Atunci când uitarea devine firească și nu mai înspăimântă, care ar fi primul lucru pe care ți-ai propune să-l lași să fie uitat? Dar care să nu fie uitat?
Nu funcționează la alegere. Mai curând se decupează din memorie chestiile utile și importante, iar tâmpeniile nesemnificative rămân ancorate pe veci, cum ar fi vreo piesă de doi bani sau o publicitate bizară. Vreau să cred că creierul singur alege care dintre file-uri să le șteargă și pe care să le păstreze, și mecanismul de apărare funcționează în favoarea psihicului totuși. Am auzit recent o teorie interesantă, că de fapt intuiția nu e ceva de natură mistică, ci doar o matrice de funcționare a creierului în urma experiențelor și cunoștințelor acumulate, și ceea ce numim noi „al șaselea simț” e de fapt soluția cea mai logică, doar că noi nu apucăm să parcurgem tot șirul algoritmului până la a lua o decizie sau alta. Și dacă e posibil să fie adevărat, ce mai contează ce ții minte și ce nu. Deocamdată îmi place ideea asta și încerc să am încredere în ceea ce-mi sugerează așa-zisa „intuiție”. Un pic de control la limitele rezonabilului și înainte.
Dacă mi s-ar propune să uit ceva intenționat, n-aș alege nimic, pentru că orice lucru care ni se întâmplă ne face să fim cei care suntem; până la urmă nu știu ce contează mai mult – confortul propriu sau cunoașterea, experiența.
Şi dacă aș fi pusă în situaţia să păstrez o singură amintire, îmi vine în memorie un moment la care țin mult. Băiatul meu avea doi anișori, seara, eram sleită de oboseală. Am aprins lampa de la acvariu, care era lângă pat și îndeplinea rolul de veioză, băiatul era foarte agitat și neliniștit în acea seară, iar când am aprins lumina, s-a lipit cu palmele de acvariu și a încremenit. Avea ceva foarte special în acea privire, de parcă brusc ar fi înțeles ceva cu adevărat important. Acvariul care îi era mereu sub nas, într-o clipă a devenit altceva, semnificativ. Era vrăjit să urmărească ce se întâmpla acolo. Poate e o istorie banală, dar n-aș fi vrut să uit niciodată privirea lui de atunci. Cum stătea el de o parte a acvariului, eu de cealaltă, între noi lumina, peștii și algele mișcându-se lent, bulele de aer de la filtru și starea de atunci. Îmi curgeau lacrimi și eram cu adevărat fericită. Am trăit cu el acea bucurie a descoperirii, era ceva esențial în privirea lui de atunci, admirație în cea mai pură formă.
Sau o altă amintire, la altă extremă. Eram la Muzeul del Prado din Madrid și am intrat în sala cu seria negra al lui Goya. Nu mă așteptam să fie ceva cu efect deosebit pentru mine, că știam bine lucrările din reproduceri, eram doar curioasă să văd originalele. Și când am intrat, m-a copleșit. Am trăit pe piele toată durerea, groaza și deznădejdea pe care a simțit-o Goya pictându-le. M-a distrus într-o clipă, n-am mai putut privi după asta nimic în muzeu. Am mers afară și am stat în fața muzeului și am fumat privind într-un punct fără să pot scoate un cuvânt. Eram cu un prieten atunci, care tot încerca să înțeleagă ce se petrece și nu știa ce să-mi facă. A stat cuminte alături vreo oră până mi-am revenit. A fost teribilă acea experiență cu Goya și au mai fost momente în viață, care mă scufundau în același infern, dar mă făceau să înțeleg ceva, de asta n-ar fi cazul să renunț voit la ele.
Există vreun echilibru între lucrurile bune și cele rele, se uită în aceeași măsură?
Cel mai bine se țin minte lucrurile cu încărcătură emoțională puternică, indiferent de-o fi ea pozitivă sau negativă. Până la urmă, nu poți schimba un lucru sau o amintire urâtă, poți să-ți schimbi atitudinea pe care o ai față de ea. Unde se poate, mereu e loc de ironie sau umor, unde nu se poate – e resemnare. Într-un echilibru universal totuși cred, că se aranjează de la sine, se compensează lucrurile, chiar dacă aparent neuniform.
Ce îți aduce siguranță, ce te echilibrează?
