, de complicitate cu ceva ce-ți semăna și te proteja?
În timpul procesului de scriere, nu. Asta şi pentru că volumul s-a născut din nevoia de a scoate afară tot ce simţeam că mă otrăveşte pe interior, a venit din căutarea unei eliberări emoţionale. Expusă am început să mă simt abia după ce am aflat că voi fi publicată. Mă gândeam câţi oameni vor citi despre durerea, anxietatea, violenţa şi tot ce nu afişez de regulă în societate. Volumul are un caracter foarte intim, asta şi pentru că nu am scris cu dorinţa de a publica, ci ca o metodă de terapie şi autocunoaştere. Face parte dintr-o latură a mea pe care cei din jur nu o ştiu, despre care nu vorbesc, cu care nu defilez şi pe care mult timp nici nu cred că voiam să o accept. După debut, teama asta de expunere s-a tranformat în libertate. I-am oferit durerii propria voce, un parcurs independent de mine, un nou spaţiu de joacă. Îmi e complice acum. În loc să o las să mă acapareze şi să mă tragă în jos am folosit-o ca temelie de construcţie. Teoretic sunt în continuare expusă, practic acum mă simt protejată tocmai de această expunere.
Empatizezi des cu ceea ce este în jurul tău (oameni, animale)? Poți să îi ocrotești pe cei din jur simțind ceea ce trăiesc ei?
Da, empatizez mult atât cu oamenii, cât şi cu animalele, dar nu cred că poţi să îi ocroteşti pe cei din jur dacă simţi ce simt ei. Empatia se termină acolo unde începe transferul. Când empatizezi înseamnă că înţelegi prin ce trece persoana de lângă tine, eşti obiectiv şi poţi să îi fii alături. Odată ce apare transferul devii neputincios pentru că emoţiile celor de lângă tine te afectează în mod activ şi nu mai poţi să gestionezi situaţia. Când te implici la un nivel atât de personal nu mai e vorba despre cel care îţi cere ajutorul, ci despre tine. Empatia nu e autocentrată şi nici egoistă.
Scrii „mă tem de tetanos mai puțin decât de mine însămi”. Care este zona ta de confort?
Zona mea de confort e în continuă schimbare în funcţie de nevoile pe care le am. Poate să fie un loc anume, spre exemplu o cafenea pe care o freventez exclusiv, o activitate precum scrisul despre subiecte care îmi sunt foarte familiar sau o stare (aici aş zice lenea, dorinţa de a nu face nimic). Acum, cel puţin pe moment, cred că muzica mi-a devenit zonă de confort.
Cum arată interiorul analog după acest volum de debut?
Liber şi liniştit. Am trimis în lume un volum cu o încărcătură emoţională foarte mare şi astfel am reuşit să mă desprind de sentimentele acelea, să le las să îşi facă propriul drum. Debutul a fost o experienţă inedită şi mi-a adus împăcarea cu mine însămi şi oportunitatea de a mă conecta la distanţă cu oamenii care mă citesc. Cum am mai spus, unul dintre cele mai frumoase sentimente e cel de apartenenţă. Niciodată nu eşti singur, iar pentru mine, realizarea asta a fost un adevărat relief.
Volum disponibil aici.