ODATĂ, pe când tăiam pâinea, cuțitul mi-a alunecat din mână și numaidecât mi-am amintit iar cum tăia ea, dimineața, bucățelele de pâine în laptele cald al copiilor.
CU SALIVA EI, le curăța deseori copiilor, în treacăt, nasul și urechile. Mă trăgeam îndărăt de fiecare dată, mirosul salivei îmi displăcea.
ÎNTR-O EXCURSIE pe munte făcută împreună cu alții, a vrut odată să se retragă deoparte ca să-și facă nevoile. Mi-era rușine pentru ea și am plâns, iar ea s-a abținut.
LA SPITAL, zăcea întotdeauna cu mulți alții în niște săli mari. Da, așa ceva mai există! Acolo m-a ținut odată strâns de mână mult timp.
CÂND TOȚI fuseseră serviți și terminaseră de mâncat, își vâra cochet în gură resturile de coajă de pâine.
(Astea-s anecdote, firește. Dar niște deducții științifice în acest context ar fi la fel de anecdotice. Orice expresie e prea blândă.)
STICLA cu lichior de ouă din bufet!
AMINTIREA dureroasă a gesturilor ei cotidiene, mai cu seamă în bucătărie.
LA MÂNIE nu-i bătea pe copii, cel mult îi ștergea la nas cu vehemență.
O SPAIMĂ de moarte, când te trezești noaptea și pe coridor arde lumina.
ACUM câțiva ani plănuiam să fac un film de aventuri cu toți membrii familiei, care să nu aibă nimic de-a face cu ei personal.
ÎN COPILĂRIE era somnambulă.
LA ÎNCEPUT, mai ales vinerile, adică în ziua din săptămână când a murit, caznele morții ei îmi reveneau în minte deosebit de viu. În fiecare vineri era dureros când se însera și-apoi se făcea beznă. Luminile galbene ale ulițelor în ceața nocturnă; zăpada murdară și mirosul de canal; brațele încrucișate în fața televizorului; apa trasă la closet înainte de culcare, de două ori.
LUCRÂND la această povestire, am simțit deseori că evenimentelor li s-ar potrivi mai bine dacă aș scrie muzică. Sweet New England.
„EXISTĂ, poate, forme de disperare noi, nebănuite, pe care noi nu le cunoaștem”, spunea un învățător la țară într-un episod din serialul polițist Comisarul.
În noiembrie 1971, la vârsta de cincizeci și unu de ani, mama lui Peter Handke se sinucide luând o supradoză de somnifere. Incidentul este punctul de plecare al portretului-elegie pe care scriitorul îl va publica un an mai târziu și în care alter egoul său încearcă să recompună viața și moartea femeii care i-a dat viață. Fiul caută în biografia mamei acele momente care ar putea face din sinuciderea ei „un caz”. Clivajul ireductibil dintre individ și societate, dintre individ și istorie este firul roșu care străbate întreaga existență a femeii, pentru care cea mai obiectivă realitate este faptul că „e prea târziu pentru ea”.