Obligațiile probabil. Mă aduc în fire atunci când o iau razna. Îmi amintesc câte am de făcut și imediat îmi dau o palmă. Și dacă nu funcționează – bag muzică, ceva în contrapunct cu starea. De exemplu dacă sunt agitată, dar am nevoie să mă concentrez la lucru – bag muzică clasică sau jazz, dacă mă simt vulnerabilă – metale sau niște rap, sunt câțiva băieți răi care mă ajută deseori să-mi îndrept spatele, când mă simt cel mai prost bag trash de tot felul, pe care un om care cât de cât îşi respectă gustul muzical n-ar pune mâna niciodată. Uneori mă las să și plutesc, cert e că muzica are o influență crucială, funcționează. Din alți oameni mă strădui să nu fac piloni, am avut experiențe care m-au făcut să învăț că echilibrul personal e lucrul fiecăruia cu sine însuși și nimeni n-ar trebui să sufere în urma unor turbulențe. Deși un spate esențial îmi sunt familia și doi prieteni apropiați care-mi aruncă sub coaste câte o pernă la aterizare când mă prăbușesc. E important că sunt, dar mă strădui să profit la minimum.
La un moment dat, unul dintre personaje aruncă în discuție faptul de a fi „fetiță” și îi este ciudă. L-ar ajuta ceva, l-ar face ceva să îi dispară această „ciudă”?
Personajul nu are nicio problemă cu genul său. A fost doar un stereotip la îndemână pentru a vorbi despre limita asta super-fină a interacțiunilor dintre oameni. Pe „personaj” l-ar ajuta să nu-și deseneze chestii inexistente în cap și să nu caute variante de interpretări la tot pasul. În contextul concret era vorba despre relaționarea dintre oameni de sexe opuse (sau nu neapărat opuse), de momentul erotic. Lucrurile sunt foarte simple când ți-e drag un om și-i sari de gât fără nicio jenă și manifești afecțiune atunci când simți că cel de alături are nevoie de suportul tău, dar încearcă să fii la fel de deschis și liber cu cineva care îți place „altfel”, te blochezi. Și nici măcar nu e vorba de atitudinea ta, ci de gândul că afecțiunea ta normală și absolut inofensivă față de spațiul personal al cuiva poate fi interpretată greşit. Ciuda e mai mult din frica de a fi înțeleasă aiurea, că pot provoca deranj, atunci când de fapt am cele mai frumoase intenții.
Dacă cineva ar arunca cu o pietricică în apele tale, ce ar tulbura?
Poate totul, poate nimic, nu știu. Sunt curioasă și eu să urmăresc și să descopăr propriile reacții. Uneori poate să treacă peste mine o furtună și să rămân neclintită, alteori o pietricică cât de mică poate provoaca o furtună. Discutam recent cu un prieten tema asta. Cred că e vorba despre efectul cumulativ. Cert e că refuzul de a reacționa spontan la chestii nu e escapism pe bune, ci mai degrabă o anulare până pe mai târziu. Și cu cât mai multe emoții netrăite, sentimente nearse aduni, cu atât mai tare te lovesc atunci când te ajung din spate. Să fie de vină și timpul ăsta tehnologic pe care-l trăim? Viteza e tot mai mare, informație tot mai multă, alergăm agitați ca niște hamsteri turbați dintr-un colț în altul și nu apucăm să ne dăm seama ce se întâmplă. De asta e necesar să mai tragi frâna din când în când, să-ți pui niște porți imaginare ca la Kim Ki-duk în spring, summer, fall, winter… and spring, să expiri și să încerci să te clarifici cu ceea ce se întâmplă. Şi abia după să mergi mai departe.
Odată cu înaintarea în vârstă, lucrurile de care ne temem capătă înțelesuri diferite. Te-a speriat vreodată ceea ce scriai? Te-a speriat vreodată ceea ce ai citit?
Au fost faze, mă și surprindeam deseori, gen – serios, Veronica? Dar cu cât mai jenantă era descoperirea, cu atât mai interesant îmi era să accept că e parte din mine, fie și ca ceva fugitiv, pe care o negam cu desăvârşire după. Dacă lucra în text, avea voie să rămână. Și apoi, varianta pieptănată, fardată și castrată a oamenilor (şi a mea) nu prea mă interesează. Vorba lui Remarque „E bine că nu suntem perfecţi. Altfel am sta cu toţii în muzee.” Iar în muzee sunt doar mortăciuni. Ce e viu greşeşte şi mereu se schimbă.
Să mă sperie literatura? M-a afectat mult în adolescență. Atunci mi-a răsturnat lumea cu fundu-n sus. După, treptat carapacea se tot îngroșa și deveneam mai imună. La alți autori asta caut, limita până unde e dus jocul, extrema să fie extremă, că astea dau reacție. Nu mă interesează dacă e experiența autorului pe bune sau doar imaginația lui. Dacă m-a convins și a știut să ducă extremele departe, dar a păstrat balanța fix la punctul de echilibru, mi-a „aterizat-o” în câteva ancore palpabile și a mai lăsat spațiu pentru efortul meu ca cititor – ăsta e autorul meu.
