| © Mihai Surdu

Ce să citim pe fundal de război

„Îți închipui... ? Să fii soldat, să lupți zi și noapte cu alții ca tine care vor să te omoare... ”, l-am întrebat pe prietenul meu în primele zile ale războiului. „Asta-i problema, nici măcar nu-mi pot închipui!”, mi-a răspuns el.

Când a plecat, am stins televizorul, unde toată ziua rulaseră în buclă știri, reportaje, intervenții ale unor analiști, politicieni, diplomați sau specialiști, și am deschis Întoarcerea din război, continuarea mai celebrului Pe frontul de vest nimic nou, pe care, pe măsură ce avansam în poveste, mi-l aminteam tot mai bine.

Rareori am simțit că țin în mâini un roman mai în acord cu timpurile; în mod paradoxal, cu cât avansam mai adânc în tranșeele mentale ale lui Erich Maria Remarque – Ernst, ostaș în Primul Război Mondial -, cu atât reușeam să scap mai ușor de încordare: războiul e fix așa cum ne temem în clipele în care ne temem cel mai tare, absolut oribil și de nepovestit, de neînțeles dincolo de front, ceea ce îl face să taie de două ori mai adânc în sufletele celor care-i supraviețuiesc.

Polirom a avut intuiția să publice la finele anului trecut a doua lui ediție în limba română, în frumoasa traducere a Sandei Munteanu; vă invit să citiți primele pagini ale prologului său și să-l căutați în librării, s-ar putea dovedi o lectură extrem de utilă pe fundalul sumbru al acestor zile, în special dacă vă vine mai greu decât de obicei să vă rupeți de ecrane și să adormiți.

*

Puținii supraviețuitori ai plutonului Nr. 2 s‑au aciuat într‑o tranșee ciuruită de gloanțe din spatele frontului și moțăie.
— Ciudate obuze, spune deodată Jupp.
— Cum asta? întreabă Ferdinand Kosole, ridicându‑se pe jumătate.
— Ascultă cu atenție! răspunde Jupp.
Kosole își duce palma pâlnie la ureche și ascultă. Și noi, ceilalți, tragem cu urechea în noapte. Dar nu se aude decât bubuitul surd al focului de artilerie și șuieratul ascuțit al obuzelor. Din dreapta, se mai adaugă țăcănitul mitralierelor și, din când în când, câte un țipăt. Pe astea le cunoaștem însă deja de ani de zile, pentru atâta lucru nu merită să‑ți deschizi gura.
Kosole îi aruncă lui Jupp o privire severă.
— Acum a încetat, se scuză Jupp jenat.
Kosole îl mai măsoară o dată îngândurat. Dar, văzând că Jupp rămâne liniștit, își întoarce capul și mormăie:
— Îți chiorăie, cred, mațele de foame și ți se năzare că auzi obuze. Ar fi mai bine să tragi un pui de somn.
Kosole își face din pământ o moviliță pe care să‑și sprijine capul și se întinde, având grijă să nu‑i ajungă cizmele în apă.
— Măi, omule! Când te gândești că acasă am o nevastă și un pat pentru două persoane, mai mormăie el, închizându‑și ochii.
— Las’ că se găsește careva să ocupe locul rămas liber, ripostează Jupp din ungherul lui.
Kosole deschide un ochi, săgetându‑l pe Jupp cu o privire tăioasă și schițând un gest de parcă ar vrea să se ridice. Dar se mulțumește să spună:
— Nu i‑aș recomanda să facă așa ceva, măi cucuvea!
În clipa următoare începe să sforăie.
Jupp îmi face semn să mă târăsc până la el. Ocolesc cizmele lui Adolf Bethke și mă ghemuiesc lângă dânsul. Arătându‑mi‑l din priviri pe camaradul care sforăie, observă cu amărăciune:
— Unul ca ăsta n‑are nici cea mai vagă idee despre cultură, ascultă‑mă pe mine.
Înainte de război, Jupp fusese secretar într‑un birou avocațial din Köln. Și deși este soldat deja de trei ani, și‑a păstrat sensibilitatea considerând, în mod ciudat, că omul trebuie să rămână o ființă cultivată chiar și aici, pe front. Firește că nu știe nici el cam ce‑ar putea să însemne asta în împrejurările date, dar din toate câte le‑a auzit pe vremuri s‑a lipit de el tocmai acest cuvânt. Iar Jupp se cramponează de el, așa cum s‑ar agăța de o scândură plutind pe mare, ca să nu se înece. De altfel, aici, fiecare are câte ceva de care să se agațe: unul, nevasta, altul, prăvălia, al treilea, cizmele, Valentin Laher, rachiul, iar Tjaden, dorința de a mai apuca o dată să mănânce fasole cu slănină prăjită. Pe Kosole, în schimb, cuvântul cultură îl înfurie fără doar și poate. Și anume, face o legătură între noțiunea de „cultură“ și cea de „guler tare“ – și este destul. Efectul se vede și prin somn. Fără să‑și întrerupă sforăitul, spune scurt:
— Măi, rahatule, cu sufletul tău de conțopist!
Jupp dă din cap resemnat și plin de superioritate. Rămânem câtva timp tăcuți, înghesuindu‑ne unul într‑altul ca să ne încălzim. Noaptea e umedă și rece. Pe deasupra noastră trec norii și din când în când începe să plouă. În asemenea momente luăm foile de cort pe care stăm și ne adăpostim sub ele.
La orizont se zăresc flăcările de la gura țevilor de tun. Imaginea este de‑a dreptul plăcută, lăsând impresia că acolo nu e atât de frig. Rachetele de semnalizare se înalță deasupra fulgerelor artileriei ca niște flori colorate și argintii. Luna plutește, mare și roșie, în pâcla care învăluie ruinele unei ferme.
— Crezi că vom ajunge curând acasă? întreabă Jupp în șoaptă.
Ridic din umeri:
— Așa se zvonește…
Jupp respiră zgomotos:
— Să ai o cameră încălzită și o sofa, iar seara să ieși în oraș… Poți să‑ți mai imaginezi așa ceva?
Îi răspund dus pe gânduri:
— Cu ocazia ultimei permisii mi‑am încercat hainele civile, dar nu prea mă mai încap. Va trebui să‑mi comand altele.
Ce bizar sună toate astea: haine civile, sofa, seară… În asemenea momente țâșnesc din tine gânduri ciudate – de parcă ai bea o cafea care miroase prea tare a tinichea și a rugina vasului în care a fiert și ai voma‑o apoi, așa fierbinte.


