Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Mihai Surdu

Ce să citești când nu mai ai chef să citești nimic

Într-o după-amiază am simțit că nu mai pot să lucrez; nu mai puteam să fiu atent la ce pigulisem până atunci. Se și întunecase parcă dintr-o dată, abia dacă îmi mai vedeam mâinile în lumina monitorului.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Am ieșit pe terasă, dar aerul era uscat și rece, cerul senin – un cer albastru de iarnă care supsese toată lumina sus, în adâncul lui.

Programul de lucru nu se termina decât o oră mai târziu. Colegii întorși de la țigară s-au așezat și au început să scrolleze site-uri cu mobilă, site-uri cu încălțăminte – vedeam pe ecrane defilând mese, cizmulițe de toamnă-iarnă… Alții păreau că nu se mai ridicaseră de pe scaun de la pauza de prânz. Stăteau îngrozitor de cocoșați și se chiorau în tabele sau scriau e-mailuri cu multe semne de mirare.

Întors în birou, am aprins și eu lumina și-am scos din sertar o carte la întâmplare.

Am citit primul capitol, apoi l-am mai citit o dată, cum n-aș fi putut face cu o pară care mi-ar fi plăcut la fel de mult. După treizeci de pagini, înainte să sting computerul și să-mi spăl cana, m-am întors la pagina 9 și am mai citit începutul o dată, să fiu sigur că m-am dus corect după fenta autorului, că n-o să ajung să fiu dezamăgit de mine însumi câteva ore mai târziu.

Vi-l las aici și vouă – cine știe, poate nu-s singurul care nu citise Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire. E un roman foarte mișto, foarte bine tradus de Mariana Lăzărescu – eu am ediția publicată de Art în 2019, când Peter Handke a primit Premiul Nobel pentru Literatură, și o recomand.

 

 

SCURTĂ SCRISOARE

 

JEFFERSON STREET e o stradă liniștită din Providence. Ea face înconjurul cartierelor comerciale, ca apoi, în sudul orașului, care între timp se numește Norwich Street, să dea în șoseaua de ieșire din oraș spre New York. Pe alocuri, Jefferson Street se lărgește, formând mici piețe străjuite de fagi și de arțari. În una din aceste piețe, numită Wayland Square, se află o clădire destul de mare, în stilul conacelor englezești, anume hotelul WAYLAND MANOR. Când am sosit acolo la sfârșitul lui aprilie, portarul a luat dintr-un raft, odată cu cheia, și o scrisoare și mi le-a întins. În fața ușii deschise a ascensorului, în care mă și aștepta liftierul, m-am repezit să desfac plicul, care, de altfel, nici nu era prea bine lipit. Scrisoarea era scurtă și suna astfel: „Sunt la New York. Te rog, nu mă căuta, n-ar fi de dorit să mă găsești.”

După cât îmi aduc aminte, eram parcă făcut pentru spaimă și grozăvii. Bucăți de lemn zăceau împrăștiate peste tot, bătute lin de soare, afară, în curtea pe lângă care fusesem dus în casă prin fața bombardierelor americane. Picături de sânge luceau pe treptele laterale de la intrarea în casă, unde, la sfârșitul săptămânii, erau tăiați iepurii. Într-o penumbră cu atât mai înspăimântătoare, cu cât nu se înnoptase încă, mergeam împiedicat, bălăngănindu-mi brațele în chip ridicol de-a lungul pădurii năruite, din care nu se mai zăreau lucind decât lichenii de pe trunchiurile cele mai din față; din când în când, oprindu-mă din mers, strigam ceva înspre pădure, penibil de încet, de rușine; într-un târziu am început să urlu din străfundul ființei mele, atunci când, de spaimă, încetase să-mi mai fie rușine, chemând pe cineva care mi-era drag și care plecase dimineață spre pădure și nu se întorsese încă; din nou erau împrăștiate peste tot prin curte, lipite chiar și de zidurile casei, în bătaia soarelui, penele pufoase ale păsărilor care o luaseră la fugă.

Am intrat în ascensor, iar când bătrânul liftier de culoare mi-a spus să fiu atent cum fac pasul, m-am împiedicat de podeaua puțin ridicată a cabinei. Liftierul închise ușa ascensorului cu mâna și trase un grilaj prin fața ei; cu ajutorul unei manete, puse liftul în mișcare.

Pe lângă ascensorul de persoane trebuie să fi fost și unul de mărfuri, deoarece, pe când urcam încet, ne însoțea un zăngănit ca de cești stivuite, care rămase același în timpul mersului. Mi-am ridicat privirile de pe scrisoare, urmărindu-l pe liftier, care stătea cu capul plecat în colțul întunecat din dreptul manetei, fără să se uite la mine. Numai cămașa albă îi răsărea strălucitoare de sub uniforma bleumarin-închis… Deodată, cum mi se întâmplă adesea când sunt cu alți oameni în aceeași încăpere și când o vreme nimeni nu scoate nici o vorbă, am avut certitudinea că dintr-o clipă în alta negru de dinaintea-mi are s-o ia razna și are să se năpustească asupra mea. Am scos din palton ziarul pe care-l cumpărasem dimineața, înaintea plecării din Boston, și am încercat să-i explic liftierului, arătându-i titlurile principale de pe prima pagină, că nu-mi rămâne altceva mai bun de făcut, în urma reevaluării recente a unor monede europene față de dolar, decât să-mi cheltuiesc toți banii, schimbați în vederea călătoriei, pentru că la un nou schimb în Europa aș primi mult mai puțin. În loc de răspuns, liftierul îmi arătă teancul de ziare de sub bancheta din ascensor, deasupra căruia se aflau monedele primite pe ziarele vândute, și încuviință, dând din cap: exemplarele din Providence Tribune de sub banchetă aveau aceleași titluri principale ca și exemplarul meu din Boston Globe.

Ușurat de faptul că liftierul mă băgase în seamă, am scotocit în buzunarul de la pantalon după o bancnotă, pe care puteam să i-o strecor de îndată ce îmi lăsa bagajele în cameră. Dar, pe neașteptate, când am ajuns acolo, țineam în mână o hârtie de zece dolari. Am pus-o în cealaltă mână și, fără să scot din buzunar portofelul, am căutat o bancnotă de un dolar. Am pipăit după  hârtie și, scoțând-o direct din buzunar, i-am întins-o liftierului. Era o bancnotă de cinci dolari, pe care negrul o strânse de îndată în pumn: „Iar a trecut prea puțin timp de când mă aflu aici”, am spus eu cu voce tare, când am rămas singur. M-am dus cu paltonul în baie și m-am uitat mai mult la oglindă decât la mine. Apoi am văzut câteva fire de păr pe palton și mi-am spus: „În mașina aceea se vede că mi-am pierdut părul.” Plin de uimire, m-am așezat pe marginea căzii, fiindcă, pentru prima dată din copilărie, începusem din nou să vorbesc cu mine însumi. Dacă însă un copil vorbește cu voce tare pentru a-și crea iluzia unei companii, eu, care mai degrabă voiam să privesc decât să particip, nu-mi puteam explica de ce monologhez. Nu mi-am putut înăbuși râsul, iar în cele din urmă mi-am dat cu pumnul în cap, dintr-un soi de orgoliu, atât de tare, de era să alunec în baie.

Fundul căzii era prevăzut de-a lungul și de-a latul cu niște benzi groase, deschise la culoare, care semănau cu niște plasturi și împiedicau alunecarea. La vederea acelor plasturi și la gândul acelor monologuri se stabili de îndată o concordanță atât de greu de înțeles, încât am încetat să mai râd și am revenit în cameră.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.