După patru ani teribili, tânărul Ernst şi grupul de militari germani din care face parte, supravieţuitori ai Primului Război Mondial, se află în drum spre casă. Au văzut orori de nedescris şi se emoţionează la gândul că lumea care îi aşteaptă ar putea reveni la normal, iar ţara pentru care au luptat cu dragoste şi entuziasm le-ar putea fi recunoscătoare. Gustă „minuni” cum ar fi un cartof copt pe câmp, se îmbată de mireasma fumului alb care iese din gospodării, semn de recolte, pace şi hrană. Dar nimic nu este ce pare a fi. În gara din oraşul lor natal, camaradul Ludwig, rănit şi bolnav de dizenterie, este aproape ucis de „revoluţionari” de stânga, şi ei foşti soldaţi. Pe străzile oraşului copilăriei, de unde băieţii au lipsit cu anii, există concetăţeni care nu par să se bucure în mod deosebit de întoarcerea lor. Nu le-au împărtăşit experienţele şi nu se pot gândi decât că ţara a fost învinsă… Parcă i-ar învinui…

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Trei poezii de Horia Corcheș

„[…] un volum fresh, care își propune reîntoarcerea la o poezie directă și senzorială într-o lume tot mai reificată și mediată tehnologic.” (Alex Goldiș)

Două poezii de Cătălina Stanislav

„De mult nu am mai citit o poezie care să-mi placă atât de mult: atât de matură, de profundă, de fucking sexy. Perfectă.” – Elena VLĂDĂREANU

MUST-READ Bookfest 2022: Tyll, de Daniel Kehlmann

Din 2017 până azi, „Tyll” a vândut peste jumătate de milion de exemplare în Germania, unde a fost publicat prima oară. În timpul ăsta a ajuns să fie lăudat de o lume întreagă – de la Salman Rushdie până la James Wood sau Ian McEwan. Și nouă ne-a plăcut foarte mult, iar traducerea Mariei Irod, după cum se poate vedea în continuare, i-a făcut cinste.